ἀδελφῷ Γ.
Justiția este oglinda statului. Justiția e bazată pe legi, bazate pe legislație, bazate pe legitimitate. Cine poate legifera e legitim. Justiția e o instituție, cu limite clare și reguli clare. Fairness, ceea ce e cinstit sau echitabil, e un atribut al societății. O societate poate să aibă o justiție corectă, dar să aibă o structură ne-echitabilă, unfair, o societate în care regulile jocului îi favorizează pe unii și defavorizează pe alții. Distribuție Justiția e un instrument de distribuție și redistribuție. Există, în societate, trei mari instrumente de distribuție : statul (care ne ia impozite și le redistribuie sub formă de salarii și autostrăzi) ; economia de piață (nu mai explic) și justiția (care redistribuie bunuri asupra cărora există un conflict de proprietate și percepe amenzi). Justiția ca barometru al armoniei sociale La cele două capete ale capitalismului se află Statele Unite și Japonia : comparabil de dezvoltate, de industrializate și de consumeriste. Asemănările se cam opresc aici. Mentalitatea americană e bazată pe egalitarism, individualism și concurență. Cea japoneză, pe ierarhizare socială, supușenie, conformism și colaborare. Salariile unui șef de companie americană mare sînt de 350 de ori mai mari ca ale unui angajat de rînd. Ale unui șef de companie japoneză, abia de șaizeci de ori. Șeful de companie americană mare a cîștigat, pe unu ianuarie seara, cît va cîștiga un angajat de rînd tot anul. La sfîrșitul lui februarie, el a cîștigat cît cîștigă un angajat de rînd în întreaga lui carieră. Șeful japonez are nevoie de aproape două luni de muncă să cîștige cît cîștigă angajatul de rînd în tot anul. Inegalitatea economică e de șase ori mai mare. Japonezii fac tumbe, plecăciuni și salamalecuri în fața șefului, care e plătit abia de șaizeci de ori mai mult ca ei. Americanii își tutuiesc boss-ul (îl cheamă Bobby) – dar el cîștigă de trei sute și cinzeci de ori mai mult ca ei. America plătește un preț greu, dar invizibil, pentru individualism și concurență, pentru ceea ce americanii percep ca fair. (echitabil, sau drept) America are cel mai mare număr de avocați pe cap de locuitor. SUA au un avocat la 450 de locuitori. Japonia, un avocat la 4350. (Franța, unul la 1400) SUA au 700 de pușcăriași la 100 000 de locuitori, Japonia vreo 60, de 11 ori mai puțin. În Europa, rata de incarcerare e între 150 și 60, de patru pînă la de zece ori mai mică decît rata americană. Statele Unite au indicele de inegalitate economică cel mai mare dintre țările dezvoltate. (Gini 40) ; Elveția, unul absolut mediu (33) ; Japonia are indicele Gini foarte mic, de 25, de țară egalitară. Atunci cînd două țări comparabile au o disparitate atît de mare în rata de încarcerare, înseamnă că nivelul de armonie socială e foarte diferit, că într-o parte (Japonia, Finlanda, Canada, restul țărilor europene) există un consens în societate privind valorile acceptate de toți, și în America nu. Consensul american privind ”american values ” e unul fals. 700 de pușcăriași la 100 000 de locuitori pare puțin : dar numărul infractorilor prinși și condamnați e abia jumătate din numărul infracțiunilor comise. Teama de poliție sau de închisoare nu poate explica extrema disparitate, de aproape un ordin de mărime, între Statele Unite și Europa. Nu judecătorii, tribunalele, poliția sau închisorile mențin pacea societății, ci altceva. E (poate) factorul de re-distribuire economică. Declarativ și simbolic, americanii susțin sistemul lor economic (care e și sistemul lor de distribuție, care e totuna cu sistemul lor de echitate, care e totuna cu valorile lor morale). Dar dacă măsurăm nivelul de anomie, nivelul de infracționalitate, observăm că americanii una spun și alta fac. În Texas, tînărul Kevin Couch, de 16 ani, a furat bere, s-a îmbătat și a călcat cu mașina, omorîndu-le, patru persoane. A fost condamnat la nimic de către judecătoarea Joan Boyd, după ce părinții i-au asigurat copilului un loc într-un centru de reabilitare (jumătate de milion de dolari anual, costul înscrierii). Cu doi ani înainte, un adolescent negru, neisprăvit, de 14 ani, lovise pe altcineva, care căzuse jos și murise. Judecătoarea