Doar populația plătește impozite
Președintele american Ronald Reagan este unul dintre actorii cu cea mai mare notorietate la nivel planetar. A devenit un idol al credincioșilor mujahedini din Afganistan, sprijinindu-i în lupta împotriva comunismului, dar și al fundamentaliștilor pieței libere de pretutindeni, cărora le-a arătat că statul american poate fi constrâns să abandoneze serviciile sociale și să renunțe la colectarea unei mari părți din impozite. El a inițiat reduceri masive de impozite, cu rezultate generale negative.
În 1981, explicând problema deficitului bugetar într-una dintre cuvântările sale televizate, Reagan enunța o jumătate de adevăr: „Unii spun: mutați povara fiscală pe mediul de afaceri și industrie. Dar mediul de afaceri nu plătește impozite. Să nu mă înțelegeți greșit, mediul de afaceri este impozitat atât de mult încât suntem eliminați prin prețuri de pe piața mondială. Dar mediul de afaceri trebuie să-și treacă costul de funcționare, și asta include impozitele, asupra clientului, în prețul produsului. Doar populația plătește impozite, toate impozitele (s.n.)”.
Constatarea aceasta surprinde prin cinism, totuși transmite o idee importantă: așa numita „povară fiscală” nu este purtată de cine pretinde că o poartă. O jumătate de adevăr nu este nici o minciună completă, nici un adevăr. Glumețul președinte american ar fi trebuit să explice mai departe cum costurile fiscale sunt deviate nu numai spre prețuri, către clienți, ci și spre angajați, țintele de profit rămânând neatinse. Sau cum eliminarea firmelor americane de pe piața mondială a fost provocată în anii ‘80 mai curând de dependența lor de produse petroliere ieftine stoarse din Orientul Mijlociu înainte de crizele din 1973 și 1979. Sau cum a pune toate costurile pe seama altora nu este o obligație. Dar e adevărat că mediul de afaceri e ferit de impozite prin însăși modul de funcționare al economiei capitaliste, cea în care autoritatea publică nu are voie să îngrădească puterea proprietarilor de capital, putere considerată parte a libertății lor personale.
Mai mult, în așa fel sunt construite conductele sistemului de vase comunicante ale economiei capitaliste, încât orice ar face statul pentru a servi nevoilor și intereselor legitime ale majorității se va traduce inevitabil într-o acumulare și mai mare de valoare în bazinele de colectare ale marilor proprietari de capital, nu înainte de a unge bine roțile dințate ale leadership-ului privat și de stat, în așa fel încât pompele și supapele politice să nu se oprească. Numeroase instituții economice, politice, militare, juridice și culturale (inclusiv științifice) contribuie la întreținerea acestei tubulaturi și la adăugarea de conectori sau surse noi.
Apa curge întotdeauna de sus în jos (trickle-down), banii curg întotdeauna de jos în sus (trickle-up).
Astfel, după cum remarca Reagan, impozitele cerute de stat unui om de afaceri sunt plătite întotdeauna de alții, din creșterea prețurilor. Dar nu numai atât, și cheltuielile de salarizare vor fi scăzute dacă antreprenorul are acces la forța de muncă din abundență (sa zicem… niște oameni disperați dintr-o țară distrusă de război). Așadar supapa se deschide pentru a transfera cheltuiala în altă parte, în așa fel încât profitul să rămână cel puțin constant.
Ea se și închide. Spre exemplu atunci când o scădere de impozit cu pretext caritabil, cum ar fi scăderea de TVA pentru anumite alimente de bază, este asimilată rapid în preț astfel încât scăderea cheltuielii să nu se scurgă decât la câțiva beneficiari, pentru o scurtă perioadă de timp, urmând ca mai apoi să alimenteze profitul antreprenorului.
ANPC-ul dă amenzi pentru că a găsit un șobolan la autoservire. Nicio problemă, se recuperează din prețuri sau de la angajați, câștigul proprietarilor afacerii e pus deoparte. Compensarea prețurilor de speculă pentru utilități de tipul energiei electrice și gazelor naturale este alocată aparent consumatorului casnic șantajat (e iarnă, plătești sau te îmbolnăvești!), dar în realitate merge către câștigul firmelor care îl șantajează.
