Leviatanul muribund: inventarea statului anti-social şi a guvernării anarhiste

Leviatanul muribund

Mai multe articole publicate deja de Critic Atac se întâlnesc într-o afirmaţie de bun simţ: nu avem „stat social”. Se poate spune cel mult că, dacă el există, e unul precar. Urmarea logică e să ne întrebăm ce avem, înţelegând deja ce ne lipseşte. Opusul statului social este, în cazul României, nu statul capitalist ci „statul anti-social“. E un cuvânt pe care l-am considerat expresia perfectă a realităţii politice autohtone de îndată ce l-am întâlnit. Statul capitalist, apt să favorizeze clasa de mijloc şi să producă valoare economică, indiferent de modul în care o distribuie, se va lăsa aşteptat mult timp pe aici. E nevoie de mult mai mult decât de ce sunt capabili conducătorii politici români pentru a face să funcţioneze mecanica productivă a pieţei libere. Da, elita politică şi cea economică se îngemănează şi la noi într-o strânsă relaţie de colaborare, care merge uneori până la completa unire a celor două, dar lucrurile stau altfel decât în cazul capitalismului protejat occidental. Acolo elita politică e o ţintă pentru acţiunile de lobby orchestrate de varii grupuri de presiune, în aşa fel încât interesele private ale marelui capital dobândesc întâietate faţă de interesele marelui public. Aici, interesele capitaliste se rezumă la dorinţa de a obţine aproape totul pe seama finanţării publice, întreaga strategie economică rezumându-se în mod constant la un simplu transfer de proprietate dinspre spaţiul public spre cel privat. Cât de ridicol ar părea, mogulii şi oligarhii de tot felul se găsesc şi ei printre bugetari, la fel ca şi demnitarii de orice fel, de unde şi rivalitatea dintre aceştia şi cetăţenii de rând, binecunoscuţii „asistaţi” care „stau cu mâna întinsă”. Ce am putea spune însă despre reprezentanţii noului capitalism bugetar românesc? Că nu este capabil să creeze valoare deoarece oferă statului servicii fictive şi bunuri inutile, că nu are nevoie de menţinerea unui climat economic concurenţial deoarece nu concurează decât pentru aproprierea avuţiei publice.

Astfel ia naştere statul anti-social, anume cel ce contribuie în mod activ la distrugerea legăturilor de solidaritate primare, în aşa măsură încât îşi pune în pericol propriile condiţii de existenţă – atât în plan internaţional cât şi în politica internă – dar periclitează şi condiţiile de existenţă ale întregii societăţi pe care o parazitează.

Ar fi mult prea dificil să facem aici o disecţie completă, amănunţită, a Leviatanului muribund, cu toate clasele şi subclasele de demnitari ori funcţionari, de activişti de partid servili ori subordonaţi complici, cu toate straturile adipoase de clientelă şi toate familiile lui prolifice. Dar este evident că statul român oferă imaginea jalnică a unei organizaţii dezorganizate, care se întrece pe sine în lupta cu sine însăşi. Statul a devenit un reper absolut al comportamentului antisocial, la care nu poţi să găseşti nimic folositor dar care oferă spectacolul dezgustător al corupţiei politice generalizate, vituperând delirant împotriva propriilor cetăţeni, aruncând invective în stânga şi în dreapta, chemând la lupta de clasă, asmuţind întregi categorii profesionale unele împotriva altora, vrând parcă cu orice preţ să se dovedească mincinos, tupeist şi lipsit de logică.

Experienţa postcomunistă autohtonă arată că, în ciuda aparenţelor, un stat slab este mai de temut decât unul puternic. El va fi obligat să opereze în condiţii de urgenţă, de provizorat, de reorganizare administrativă permanentă. Arbitrariul şi abuzul apar mai curând atunci când cei ce fac legile sau le aplică sunt incapabili să-şi ducă la bun sfârşit îndatoririle. Pedepsele vor fi exemplare, deciziile vor fi tăioase [sic!], necugetate. Leviatanul muribund nu domină. El muşcă în stânga şi în dreapta, bezmetic, nervos. 