propusese, desigur, internarea în centru de reabilitare a tînărului negru ; care nu avea, nici pe departe, jumătate de milion pe an pentru plata reeducării. Atunci cînd justiția le oferă, tuturor adolescenților, cu generozitate, calea re-educării și căinței, în țara lui John Rawls, doar cei foarte bogați și-o pot permite. Justiția, în spiritul ei de echitate, interzice și milionarului, și omului străzii să doarmă pe sub poduri, spune Anatole France. Justiția, în spiritul ei de echitate, oferă și tînărului alb de bani gata, și negrului indigent, înscrierea într-un curs de reeducare de 450 000 de dolari pe an, ca alternativă la închisoare. Ceea ce reduce numărul crimelor nu e sistemul judiciar, politicienesc și penitenciar, ci un consens tacit, freatic, al tuturor membrilor societății. Dacă el abia se mai ține atunci cînd un CEO cîștigă cît șaizeci de muncitori, el zboară în aer atunci cînd un președinte de companie cîștigă cît 350 de muncitori. În 2012, Curtea Supremă a SUA a hotărît că și companiile sînt ”grupuri sociale” și ca atare își pot cheltui banii în campaniile electorale. Ultimul zăgaz împotriva vînzării democrației a fost dărîmat. Statele Unite sînt țara în care o femeie care s-a opărit cu cafea a fost despăgubită cu peste o sută de mii de dolari ; sînt țara care care plătește trei mii de dolari pe cap de afghan civil ucis ca victimă colaterală : o sută de mii de dolari pentru o opărire (urîtă) cu cafea fierbinte; trei mii pentru un tată sau un fiu ucis. Cît costă să condamni un criminal E interesant de urmărit Juggernautul Tribunalelor internaționale : tribunalul internațional pentru fosta Iugoslavie judecă și condamnă foști criminali de război, sîrbi, croați și bosnieci, din războiul civil iugoslav : costurile ei se ridică la două milioane de dolari pe cap de criminal condamnat cum se cuvine. Tribunalul din Cambodgea, pentru condamnarea vinovaților de genocid din timpul regimului Khmerilor roșii, a condamnat în zece ani vreo patru torționari, de acum boșorogi – i-a condamnat la închisoare pe viață – cu cheltuieli de cîte un milion de dolari pe cap de condamnat. Avînd în vedere bătrînețea condamnaților, numărul lor extrem de mic, inanitatea pedepsei și sărăcia Cambodgei și cambodgienilor, acei bani au fost monumental irosiți. Lumea a condamnat moral un vas de croazieră care s-a oprit în Haiti după cutremurul și taifunul de acolo ; încă n-am văzut pe nimeni să condamne tribunalul pentru fosta Iugoslavie de la Haga, cu risipa sa insolentă și cinică, sau tribunalul din Cambodgia. În Haiti, haitienii înfometați și fără adăpost priveau printre gratii occidentalii îmbuibîndu-se pe plajă. În Cambodgea, cambodgienii săraci și hămesiți privesc occidentalii făcînd dreptate pentru milioane de dolari – risipind milioane de dolari pentru o dreptate teoretică. Rolul autocarului în viața politică și socială a României
ki lo yechdal evion mi-keren ha-areț.
Săracii nu vor pieri din țară.
Deuteronom XV, 11
Populația României e de 19 milioane. 3 milioane de români au părăsit țara între 1990-2013, găsind de lucru în țările mai bogate ale Europei. Sînt, cu toții, persoane între 20-40 de ani, capabili să muncească, dinamici și flexibili. Nimeni nu pleacă de-acasă dacă nu e dinamic și adaptabil. Pentru puterea politică, acest lucru a fost o mană cerească, din trei motive : a) a redus șomajul (aflat la un decent 7-8 %) b) a eliminat protestele de stradă ale nemulțumiților. c) a eliminat criminalitatea. d) a eliminat necesitatea asistenței sociale (cei plecați trimit bani copiilor și părinților). Puține țări pot elimina criminalitatea, șomajul și radicalizarea populației prin această metodă aseptică, indoloră, a autocarului (și mai recent, a avionului low-cost). Dacă România ar fi fost o insulă izolată în Oceania, miniștrii ei ar fi trebuit să rezolve problema șomajului, problema criminalității, și protestele nemulțumiților. Masele s-ar fi radicalizat, și ar fi cerut măsuri eficiente. Nici adolescenții nu ies în stradă (sînt crescuți de părinți, într-un sac amniotic hrănitor, izolați de nevoia unui loc de muncă) . Nici pensionarii (au pensie ; oricum, chiar dacă ies în stradă, și obțin