Întrebat de un jurnalist de la Digi24 ce efecte ar putea să producă impozitarea profiturilor excepționale (adică nesimțite) ale băncilor (aluzie la cazul Italiei), venerabilul guvernator de la Banca Națională a României a răspuns amuzat „nu știu, sunt și eu curios”. Răspuns la mișto, pentru că e limpede că acele măsuri fiscale vor atrage în cele din urmă costuri suplimentare pentru cine și-a pus gâtul în jugul contractelor bancare ca să aibă o locuință, ca să deschidă o gelaterie, un buticcu suveniruri etc. Deloc amuzant dacă nu ești în business-ul academicianului de renume mondial Mugur Isărescu, pensionarul de aur de la conducerea BNR.
Cine primește scutirile fiscale pe muncă? Cel care le cere sau cel căruia i se aplică?
Ecuația e simplă, dar devine ușor neclară când conivența dintre politicieni și proprietarii de capital ridică perdele groase de fum: după negocieri fraterne cu partenerii lor din mediul de afaceri, politicienii vor prezenta tot felul de inițiative aparent mărinimoase drept semne ale grijii lor pentru bunăstarea unor categorii largi, când de fapt este vorba de protejarea unor grupuri mult mai restrânse. Spre exemplu, în România, în locul clasicelor facilități fiscale condiționate de creșterea angajărilor pentru categorii de populație dezavantajate, măsuri menite să combată șomajul, apar scutiri de impozite pe muncă în domenii unde cererea de forță de muncă este mare (agricultură, construcții, IT).
Acest circuit înșelător este cel mai ușor de explicat cu ajutorul cazului lucrătorilor în construcții, dar se regăsește și în alte sectoare de activitate.
În toamna anului 2018, patronii din sectorul construcțiilor se plângeau de lipsa forței de muncă, acțiunile lor de influențare reflectându-se amplu în presă – pe tema: muncitorii se duc în vest după salarii pe care noi nu le putem da fără să ne diminuăm câștigurile, vai, vai, vai! Cereri de pomeni uluitoare adresate guvernului social-democrat: sector „de interes național” pe o perioada de 10 ani, impozite totale reduse la 20%. Concomitent, patronatul solicita stabilirea unui salariu minim special de 500 euro pentru sectorul construcțiilor, cu condiția să nu plătească o parte din cheltuielile de salarizare, respectiv cele provenind din anumite obligații fiscale. Așa s-a născut ideea unor facilități pe care muncitorii în construcții le-au primit în contul ajutorului promis de stat patronatului. Prin urmare, mult detestata Ordonanţă de Urgenţă nr. 114 din 2018, cea care a mobilizat destui „oameni frumoși” în apărarea marilor companii presupus nedreptățite cu noi taxe, a fost foarte folositoare pentru patronatul din construcții.
Actualmente, sindicatele semnalează că pentru un salariu minim brut de 4000 de lei, anularea scutirii de impozit pe venit, contribuții de asigurări sociale de sănătate (CASS) și a unei părți din contribuțiile de asigurări sociale ar duce la creșterea cheltuielilor de salarizare ale angajatorului cu 780 de lei.
De ce sindicatele? Care este legătura între interesul patronului și scutirea muncitorului de CASS în exemplul de mai sus? De ce ar cere patronatul așa ceva, sau chiar un salariu minim mărit în construcții? Să continuăm să urmărim relația patron-stat-muncitor din punct de vedere politic și economic.
Deoarece lipsa de forță de muncă este cauzată de salariile prea mici, patronatul ar trebui să crească nivelul salarizării. Acesta este o stare de fapt. Cu sau fără ajutorul statului, este obligat să crească cheltuielile de salarizare, altfel rămâne fără forță de muncă și, pe cale de consecință, fără profit. Diminuarea cheltuielilor cu forța de muncă prin dispariția obligațiilor fiscale asupra veniturilor salariale îi permite angajatorului să mărească salariul fără să facă întreaga cheltuială necesară, așa cum ar fi obligat în alt sector. Mai precis, în calculul de mai sus, statul îi lasă angajatorului 400 de lei (10%), să facă ce dorește cu ei, și promite că acoperă cheltuielile de sănătate ale angajatului. Angajatorul îi va folosi pentru a-și urca oferta de salarizare mai aproape de nivelul pieței, păstrând intact câștigul personal. Altminteri, el ar fi trebuit să dea o sumă mai mare pentru a ajunge la nivelul de salarizare care-i permite să continue să angajeze și să profite.
