Istoria lui Iovănel – epitaful optzecismului

Într-o cultură publică în care postările pe facebook au devenit forme deja clasice de consacrare intelectuală, iar memele sunt apogeul comentariului critic și al acțiunii politice, recentul volum al lui Mihai Iovănel (Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020. Polirom. 2021) este un eveniment. Și nu e vorba doar de dimensiunile volumului (peste 700 de pagini) – un aspect invocat deja până la ironie – ci de conținutul său. E absolut impresionantă erudiția autorului acestei cărți. Așa cum știam deja din alte texte, Iovănel citește tot pe subiectul despre care scrie, face conexiuni și trimiteri spectaculoase și oferă mereu citate relevante pentru discuție, astfel încât l-am suspectat de multe ori că are un soft special prin care își ia notițe și apoi reușește să le mobilizeze pertinent în timp ce scrie. Și asta nu ocazional, ci în fiecare pagină a volumului, fără a sacrifica însă scriitura prietenoasă, lipsită pedanterie, jargon sau aroganță. Se vede aici pasiunea lui Iovănel pentru romanul polițist: știe să te ia de mână ca cititor și să te afunde în text, cu atât mai mult cu cât este unul dens. Nu de puține ori în timpul lecturii Istoriei simțeam nevoia să mă opresc ca să pot procesa informațiile noi (pentru mine cel puțin) despre literatura românească din ultimele decenii, doar pentru a fi tras înapoi de autor, cu alte povești și alte intrigi. E Iovănel at his best, iar volumul este și va fi unul de referință în spațiul cultural și intelectual românesc.

Asta se întâmplă și datorită, în mod paradoxal poate, tocmai contradicțiilor interne ale volumului care îi dau vitalitate. Pornind de la titlu, acesta este unul înșelător. În volum nu e  vorba (doar) de istoria literaturii române contemporane. Iovănel se revendică de la școala lovinesciană și astfel apare prima contradicție: el pare că vrea să scrie simultan și o istorie a literaturii contemporane, dar și o sociologie a culturii așa cum a încercat Lovinescu în cele trei volume care alcătuiesc Istoria civilizației române moderne. De aici se naște accentul pe care Iovănel îl pune pe discutarea ideologiilor literare postbelice (și nu doar postcomuniste), precum și extinderea analizei dincolo de sfera ficțiunii, înspre câmpul literar, cultural și intelectual în care se formează, afirmă și acționează autorii de ficțiune și nonficțiune, criticii literari și alți actori relevanți. Această schiță sociologică, în diferite articulări, ocupă prima jumătate din volum și este cea mai densă, mai dinamică și mai teoretică, chiar dacă nu neapărat cea mai structurată, parte a cărții. Tabloul este unul foarte complex în sine, dar devine și mai mult așa atunci când Iovănel coboară pe firul istoric nu doar în perioada postbelică sau interbelică, ci chiar în secolul 19. Însă dacă atașamentul metodologic pentru istoricizare este meritoriu, efectul practic este unul de fragmentare ce duce la alăturarea unor viniete substanțiale analitic și interpretativ, dar a căror sinteză este imposibilă. Așa par a fi, de exemplu, discuțiile despre realism sau despre evoluția ideologiilor criticii literare în România modernă. La popul opus, primele două capitole ale cărții, despre istoria postcomunismului și despre evoluția ideologiilor, sunt insuficient dezvoltate având, în cel mai bun caz, statutul unor fișe pentru o viitoare elaborare.

Ca și istoria și sociologia celui de la care se revendică, demersul lui Iovănel este unul explicit polemic. În contra mainstreamului criticii literare autohtone, care își ascunde opțiunile ideologice sub așa numita autonomie a esteticului, Iovănel nu doar că vrea să reintroducă perspectiva ideologică în istoria și analiza literară, dar totodată își propune să identifice opțiunile ideologice nemărturisite în operele literare (și nonficționale) pe care le analizează. E o schimbare de paradigmă crucială menită a contesta hegemonia abordăriilor estetice și a credinței într-o presupusă autonomie a operei literare ce încă operează cu caracterizări precum ”talent” sau ”geniu” ale unor autori individuali. În demersul său, Iovănel mobilizează nu doar atașamentul lui Lovinescu pentru ideologii, ci și un întreg arsenal teoretic din studiile literare contemporane de primă mână. Cartea este așadar foarte solidă din punct de vedere academic, chiar dacă prin forma și structura sa rămâne mai degrabă atașată unei tradiții locale generaliste.