O inovaţie istorică: guvernele anarhiste

Nimic nu este mai contrariant decât insistenţa cu care guvernele de dreapta ale României postcomuniste încearcă să discrediteze definitiv, teoretic şi practic, prin discurs dar mai ales prin fapte, ideea de stat. Nici o organizaţie anarhistă nu s-ar putea lăuda cu un asemenea succes. „Statul e un prost administrator”, nu aşteptaţi nimic de la stat! Dar, de fapt, de la stat te poţi aştepta la orice. Îndemnul are sens, deoarece statul român nu este capabil să ofere mare lucru. Abia reuşeşte să strângă impozitele. Nu e chiar rău că ne obişnuieşte treptat cu ideea că nu poate să ofere nimic.

Anarhismul guvernamental face ca anarhismul în sine să pară o ideologie superfluă. La ce îţi mai trebuie cărţile lui Proudhon, Bakunin ori Kropotkin dacă eşti român? Ce mai poate demonstra cineva despre inutilitatea, despre caracterul nociv al statului? Orice observator obiectiv se va minuna să constate că politizarea cripto-fanariotă a instituţiilor publice din administraţia centrală după 2004 – mult mai virulentă decât orice fenomen similar petrecut anterior, trebuie să o recunoască oricine – nu a dus la descompunerea imediată a statului român. Criteriile de selecţie a personalului politic – îndeobşte tânăr, diletant, fără scrupule şi fără îndoieli, în anumite cazuri definit politic doar printr-un tip anume de feminitate – nu pot garanta raportări statistice corecte, nici măcar organizarea managerială elementară. În timpul desfăşurării procesului de  politizare mai multe ministere au fost paralizate de „reorganizări” fără cap şi coadă, dar mai ales fără cap.

Conflictul capricios ce a zdruncinat puternic conducerea bicefală a României în legislatura 2004-2008 nu a avut nici el o logică mai sănătoasă. Iar după valul politizării liberale de la vlădică la opincă au urmat altele, la care au participat cu entuziasm PDL şi PSD. Nici unul dintre partidele acestea, cu partea din puterea publică ce îi revenea, nu a avut minima capacitate de a înlătura straturile clientelar-parazitare aşternute de competitorii politici. În felul ăsta, prin multiplicarea directorilor de instituţii deconcentrate (unii abia instalaţi în dregătorie, alţii câştigându-şi în instanţă posturile din care fuseseră destituiţi, fără minim profesionalism, de adversarii lor) statul român a început să semene cu un balaur cu prea multe capete ce se încurcă unele pe altele.

Şi totuşi, într-o asemenea epică neverosimilă, ce are ca elemente definitorii bileţele colorate, reforme diforme, miniştrii fără trecut dar cu mare viitor, din care mai lipea doar o nouă epopee minerească ca cea din 1999, societatea a continuat să existe. Uimitor, ţara nu s-a năruit pe loc. Concluzia firească e că guvernul în genere nu este absolut necesar pentru societate. Ba mulţi s-ar lipsi bucuroşi de el. Există viaţă şi după guvern, chiar şi dacă după el vine potopul.

Criza economică globală este, din întâmplare, alibiul perfect pentru incapacitatea administrativă

Orice moment critic din istoria unei societăţi are, între altele, o funcţie pedagogică. Astfel de momente sunt repertoriate de obicei în manualele şcolare, dar înainte de aceasta sunt o sursă de teme de reflecţie pentru noi. Ce putem afla despre societatea globală cu ajutorului episodului de recesiune economică prin care trecem acum? O primă constatare importantă se referă la natura crizelor economice în genere. După înfiinţarea marilor instituţii internaţionale cu atribuţii de control financiar, după ce băncile centrale au acumulat o experienţă semnificativă pe parcursul întregului secol trecut, ne puteam întreba cu câţiva ani în urmă dacă mai era cu putinţă apariţia unei crize financiare de mare anvergură, similară celei interbelice. Desigur, atunci oricine ar fi optat pentru un răspuns negativ.