E indiferent pe cine scriem în formulare că ar primi scutirea, cel care obține beneficiul economic real este angajatorul, deoarece a operat creșterea salariilor la care îl obligă piața cu un cost mai mic decât dacă statul nu ar fi intervenit[1]. Practic, prin această scutire la plata CASS, antreprenorii neperformanți, necompetitivi, adică cei care nu reușesc să-și strângă avuția fără a apela la ajutorul public, cei care nu sunt apți să țină pasul cu prețul forței de muncă în creștere, sunt răsplătiți de partenerii lor din conducerea statului[2]. Cu ce preț? Cu prețul sărăcirii serviciilor publice de sănătate.
În schimb, și dacă nu ar fi intervenit statul, lucrătorul tot și-ar fi găsit de lucru la prețul acceptabil pentru nivelul ridicat al cererii de forță de muncă – dacă nu aici, atunci în străinătate. El poate că va avea chiar de pierdut pe termen lung ca urmare a acestei intervenții a statului, din cauza întăririi cartelurilor patronale și degradării sistemului public de sănătate prin subfinanțare. Mă îndoiesc că mulți lucrători în construcții care locuiesc în România își permit să plătească asigurări private de sănătate sau pensii.
După cum se știe, patronatul din țara noastră se plânge continuu că este incapabil să obțină forță de muncă, existând o diferență mare între costul forței de muncă în România și Bulgaria și multe țări din Uniunea Europeană (în medie 9,5 euro pe oră aici față de 39,5 în Germania). România e campioană la capitolul: cel mai mic procent al costurilor non-salariale (non-wage costs, contribuții sociale) în totalul costului muncii (5.3% față de maximul din Franța de 32%). Un studiu recent al AmCham, organizația de lobby a companiilor americane în România, arăta că există un deficit major de forță de muncă[3].
Obligarea muncitorilor să-și vândă munca prin contracte de tip comercial, ca „lucrători independenți” sau micro-întreprinzători (de parcă ei ar fi în căutarea profitului, nu a unei modalități de a-și vinde capacitatea de muncă), nu schimbă datele problemei. Doar că în locul angajatorului va fi proprietarul cu care aceștia încheie contractele respective. Acela este beneficiarul real al scutirii. (Iar aici se poate deschide un nou subcapitol, imens, despre cine câștigă și cine pierde din „dezvoltarea imobiliară”). Cu atât mai rău pentru muncitor, pentru că, deși cererea pentru munca lui e mare, el pierde protecția legislației muncii, atât cât a mai rămas din ea, atunci când este asimilat unui antreprenor.
Dar care este întrebuințarea politică a acestui cadou aparent făcut muncitorilor? Ce statut real au lucrătorii în acest circuit? Ei sunt precum niște ostatici, sunt un scut uman. Dacă privilegiul fiscal acordat patronilor din construcții ar fi materializat în scutiri de impozite pentru companii, ar putea fi cu mai mare ușurință anulat. Dar dacă ia forma scutirilor atașate salariului muncitorilor… ce politician vrea să fie prins pe picior greșit? Oamenii aceia sunt numeroși, au familii care contează pe ei. Mai există și sindicate. În momentul în care s-a anunțat necesitatea eliminării facilităților fiscale patronii din construcții au venit însoțiți de lucrători în Piața Victoriei.
Amnistiile fiscale în sectorul construcțiilor și protectorii „capitalului românesc”
Chestiunea crizei de forță de muncă în construcții mai are o dimensiune. Cea a amnistiilor fiscale puse pe tavă de forul legiuitor al țării pentru exportatorii de forță de muncă. Să vedem ce formă are relația patron-stat-muncitor în acest caz.
În 2015 a apărut un mare deranj în mediul de afaceri. Autoritățile fiscale constataseră că unii antreprenori care exportau forță de muncă în construcții pentru Germania, spre exemplu, plătind acolo unele impozite pentru salariul minim stabilit de autoritățile germane, au socotit că e normal să achite obligațiile fiscale față de statul român la nivelul salariului minim din România, cu pretextul că restul sumei din salariul muncitorilor ar fi o „diurnă” – metodă deja consacrată, și patronatul din transporturi a cerut/primit amnistie fiscală pentru gaura bugetară creată cu pretinse „diurne” însumând mult mai mult decât salariul de bază.