schimbări, nu se vor bucura de ele pe termen lung). Trei milioane dintr-o populație de 22 milioane reprezintă puțin ; dar, dacă excludem copiii și bătrînii (grupa de vîrstă sub 18 ani și grupa de vîrstă peste 60 de ani) – care reprezintă 40 % din populație, rămîn 60 %, 12 milioane. Aceasta e populația adultă, activă, mobilizabilă politic. Trei milioane lipsesc de aici. Din România lipsesc trei milioane de manifestanți. Trei milioane de nemulțumiți au plecat. Emigrația a fost bagheta magică. Ea a rezolvat extrem de multe probleme. Hoții au fost eliminați (fură în Germania) ; cerșetorii au fost eliminați (cerșesc peste tot) ; șomerii au fost eliminați (căpșunăresc în Spania). E motivul pentru care România nu are o mișcare de stînga. În India, într-o gară, acum un an sau doi, un tren a întîrziat 23 de minute. Cei vreo două, trei, patru sute de indieni care întîrziau au luat gara cu asalt, spărgînd ce se putea sparge, crăpînd ce se putea crăpa, și contuzionînd ce se putea contuziona, și răvășind ce se putea răvăși. Guvernul indian a înghițit în sec, și șefii Căilor ferate indiene au făcut ca trenurile să ajungă la timp. În România, cînd nu le convine ceva, oamenii pleacă. Indienii fac țăndări gările, ca de-un avertisment. Gandhian. Sînt prea mulți ca să plece toți. Dezindustrializată, golită de partea cea mai dinamică, adaptabilă, educată, tînără a populației, România a rămas fără viață politică demnă de acest nume. În plus, printr-o ironie a sorții, emigrații votează fidel cu partidele de dreapta. Dacă nu vă convine, plecați În 1945, cred, A. O. Hirschman a scris o carte Protest, abandon, loialitate. (Exit, Voice, and Loyalty). În ea, autorul vorbește de două moduri de acțiune civică, protestul și abandonul : cînd sîntem nemulțumiți de o situație, putem fie să protestăm sau să plecăm. În România, prea mulți au ales a doua situație. Politicienilor le-a convenit situația : mai puțini șomeri, mai puțini manifestanți. Din 1990 se nasc tot mai puțini copii – presiune mai redusă asupra sistemului de sănătate și asupra sistemului de educație, mai puține alocații, mai puțini nou-veniți pe piața muncii – o adevărată binecuvîntare. Situația aranjează pe fiecare actor social, și, în ansamblu, e catastrofică. Votul cu picioarele este votul cel mai catastrofic. Activitatea politică – de orice fel – proteste în stradă, greve, manifestații, orice (chiar și votul) – creează informație. Plecarea nu creează feedback. Sistemele în care nemulțumiții pleacă nu se repară. Cel mai scandalos este, însă, faptul că cei plecați își păstrează dreptul de vot, și votează, de departe, pentru politicieni pe care au preferat să-i părăsească. De obicei votează cu dreapta. Românii alungați din industrie în guvernarea Constantinescu și plecați în străinătate votează,
în continuare, cu rumegușul rămas din Penețecede, Partidul Democrat-Liberal, lingînd, de la confortabilă distanță, ceea ce vărsaseră. Sau, mai simplu : mi se pare ciudat ca cineva, care a ales să trăiască în străinătate, să aibă dreptul de a alege în continuare conducători pentru cei rămași în țară. Dacă vor fi conducători buni, cei din străinătate nu vor putea profita ; dacă vor fi proști conducători, cei din străinătate nu vor avea de suferit. Repet : România are vreo șaisprezece milioane de alegători în țară și trei milioane în afară – trei milioane, un electorat important – care participă la viața politică a unei țări care nu mai îi privește. Sau (cum ar zice Velisar Manea) they do not have skin in the game. Cel puțin la poker, dacă n-ai cărți în mînă și bani pe masă, nu poți juca. Cum zic avocații, ei n-au calitate procesuală. Fără să plătească taxe, ei aleg ce partid va lua puterea, și, în ultimă instanță, cum anume, și pe ce, vor fi cheltuite impozitele. Într-un fel, săracii și-au luat tălpășița din țară. România și-a exportat toate problemele sociale și economice. Integrarea în Europa a fost, paradoxal, o nenorocire pentru democrația din România și pentru viața ei politică. Cei care ar fi putut fi activi politic sau nemulțumiți au plecat. Crește încrederea mea personală în Biserică și filateliști În România, în continuare, instituțiile care se