Ceea ce s-a întâmplat apoi a demonstrat că, fiind fenomene ciclice inevitabile, crizele economice majore îşi găsesc calea printre piedicile şi constrângerile impuse de instituţiile de reglementare, eludându-le. Dereglementarea pieţelor secundare, a serviciilor bancare derivate, a fost blamată pentru derivele care au dus la criza economică prin care trecem. Dar de ce supravegherea pieţelor bancare şi a pieţelor de capital s-a dovedit a fi inutilă? Impulsurile speculative au ocolit zona parametrilor financiari majori, găsindu-şi debuşeul într-un domeniu mai apropiat de viaţa privată decât de tranzacţiile financiare clasice, un domeniu marginal, mai puţin supravegheat, anume cel al creditului imobiliar şi al creditului de consum  accesibil prin intermediul cardurilor bancare. Spre deosebire de tranzacţiile comerciale majore, astfel de credite, ce au ca destinaţie consumul final, nu pot stârni interesul instituţiilor de reglementare macroeconomică şi se bazează pe evaluări ale riscurilor ce iau în calcul variabile locale, foarte numeroase, în conjuncturi foarte diferite de la caz la caz, evaluări lăsate exclusiv pe seama instituţiilor de credit. Politicile preventive anti-ciclice bazate pe evaluări macroeconomice sofisticate, pe pârghii de supraveghere şi control, sunt dezarmate în faţa dezechilibrelor financiare ce îşi fac loc prin orice breşă a sistemelor de reglementare, atât timp cât astfel de dezechilibre sunt favorabile capitalului aflat în căutare de profit.

În al doilea rând, putem presupune că această translaţie dinspre spaţiul public spre spaţiul privat, la fel ca şi acumularea globală a unor evaluări eronate la nivelul numeroaselor pieţe locale nu este întâmplătoare. Ea ţine de capacitatea din ce în ce mai mică a instituţiilor publice (naţionale sau internaţionale) de a-şi îndeplini funcţiile,  datorită statutului inferior pe care şi l-au asumat sau datorită influenţei cercurilor oligarhice internaţionalizate. 

Măsurile de salvare a instituţiilor bancare luate în Statele Unite au relevat un alt aspect al relaţiei dintre spaţiul public şi cel privat, dintre proprietatea publică şi proprietatea privată.  Graba instituţiilor statului de a furniza sprijin financiar marilor firme private ce suferă pierderi de capital majore a fost pusă pe seama unei necesităţi urgente de a asigura protecţia întregului sistem economic sau pe seama tendinţelor oligarhice care îşi fac simţită prezenţa în democraţiile liberale. Fenomenul mai general la care am putea apela pentru a găsi explicaţii suplimentare este însă cel al dependenţei serviciilor publice esenţiale de actori financiari cu capital privat. Atunci când corporaţii financiare de proporţii oferă, la cererea instituţiilor publice, servicii de asigurări indispensabile (asigurări de sănătate, de şomaj, de pensii), statul devine captiv unor interese private pe care trebuie să le sprijine în mod necondiţionat dacă doreşte să-şi conserve misiunea publică. Într-un fel, se poate spune că externalizarea pe scară largă a serviciilor de asigurări reprezintă o eroare de apreciere mai mare decât cea comisă de firmele care nu au reuşit să stabilească valoarea reală a creditelor pe care le acordau. 

Capitalismul de secol XIX s-a civilizat, devenind un capitalism al consumului generalizat, după ce a trebui să se confrunte cu radicalizarea mişcărilor de protest muncitoreşti din ce în ce mai virulente, după ce a devenit receptiv faţă de nevoile personale ale forţei de muncă. Cum ar fi putut să devină capitalul atât de puţin inteligent încât să încerce să exploateze speculativ elemente ale economiei personale a familiilor, atât de importante pentru însăşi existenţa lor, precum locuinţele? Nimeni nu s-ar aştepta să găsească în domeniul creditului de consum si ipotecar strategii speculative proprii „capitalismului de cazino” practicat uneori pe piaţa bursieră. Dar un astfel de comportament a fost de fapt încurajat chiar de ideologia minimizării rolului statului. Apariţia lui în sisteme bancare aflate în expansiune rapidă (România este unul dintre exemple) nu poate fi motivată decât de faptul că ne-am obişnuit să credem că „statul nu trebuie să se implice”, evitând să judecăm competenţa administrativă şi intenţiile posesorilor puterii politice.