Așadar declarau către statul german un venit salarial mai mare pentru muncitori, iar statului român unul mai mic. Din perspectiva modelului lor de afaceri, ei au calculat că, din moment ce valorifică pentru câștigul personal diferența de preț al muncii între cele două piețe naționale, ar fi cazul să valorifice și diferența dintre reglementările celor două state privind cuantumul salariului minim, ca și cum o persoană poate avea simultan două niveluri de salarizare diferite pentru aceeași activitate, în funcție de țara în care se află cel care observă fenomenul. Dacă observatorul e în Germania, vede un salariu mai mare. Dacă e în România vede un salariu mai mic.
Cum a gândit antreprenorul? Chiar dacă m-a silit statul german să dau muncitorului român salariul minim din Germania, care trece de salariul minim din România, hai să fac cumva să nu plătesc obligațiile fiscale datorate în România decât la nivelul salariului minim din România.
Evident, exemplul se poate extrapola pentru alte țări.
Iată cum își explica necazul un asemenea om de afaceri: “Noi am respectat legea în ceea ce privește acordarea salariului minim brut orar și a celui net orar, altfel firma risca să fie scoasă de pe piața muncii din Germania. La aprobarea contractului de către partea germană, am fost obligat, în calitate de administrator al firmei, să completez o declarație la contract, pe proprie răspundere, privind acordarea acestor salarii. Considerăm că este ilegal ca după cinci ani să ni se spună că nu am plătit suficient, fără o atenționare la momentul depunerii declarațiilor fiscale și stabilind ulterior sume astronomice, în condițiile in care compania noastră a avut nenumărate controale tematice si de fond din partea ANAF în ultimii 25 de ani, iar rapoartele de control nu au evidențiat niciun fel de probleme la plata contribuțiilor”. Într-un fel, e de înțeles nemulțumirea. E ca și cum te-ar opri poliția rutieră de cinci ori la rând și abia a șasea oară și-ar da seama că erai tot timpul beat la volan. Parcă e nedrept.
Oricum, fiind imposibil să se demonstreze că stabilirea obligațiilor de către autoritatea fiscală a fost ilegală, oamenii de afaceri au recurs la reprezentanții poporului[4], care au argumentat că, dacă firmele au declarat că cea mai mare parte din veniturile salariale ale muncitorilor este formată din diurne, ca să plătească mai puțin la stat, asta înseamnă că legea e neclară, că apar inechități etc. Așa că partidele parlamentare au votat o lege de anulare a obligațiilor fiscale (amnistie fiscală), Legea nr. 209 din 2015. Inițiator: Guvernul României condus de Victor-Viorel Ponta. Vot în camera deputaților: pentru=302, contra=2, abtineri=1, nu au votat=1. Promulgată rapid de președintele Iohannis.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Te-ai fi așteptat ca legea să devină mai clară pentru exportatorii de forță de muncă din România. Nimic mai neadevărat. A fost nevoie de încă o iertare de datorii, care să acopere și perioada 2015-2022: Legea nr. 72 din 30 martie 2022
pentru anularea unor obligaţii fiscale şi pentru modificarea unor acte normative. Poate va mai veni una peste 4 ani. Inițiatori: 31 de deputați liberali și senatoarea Alina Gorghiu (actualmente ministră). Rezultatul votului la camera inferioară: pentru = 292, contra = 0, abțineri = 2, nu au votat=1. Sublim consens politic între reprezentanții întregului popor, nicio opoziție.
Aceste derogări de la lege prin lege au presupus nu numai iertarea de datorii pentru firmele care nu le-au plătit, dar și returnarea de către stat (cu dobândă) a sumelor plătite de companiile mai conștiincioase.
Ce are de câștigat muncitorul? Valoarea capacității lui de muncă în afara țării nu se schimbă. Cererea de forță de muncă e relativ mare. Își poate găsi de lucru la prețul pieței. Are interesul ca sistemul public de sănătate din România să fie sărăcit? Nu, sigur că nu își permite să plătească prea mult la privat. Are interesul să crească vârsta de pensionare după sabotarea sistematică a sistemului public de pensii de către angajatori? Evident că nu. Pe scurt, nu e părtaș la schemă. Își face treaba și așteaptă plata, atât.