Contradicțiile se multiplică și se adâncesc atunci când Iovănel mai introduce un nivel al discuției prin invocarea materialismului (post)marxist drept orientarea filosofică și ideologică care ghidează volumul (pp 12-13). O istorie a literaturii dintr-un astfel de unghi ar fi ceea ce-l interesează pe Iovănel. Doar că o abordare materialistă a literaturii este complet incompatibilă cu idealismul analizei lovinesciene care identifica schimbarea socială la nivelul transformării ideilor. Cele două nu pot funcționa împreună, iar Iovănel nu explică nicăieri cum se rezolvă pentru el această imposibilitate în cadrul analizei. Răspunsul este mai degrabă implicit, prin însăși practica teoretică și interpretativă din volum. Categoriile burgheze și idealiste de ”literatură”, ”genuri”, ”forme” și ”autor” rămân în picioare. Părțile a treia și a patra (despre evoluția prozei, respectiv a poeziei) ilustrează perfect abordarea clasică a istoriei literare, așa cum observa Raymond Williams, care se preocupă de modul în care un autor a interacționat cu un anumit gen sau formă literară și cu ce rezultate (de exemplu, ce-a făcut Cărtărescu în roman și în poezie, etc.). În locul unei analize materialiste a modului în care se produce efectiv literatura contemporană– adică rezultatul formal al unui proces social de compoziție – volumul rămâne tributar unei perspective lovinesciene idealiste în care operele literare (și autorii lor) reprezintă o expresie a epocii lor (climat ideologic, intelectual, etc.) și care, la rândul lor, contribuie la fixarea și exprimarea trăsăturilor esențiale ale acelei epoci. Această presupoziție teoretică este vizibilă în cele mai bune pagini din volum, adică atunci când Iovănel scrie despre opera lui Mircea Cărtărescu.

E detectabil aici același impas ce apare în volumul lui Alex Cistelecan (De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist. Tact. 2019), pe care Iovănel îl citează de mai multe ori: deși revendică o abordare materialistă, analiza nu are în vedere procesul de producție a textelor (sau, mai bine zis, a lumii sociale, intelectuale și ideologice în care apar acele texte), ci accentul pică pe texte ca atare, văzute ca obiecte de sine stătătoare care se exprimă pe ele și pe autorii lor.

Asta nu înseamnă că Iovănel (sau Cistelecan) focalizează exclusiv pe texte. El face trimiteri explicite în repetate rânduri către condițiile materiale și transformările acestora ce au apoi reverberații asupra câmpului literar și a literaturii ca atare. Capitolul 4, mai ales, are menirea de a oferi o geografie succintă a acestul câmp, de la edituri la premii, în trecerea de la comunism la postcomunism. Însă această cartografiere rămâne totuși una exterioară analizei, mai degrabă un gest de curtoazie pentru abordarea marxistă (sau bourdieusiană) decât o punere a ei efectiv în practică. Discuția despre literatură ca marfă și fetișismul acesteia, precum și circulația sa pe piața bunurilor simbolice și economice se termină în momentul în care începe (pp. 106-110). Poziția de clasă a scriitorilor este amintită abstract pentru ca ea să nu mai apară niciodată în analiza efectivă din a doua jumătate a volumului. O serie de actori esențiali lipsesc din discuție, precum directorii de edituri sau de colecții, editorii, organizatorii târgurilor de carte, agenții literari sau conducătorii revistelor culturale, toți având un rol crucial în ceea ce privește dinamica câmpului literar, nu doar referitor la consacrare și valorizare, ci mai ales în raport cu posibilitățile reale sau imaginare ale compoziției literare ca atare. La fel, Iovănel nu spune nimic despre procesul formal de formare a scriitorilor, mai ales în postcomunism. Mai e Facultatea de Litere importantă (dacă a fost vreodată), mai sunt cenaclurile formatoare ?, ce efecte au cursurile de creative writing sau traducerile din literaturile străine pentru formarea scriitorilor autohtoni contemporani, ce meserii/locuri de muncă au scriitorii contemporani și ce impact au acestea asupra posibilității de a fi scriitor?, etc.   