Dar de ce m-am pierdut în consideraţii generale referitoare la criza financiară globală, de bună seamă un subiect plictisitor? Pentru că nu sunt multe de spus despre situaţia României faţă cu criza. La noi, impactul crizei globale are doar un resort bugetar. Se întemeiază precumpănitor pe incapacitatea bugetelor publice de a alimenta economia noastră de consum în momentul în care piaţa liberă nu mai este capabilă să o facă. Într-o ţară unde în mod tradiţional înclinaţia marginală spre consum este maximă, singurul motiv pentru prăbuşirea cererii nu poate fi decât absenţa sumelor de cheltuit. Însă ele au lipsit la momentul în care erau absolut necesare. Fuseseră cheltuite anterior, într-o perioadă de expansiune liberală a administraţiei publice centrale. Suprapopularea clientelară a făcut ca salariile medii din aceste instituţii să concureze cu cele ale lucrătorilor din sectorul bancar. Contractarea de cheltuieli publice importante pe aceleaşi baze a contribuit din plin. Nu mai punem la socoteală impulsurile populiste de necontrolat ale elitei politice româneşti. Asta a oferit iluzia unui adevărat boom economic. Era doar un boom bugetar.

Merită să subliniem faptul că guvernările cu performanţa administrativă cea mai redusă, perioadele cu instabilitatea guvernamentală cea mai mare, coincid cu epoci de recesiune economică la nivel global. S-a întâmplat în cazul legislaturii 1996-2000, încheiată cu soluţia salutară tehnocratică (Mugur Isărescu), se întâmplă din 2008 încoace, în condiţiile în care politica bugetară a fost subminată sistematic şi falsificată statistic de prin 2006. În România, criza economică globală este, absolut întâmplător, alibiul perfect pentru incapacitatea administrativă.

Doctrina „reformei permanente”

Fascinaţia pe care o exercită ideea „terapiei de şoc” vine nu doar din impresia că  desprinderea de măsurile economice intervenţioniste trebuie să fie neapărat una dramatică. Ea    îşi găseşte rădăcini adânci în convingerea că în situaţiile de criză instituţiile trebuie să fie modificate rapid şi, dacă este posibil, complet. Strategiile neoliberale de privatizare a bunurilor publice şi de abandonare a responsabilităţilor tradiţionale ale statului sunt cel mai uşor de pus în practică în situaţii limită, precum cele ce urmează instaurării sau prăbuşirii regimurilor dictatoriale. „Doctrina şocului” despre care scria Noemi Klein nu e o ficţiune jurnalistică

Politica de tranziţie este însă oricum propice unei ideologii omniprezente care prescrie reforme în mod necondiţionat. Chiar şi acolo unde gradualismul a fost adoptat ca strategie dominantă, carenţele acţiunii administrative tind să fie puse pe seama unui deficit de „reforme”, asumpţia implicită fiind aceea că răspunsul adecvat la orice problemă constă în modificarea regulilor jocului. Astfel s-a ajuns în România, un exemplu perfect pentru această mentalitate, la ceea ce s-ar putea numi ideologia „reformei permanente”. „Reformarea societăţii”, „reformarea statului”, „reformarea economiei” sunt termeni ce deţin pentru publicul educat din România o putere aproape  magică, şi de aceea sunt evocaţi în permanenţă de către politicienii lipsiţi de imaginaţie.

Numai că schimbarea perpetuă a legilor, a instituţiilor, a regulilor după care ele  funcţionează, garantează apariţia unor noi probleme sociale. Judecând lucrurile după  principiile minimaliste proprii concepţiei liberale despre rolul statului, autoritatea publică ar trebui să asigure în mod neutru, imparţial, arbitrarea diferendelor. Totuşi, „privatizarea sectorului public”, transformarea regimului proprietăţii, revizuirea permanentă a legislaţiei, constituie o formă de intervenţionism care generează obligaţii numeroase în sarcina statului, iar acesta, din punct de vedere juridic, nu poate fi niciodată exonerat. Aşa cum statul român poartă responsabilitatea încălcării drepturilor de proprietate în urma naţionalizărilor comuniste, poartă, de asemenea, responsabilitatea daunelor pe care le produc conflictele de legi sau inconsecvenţa legislativă din epoca post-comunistă.