bucură de cea mai mare încredere, Biserica și Armata, sînt tocmai instituțiile care nu fac nimic. Nu există nici o măsură obiectivă a eficienței Bisericii; pe timp de pace, nu există nici o măsură obiectivă a eficienței Armatei. Armata, Biserica, Serviciul Român de Informații Externe (da, mă) se bucură de o încredere neștirbită, în vreme ce primăriile, parlamentul, poliția, președintele – toți cei care chiar fac ceva – prost, dar măsurabil – au încredere mică. Este, desigur, și vina institutelor de sondaj din România; dar, la întrebări irelevante, răspunsuri irelevante. Cîtă încredere aveți în chirurgi ? Cîtă încredere aveți în profesorii de sociologie ? Primii fac o activitate concretă, cu riscuri majore și cu rezultate clare și imediat măsurabile ; ultimii fac o activitate indoloră, fără mize și fără consecințe imediate. Eficiența (sau ineficiența) Serviciului Român de Informații Externe trebuie să rămînă secretă. A întreba lumea de pe stradă despre acest subiect e o dovadă de maximă naivitate. ”Ce credeți despre viața sexuală a primului-ministru ? Este ea satisfăcătoare sau nu ?” A întreba lumea pe stradă despre încrederea în Biserică este, iarăși, o prostie. Cei credincioși au mai multă încredere. Cei ne-credincioși au mai puțină. Încrederea în Biserică măsoară, mai degrabă, raportul numeric dintre credincioși și ne-credincioși din țară, decît eficiența Bisericii. Costurile justiției În presa din România auzim relativ des despre avocați, procurori sau judecători corupți, arestați și judecați pe rînd. Un subiect însă e trecut sub tăcere – celeritatea justiției. Justiția e lentă și viteza cu care se face dreptate în România e mică. Fiindcă viteza justiției nu e observabilă cu ochiul liber, și e uneori strict imaginară, i s-a și dat un nume de sanchi, celeritate. Există un site care compară viteza și costurile justiției în lume. Datele sînt cele din vara lui 2013. Viteza justiției Un proces durează între 150 și 300 de zile în Singapore, Rusia, Norvegia, Lituania; între 300 și 400 de zile în Suedia, Japonia, SUA, Finlanda, Elveția, Germania, Franța, Ungaria, Austria. Între 400 și 500 de zile, în China, Danemarca, Turcia (da, Turcia) Estonia, Anglia, Belgia. În România, durata sa medie e de 512 zile. Urmează Olanda, Albania, Slovacia, Portugalia, Bulgaria, Canada, Croația. Procesele durează peste 600 de zile în Cehia, Sîrbia, Polonia, Pakistan (aproape o mie de zile) Italia (1200 de zile) Grecia (1300 de zile) și India (1420 de zile). Din 1990, politicienii Români vorbesc mereu de atragerea investitorilor străini, competitivitate, atractivitatea pieței muncii din România, și alte cuvinte drăguțe cu șapte silabe. Din păcate, un criteriu important pentru investitori este justiția: dacă am un conflict cu sindicatele/furnizorii/statul, cît timp va dura procesul și cît va costa ? Acest lucru presupune un audit al justiției. Politicienii români au făcut totul pentru atragerea investitorilor străini – un cod al muncii demn de coolies chinezi – autoritățile locale au oferit facilități de tot felul. Nimeni însă n-a discutat vreun moment eficientizarea justiției. Nimeni n-a făcut – nimeni n-a propus măcar – un audit al justiției și vitezei acesteia. În Timișoara, judecătoria, tribunalul și Curtea de Apel funcționează în Palatul Dicasterial, clădire construită pe cînd Timișoara avea o populație de zece ori mai mică, acum un secol și jumătate. Costul justiției Pentru a recupera o datorie pe calea justiției, cam acestea sînt costurile : Între 10-20 % din suma pretinsă, în Luxemburg, Norvegia, China Finlanda, Rusia, Germania, Grecia, Franța, Belgia, Austria, SUA ; între 20-40 % în Canada, Italia, Danemarca, Olanda, Elveția. În România costurile sînt de 28 %. Dintre țările civilizate, doar Japonia are costuri mai mari, de 30%. Hîrtii și ștampile Ca număr de proceduri, între 20 și 30 de proceduri au Belgia, Olanda, Cehia, Anglia, Franța, Germania și Suedia. Elveția, SUA, Finlanda, Coreea și România au cîte 32 de pași de urmat. Danemarca, Ungaria, Canada, Rusia, China, Italia, Grecia vor între 35 și 40 de acte. Grecia, incidental, are o justiție lentă, cu o medie de trei ani jumătate pentru