Unul dintre personajele centrale ale cărții este Cărtărescu, despre care Iovănel scrie pagini memorabile, așa cum spuneam mai sus. Întrebarea care se pune însă este de ce a devenit Cărtărescu autorul (cel mai) reprezentativ pentru literatura română postcomunistă, nu doar în țară. Iovănel sugerează până la urmă că ar fi ceva propriu scriiturii lui Cărtărescu (forma simplă, apetența pentru conspirații, mitul facil al Cărții, etc) care a dus la consacrarea sa pe piața internă și externă. Altfel spus, Cărtărescu ar fi găsit o rețetă potrivită pentru piață, așa cum arată ea în postcomunismul neoliberal. Dar asta înseamnă exact uitarea unei întregi industrii culturale care a făcut posibilă apariția și consacrarea lui Cărtărescu-ca-scriitor și a rețetei sale ironizate de Ovidiu Țichindeleanu drept ”Orbitor pentru popor”. Fapt inexplicabil totuși pentru că Iovănel se apropie de o astfel de analiză din perspectiva industriei culturale atunci când îl discută pe H.R. Patapievici, un alt autor paradigmatic pentru perioada postcomunistă. În cazul celor doi, Editura Humanitas a jucat un rol esențial, dar cum s-a ajuns la o asemenea hegemonie nu e deloc clar, la fel cum nu e clar cum s-au constituit proiecte alternative și anti-hegemonice chiar în interiorul paradigmei dominante a postcomunismului. Astfel, Iovănel oferă o explicație plauzibilă privind ruptura produsă în câmpul literar de transformările ce au urmat revoluției din 1989, dar nu la fel stau lucrurile atunci când vine vorba de a explica de ce apare și de ce ia forma pe care o ia generația „douămiistă” de exemplu. Conceptul de ”realism capitalist”, aplicat cel puțin unei facțiuni a scriitorilor douămiiști, mai mult naște confuzie decât iluminează.

O altă zonă de tensiune a volumului este evanescența granițelor temporale. Am văzut deja că intervalul de 30 de ani anunțat pe copertă este depășit constant. Iovănel se mișcă în voie și cu autoritate pe suprafața a peste două secole de producții literare și ideologice, și nu e vorba doar de textele principale, ci și de tomuri uitate sau ignorate din literatura mainstream și din cea de nișă polițistă, SF sau fantasy. E un tur de forță pe care ca cititor nu poți decât să te bucuri că ai posibilitatea să-l privești. Ca strategie, volumul amintește de textele de acum un deceniu ale lui Zizek, inclusiv prin trimiterile frecvente către filme.

Însă rămân totuși două întrebări importante: cine este un autor contemporan? și la ce ne referim când vorbim de perioada contemporană ? Mărturisesc că am așteptat cu interes volumul lui Iovănel mai ales datorită acestor întrebări. Predau un curs de teorii sociologice contemporane și partea cea mai chinuitoare este să decid – pe baza unor criterii cât de cât raționale – ce autori s-ar încadra în categoria de contemporani. Mă gândem că o istorie a literaturii contemporane se va confrunta cu probleme similare și că ar putea oferi o soluție. Deși poate părea o disecare a firului în patru, problema devine una insurmontabilă atunci când este abordată în practică. În prima notă a volumului Iovănel citează observația corectă a lui Ștefan Baghiu că în mediul universitar actual consensul e că perioada contemporană înseamnă perioada de după al doilea război mondial. Consensul nu înseamnă absența contestării, mai ales când acest înțeles al contemporaneității a devenit unul inoperabil. Au trecut totuși 76 de ani de la finalul conflagrației, ceea ce face ca actuala periodizare să fie un nonsens. În ultimii ani, atât în vest cât și în est, 1989 pare a fi momentul de ruptură care indică data la care începe contemporaneitatea, deși unii autori precum Wallerstein au insistat că 1968 ar fi o bornă mai potrivită.