Nu cred că e nevoie să explic ce câștigă proprietarul afacerii. Numai că aici apare o diferență față de cazul scutirilor menționate anterior. Aici statul nu ajută niște antreprenori incapabili să găsească forță de muncă ieftină în țară, ci pe unii care profită tocmai din activitatea de a diminua forța de muncă disponibilă în țară. Și nu face asta doar (re)compensând pe cheltuiala colectivității neperformanța din mediul de afaceri, ci încurajând printr-o anulare de datorii chiar evaziunea fiscală. În mod repetat. Unii cer privilegii fiscale motivând cu lipsa forței de muncă, alții cer amnistii fiscale pentru a continua să creeze lipsa de forță de muncă. Iar aleșii dau: ia și tu, ia și tu. Că doar nu dau din buzunarul lor.
Oare cum se simt inspectorii fiscali care au descoperit și documentat aceste învârteli, iar acum sunt acuzați de politicieni pentru nivelul mare al evaziunii și nivelul scăzut al încasărilor bugetare?
Unii spun că e în joc lupta „capitalului românesc” cu „capitalul străin”, ca și cum, dacă marile companii externe au un regim și mai privilegiat, e o virtute faptul că cele autohtone nu reușesc să se ridice la același nivel de influență politică.
În primul rând nu e clar cât de „românesc” e capitalul care profită de forța de muncă a cetățenilor români în vestul Europei și fentează cheltuielile comune ale națiunii acasă. Sau ce e „național” în a apela la forță de muncă din afara UE ca să nu crești salariile din România până la nivelul pieței UE? E perfect rațional, dar internațional. Să-și pună și bundiță, și ițari, și opinci tricolore, și tot nu se vede ce e național la capitaliștii români. Ei sunt doar niște mici rotițe strâmbe, mișcându-se cu poticneli exclusiv în direcția dictată de mecanismul sistemului global din care fac parte.
În al doilea rând, de ce ne-ar interesa? Falsa alternativă „privilegii pentru capitalul național” vs „privilegii pentru capitalul străin” nu privește absolut deloc binele public. Nici unul, nici celălalt nu ne-a copleșit cu grija pentru bunăstarea colectivități, pentru dreptate, sau măcar cu preocuparea de a conduce statul într-un mod cât de cât lucid.
De ce sunt necesare aceste observații
Anularea unor privilegii fiscale nu duce la „echitate fiscală”, termen intrat de curând și în vocabularul de expresii frumoase al lui Mugur Isărescu. Mimarea unei reforme fiscale în viteză, prin cârpeli negociabile care să convingă Comisia Europeană și Banca Mondială, nici atât. Echitatea fiscală nu poate exista într-un sistem economico-politic ce are drept obiectiv protejarea capacității unei superminorități de a controla majoritatea valorilor economice din societate. Iar sistemul acesta nu poate să reziste fără iluzionism, fără aparențe înșelătoare și tot felul de momeli.
În ciuda aparențelor, privilegiile fiscale atașate de stat oamenilor nevoiți să-și vândă capacitatea de muncă sunt destinate proprietarilor de afaceri neperformante. În ciuda spuselor unor miniștri, politicienii nu doresc colectarea de impozite de la proprietarii de capital.
Liderii care susțin acest sistem nu sunt aliații celor ce nu au o avuție suficient de mare încât să le permită să trăiască din renta ei, nu sunt aliații oamenilor obligați să-și vândă capacitatea de muncă pentru a-și duce traiul, indiferent că lucrează la stat sau la privat.
Observarea tuturor acestor trucuri, camuflaje, deghizări și bâjbâieli incompetente este necesară pentru a sesiza modul în care clasa conducătoare subminează deliberat solidaritățile spontane din societate, instigându-i pe lucrătorii dintr-un sector de activitate să-i invidieze pe lucrătorii din alte sectoare, considerându-i „discriminați” pe cei privilegiați, numindu-i „independenți” pe lucrătorii dependenți, etichetând pe profitor și pe exploatat sub același cod CAEN, împingându-l pe muncitor să-și facă acte de antreprenor sau agitând marota despre cum lucrătorii la privat au nevoi și interese radical diferite de lucrătorii la stat. Realitatea economică rămâne neschimbată. Dar înțelegem că privilegiile fiscale nu sunt acordate lucrătorilor, și că ei oricum au programare să fie părtași la pierderi, nu la câștiguri, indiferent ce afirmă mitologia liberală sau cât de nemulțumiți sunt „investitorii” de statul pe care chiar ei îl conduc.