încheierea unui proces. India, Grecia și Italia sînt țările cu justiția cea mai lentă. Nu știu exact cum anume au integrat autorii clasamentului birocrația, costurile și durata rezolvării, dar aceasta e ierarhia provizorie (am omis țările mici) : Norvegia, Germania, Austria, Franța, Finlanda, Rusia, SUA, Ungaria, Belgia, China pe primele douăzeci de locuri ; apoi Elveția, Moldova, Suedia, Olanda, Danemarca, Japonia și Turcia pe locurile 20-40 ; Ucraina, Croația, România, (locul 53 din 180) Anglia, Canada, Spania pe locurile 40-60. Cehia, Bulgaria, Grecia, Italia (cu 1100 zile în medie pe cap de dosar rezolvat). Restul sînt țări exotice, africane, latino-americane și din Extremul Orient. Clasamentul, chiar arbitrar, e bogat în date sugestive. Din țările estice, Ungaria, Lituania, Letonia, Moldova, Estonia, Ucraina, Croația și Slovenia au o justiție mai rapidă decît România. Slovacia, Cehia, Bulgaria, Albania au o justiție mai lentă decît România. România ocupă un loc mediocru în blocul estic, (la egalitate cu Polonia) din punctul de vedere al rezolvării conflictelor. Polonia, Cehia își pot permite această mediocritate : Polonia e vecină cu Germania, țară dezvoltată, Cehia este enclavată între Austria și Germania, două țări bogate. România este, din tot fostul bloc estic, singura care nu se învecina cu nici o țară capitalistă. Să audităm România Cînd Silviu Brucan făcea afirmația ”stupid people” se referea, lapidar, la provincialismul românesc. Provincialismul este situația socială în care toți – polițaiu’ satului, hoțu’ satului, judecătoru’ satului, primaru’ se cunosc de generații și au ajuns la un modus vivendi informal. Toți sînt mulțumiți unii de ceilalți. Nu există o evaluare obiectivă a eficienței fiecăruia, fiindcă toți locuiesc în aceeași vatră a satului. Dacă judecătorul l-ar condamna pe polițai pentru o arestare abuzivă, polițaiul s-ar supăra și nu i-ar mai împrumuta judecătorului mobra să meargă duminica la pescuit. Dacă polițaiul s-ar plînge de judecător că a achitat abuziv niște hoți de porumb, judecătorul nu i-ar mai împrumuta drujba să-și taie lemne. Bețivul satului a spart ferestrele de la birt cu bîta. Polițaiul nu îl poate amenda (n-are bani) și judecătorul nu îl poate închide: acum, că repară acoperișul judecătoriei, bețivul e singurul care are curajul să se suie să înlocuiască țiglele. În România, clasa politică, lumea afacerilor și împărțitorii de dreptate trăiesc în simbioză. S-au făcut numeroase reforme în învățămînt, dar nici un audit al efectelor reformelor. S-a schimbat Codul civil, dar încă nu a avut loc nici un audit al eficienței justiției. Nici nu se poate. Auditul presupune indiferență, imparțialitate, separare, valori străine românilor. A audita efectul legilor deja în vigoare e mai important decît a vota legi noi. ARACIS Am citit auditările universitare făcute de ARACIS. Aveau toată țepenoșenia scrobită a auditurilor occidentale. Era o simplă imitație stilistică. Instituții modeste aveau evaluări bune. Instituții bune aveau evaluări căldicele. Numeroase criterii erau irelevante. Numeroase criterii lipseau. Nu prea am auzit persoane care să vorbească de bine auditările ARACIS. Aracisul n-a auditat, din păcate, nici una din legile privitoare la învățămîntul superior. Decanatele facultăților și rectoratele universităților sînt copleșite de cereri de situații, dosare de acreditări, care dispar într-un hău, necitite de nimeni, la ministerul învățămîntului. În SUA, fiecare act cerut populației începe cu notița ”a fost revăzut pentru simplificarea completării sale. Timpul estimativ necesar completării e de o oră jumătate”. E un pas înainte. Bine și rău Mai veche decît lupta dintre bine și rău e lupta dintre brutalitate și viclenie. Șefii sînt brutali. Subordonații sînt vicleni. Ministerele cer situații și dosare inutile. Subordonații le completează de mîntuială, din burtă, și le trimit. Nu există colaborare, fiindcă universitățile nu au posibilitatea să evalueze eficacitatea ministerului care le coordonează ; judecătoriile nu au posibilitatea de a evalua legile care le sînt trimise spre aplicare, nici activitatea ministerului justiției. Și așa mai departe.