În altă ordine de idei, dacă avem în vedere raţiunile etice şi nu pe cele juridice, este la fel de evident că o transformare socială de mare amploare nu se poate baza pe premisa că cetăţenii, ca indivizi cu deplin discernământ civic, îşi vor schimba în mod spontan modul de viaţă şi vor prelua voluntar sarcini care până atunci aparţinuseră colectivităţii. În statele care au trecut printr-un proces rapid de modernizare, în care  instituţiile asociative sunt un produs al iniţiativelor elitei politice mai mult decât al tradiţiei comunitare, astfel de aşteptări sunt de-a dreptul neîntemeiate. Capitalizarea economiei private pe seama bunurilor publice, într-un climat anomic, încărcat de incertitudine, nu putea fi o cale de a stimula formarea unui nou consens social, sprijinit pe etosul competiţiei libere. De ce ne-am aştepta ca întreaga populaţie a noilor democraţii din Europa de Est să devină peste noapte o clasă prosperă şi independentă de antreprenori? De ce am accepta ideea că transferul costurilor sociale produse prin deciziile elitei politice către indivizi ar fi îndreptăţit din punct de vedere moral, în condiţiile în care ei nu sunt nici pregătiţi nici dispuşi să le gestioneze?

Trăim într-o societate mult prea complicată (tehnologic, economic, biopolitic) pentru ca „simplificarea statului” să nu însemne abandonarea cu urmări catastrofale a interesului public şi a protecţiei drepturilor individuale. Utopiile amish-libertariene sunt ridicole, mai ales atunci când ni le explică intelectualii unei naţiuni în cazul căreia libertăţile politice moderne s-au propagat mereu de sus în jos. Organizarea serviciilor publice în folosul cetăţenilor e un fapt de civilizaţie, iar preţuirea pentru demnitatea umană una dintre valorile democraţiei liberale occidentale.

Din nefericire, pentru guvernarea anarhistă a statului anti-social, incantaţiile reformiste sunt singura ofertă politică. Există în lexicul politic autohton vreun cuvânt pe care membrii guvernelor, de orice culoare politică ar fi ele, îl utilizează în exces? V-aţi săturat de el: „reformă”. Un singur cuvânt e capabil să înmagazineze idealul politic cel mai fluid şi mai greu de materializat. Reforma este prin excelenţă soluţia tuturor problemelor, leacul tuturor relelor. Este menţionată atât de des – nu numai de către politicieni, ci şi de cei mai prestigioşi jurnalişti – încât nu te poţi opri să te întrebi ce miracol misterios ascunde. Ei bine, cuvântul „reformă” ascunde totul. Ascunde politicile publice absolut necesare, mijloacele prin care pot fi puse în practică, „viziunea” elitei, speranţele sau previziunile comentatorilor politici, şi mai ales lipsa unui consens minimal în privinţa binelui public. Cuvântul „reformă” concentrează astăzi întreaga deznădejde ce vine din neputinţa de a mai visa la o societate bine alcătuită, fondată pe principiile cetăţeniei democratice şi pe instituţiile moderne.

Lui Troţki îi atribuim ideea „revoluţiei permanente”. Politica românească pare să fie dominată de o la fel de paradoxală doctrină a „reformei permanente”. Ceea ce a pornit ca un simplu automatism verbal a devenit un slogan pragmatic. Ce nu s-a făcut în ultimii douăzeci de ani? Reformă. Ce trebuie să facem numaidecât? Reforme! Adică ceva ce nu e nevoie ca cetăţenii să înţeleagă, pentru că deja au impresia că au priceput. Dovadă stă faptul că toate sindicatele din sectorul public care negociază cu guvernul doresc… reforme. Mobilizaţi de acest tip de discurs, mulţi ajung să creadă că e suficient să faci o schimbare oarecare pentru a-ţi îndeplini obiectivele politice. Iar schimbările se succed cu o asemenea repeziciune, şi atât de lipsite de noimă, încât nici cei ce le iniţiază nu le pot ţine şirul. Statul anti-social se dovedeşte a fi lipsit de conţinut prin lipsa de conţinut a discursului pe care îl propagă. Şi nu, nu se va stinge, nu va dispărea de la sine cândva – aşa cum visa Engels dispariţia statului în comunism de pildă. Ca şi comunismul, capitalismul insuflă statelor o vitalitate dincolo de înţelegerea noastră. Contează totuşi ceea ce fac acestea din urmă pentru cetăţenii lor… sau pentru supuşi.

 

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.