[1] Stabilirea prin lege a unor sume „suportate de angajat” în contul sistemelor obligatorii de asigurări, separat de unele „suportate de angajator”, în condițiile în care toate acestea sunt virate de angajator către stat, face parte din aceeași strategie de camuflare/diminuare a responsabilităților angajatorului, de atașare forțată a angajaților la tot felul de scamatorii cu contribuțiile la sistemele publice de asigurări. Cu ajutorul acestui artificiu poți să spui că angajatul primește scutire de la plata CASS, nu angajatorul. Sau poți să-l îndemni pe muncitorul obligat să fie micro-întreprinzător să nu plătească respectivele contribuții. El creează și contextul propice pentru munca la negru (uite cât îți ia statul prin intermediul meu; nu vrei să ne înțelegem și să-ți dau ție banii ăștia în loc să-i virez la stat?). Privind lucrurile din perspectiva relațiilor economice, angajatul cere întotdeauna un salariu care să includă acoperirea costurilor fiscale, iar angajatorul își planifică aceste sume în costul total al salarizării personalului.
[2] „Însă cel mai grav efect – explică Cristian Erbașu, președintele Federației Patronatelor Societăților din Construcții, referindu-se la anularea facilităților – va fi acela că şantierele se vor restrânge ca dimensiune, progresul lor se va diminua dramatic, iar PIB-ul care poate fi creat de domeniul construcţiilor, de investiţiile din construcţii va fi diminuat sau menţinut la un nivel mult mai scăzut decât ar fi putut el fi. Noi acum suntem undeva la 8% din PIB, dar am fi putut fi, având în vedere bugetele din PNRR şi din fonduri europene şi din alte resurse, ajunge la peste 10% şi aşa e normal pentru o ţară în dezvoltare precum România, 10 – 12%. Însă vom fi obligaţi să rămânem jos, un PIB care se va face cu oamenii noştri în afară, în Germania, în Franţa, Anglia” (Mădălina Podaru, „Constructorii încep protestele la Guvern. Dumitru Costin, BNS: Eliminarea facilităților din construcții înseamnă o pierdere de 780 de lei din salariul minim net de 3.150 de lei”, Economedia.ro, 19 iulie 2023, https://economedia.ro/constructorii-incep-protestele-la-guvern-dumitru-costin-bns-eliminarea-facilitatilor-din-constructii-inseamna-o-pierdere-de-780-de-lei-net-din-salariul-de-3150-de-lei.html). Adică degeaba firmele de construcții au acces la banii publici din PNRR dacă nu le ajută statul să-și plătească forța de muncă. Definiția pură a lipsei de performanță.
[3] E suficient să citești cele 5 comentarii ale publicului la articolul economedia.ro care prezintă opiniile experților AmCham ca să intuiești cauzele punctuale, microeconomice, așa cum le vede potențialul angajat: salarii mici, incompetență și corupție în managementul firmelor. O analiză despre cauzele de profunzime ale fenomenului ar fi prea amplă pentru a fi prezentată aici, dar puteți uita balivernele patronale despre cum nu găsești angajați de care-ți trebuie pentru că școala nu pregătește forță de muncă de calitate, că doar nu au plecat numai elevi premianți să muncească în construcții în Germania. (Elena Deacu, „Avertisment din partea mediului de afaceri: Vor exista probabil jumătate de milion de locuri de muncă, pe care nu are cine să le ocupe, până în 2026/ Impactul asupra Produsului Intern Brut poate ajunge între 9 și 18 miliarde euro în 2026”, Economedia.ro, 4 iulie 2023, https://economedia.ro/avertisment-din-partea-mediului-de-afaceri-vor-exista-probabil-jumatate-de-milion-de-locuri-de-munca-pe-care-nu-are-cine-sa-le-ocupe-pana-in-2026-impactul-asupra-produsului-intern-brut-poate-ajung.html, data accesării 11 august 2023).
[4] Adresându-se Ministerului Finanțelor, Asociația Română a Antreprenorilor de Construcții chiar se lăuda cu meritele sociale ale acestei scheme folosind statistici: în medie, pentru fiecare lucrător, 2200 euro venit lunar și 125 euro „contribuții la bugetul de stat (angajat+angajator)”, adică vreo 5,6% raportat la venitul respectiv – o fi mult, o fi puțin?.
Sursa foto: flickr.com