La prima vedere pare că Iovănel acceptă această definiție recentă a contemporaneității, dar și ea se lovește imediat de dificultăți obiective. Există autori care au debutat în anii 60 și continuă să publice –chiar prolific – și după anii 90. Fac aceștia parte din ceea ce s-ar numi autori contemporani? În lipsa unui criteriu mai ferm a ceea ce înseamnă contemporan se ajunge la situația bizară în care un autor care a debutat în anii 50, dar care încă publică în anii 2000, (precum, să zicem, Radu Cosașu) să fie tratat în același volum cu cineva care a debutat în 2005. În Istoria lui Iovănel mai există un exemplu elocvent în sensul acestei aporii. Vasile și Ștefan Baghiu, deși în mod evident aparțin unor generații diferite (atât în sens sociologic, cât și literar), figurează amândoi în discuția despre transformările literaturii contemporane. Iovănel nu pare foarte preocupat de această problemă, tocmai pentru că imposibilitatea de a trage granițe temporale ferme îi permite să facă incursiuni analitice și critice în literatura de dinainte de 1989. Însă ceea ce se câștigă din punct de vedere intelectual, se pierde din punct de vedere conceptual. Autori established ca Manolescu (în critica literară) sau Cărtărescu (în proză și poezie) sunt discutați în aceleași secvențe temporale lungi cu critici și autori aflați la primele texte. Posibilitățile de suprindere a specificității diferiților autori (în cheie materialistă) se diluează complet printr-o astfel de strategie. Inevitabil partea leului va reveni autorilor consacrați (începând cu anii 60) în detrimentul celor care ar trebui să facă cu adevărat obiectul unei investigații a literaturii (și criticii) contemporane.

Fără o teoretizăre sui generis a limitelor temporale și ale contemporaneității, Iovănel este forțat să lucreze cu instrumente gata formate. Mă refer aici la împărțirea pe ”generații literare”, care nu are nici un sens din punct de vedere sociologic, dar s-a împământenit ca urmare a luptelor culturale și literare din anii 60 încoace: șaizeciști, optzeciști, nouăzeciști, etc. Fiecare generație ar avea propriul specific și proprii autori/opere reprezentativi/e pe care Iovănel reușește concomitent să le disece critic, dar și să le reafirme (vezi discuțiile despre Cărtărescu-postmodernism sau Ianuș-douămiism). Totodată, lucrând cu instrumente de-a gata Iovănel reușește să-și anuleze propriile intuiții care ar destabiliza această construcție vetustă. De exemplu, Iovănel remarcă ruptura de paradigmă pe care a introdus-o Andrei Terian în critica literară (p. 235), dar aceasta e imediat subsumată douămiismului și nu explorată analitic prin efectele sale destabilizatoare.   

La granița dintre sociologie culturală și istorie literară, Istoria lui Iovănel este o construcție impresionantă, asemănătoare unei clădiri postmoderne, poate chiar ca sediul MI6 din Londra, a cărei înfățișare se schimbă în funcție de punctul din care privești și care combină elemente clasice cu inserții ironice și metatextuale. Istoria oferă cea mai bună descriere a luptelor culturale și intelectuale din perioada postcomunistă și o narațiune sintetică și clară despre evoluția literaturii autohtone în ultimele decenii. Judecățile de valoare pe care le face Iovănel, precum includerile și excluderile din volum, vor fi discutate între specialiști, însă rămâne inexplicabilă (pentru mine) absența referințelor la teatrul ultimilor ani, o zonă ce pare mai dinamică și inovativă (din exterior cel puțin) față de ceea descrie autorul că ar fi cazul în roman și poezie.

Performativ, volumul poate fi citit drept epitaful optzecismului (și a celor două ”generații” care i-au urmat, constituite în raport polemic cu el). Acesta și reprezentanții săi de top, în ficțiune și critică literară, sunt acum istorie. Pentru acest gest Iovănel merită toată recunoștința noastră.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.