În orice spaţiu nepolitic, declaraţia premierului cum că succesul în administraţie nu se poate instala în două luni de guvernare, ci e nevoie de trei, ar fi de un ridicol total. Ai zice că administraţia e o ştiinţă exactă, în care succesul este confirmat matematic la trei luni, cînd de fapt şi succesul liderilor politici iluştri este ceva mai incert decît i se pare lui MRU şi, în mod sigur, în niciun caz din istorie, nu a venit după trei luni de guvernare.
Dar sîntem în politică, unde categoria ridicolului nu se aplică, pentru că nici categoria raţionalului şi logicului nu se aplică (şi de aceea disputele pe teme de cultură şi argumentaţie dintre MRU, Ponta, Gîdea şi oricine altcineva sînt irelevante, simplu decor). În politică nu contează raţiunea, ci puterea. E ceva ce ar fi bine să ne amintim mai des, pentru că după 1989 s-a produs o fetişizare evidentă a unei proiecţii utopice a “democraţiei” ca spaţiu care trebuie să producă o raţiune publică esenţialmente “bună”, ceea ce evident nu e cazul.
Dacă citim astfel declaraţia lui MRU, ceea ce înţelegem este că partidul pe care îl va crea premierul nu are legătură nici cu succesul în administraţie, nici cu binele public şi nici măcar cu ideologia. Are legătură, în primul rînd, cu modul în care polul de putere reprezentat de preşedinte încearcă să se conserve.
De vreme ce preşedintele a ales să guverneze în ultimii ani nu prin aparatul propriu-zis, instituţional al PDL, ci printr-un om de paie pus cu mîna şi manevrat ca o păpuşă, dar care în acelaşit timp era preşedintele partidului, desigur că ruptura de acel PDL este inevitabilă, şi asta e ceea ce vedem acum (de exemplu prin excluderea lui Cristian Preda, una din vocile cele mai prezidenţiale din PDL) .De aceea preşedintele a ales, în mod firesc, să îşi conserve puterea prin intermediul celui mai important atribut al său, numirea premierului, şi nu prin cultivarea în continuare a PDL (ceea ce, desigur, nu exclude sub nicio formă o posibilă colaborare dintre PDL şi noul partid al lui MRU, înainte sau după alegeri).
Problema e aceea că aici, spre deosebire de monarhiile propriu-zise, moştenitorul trebuie să ofere mai multe garanţii, în principal faptul de a fi controlabil, şi de aceea MRU nu are cum, structural, să fie altceva decît un Boc 2, chiar dacă unul mai cult şi mai rafinat. Dacă laşi un moştenitor la cîrma unui partid democratic, atunci parcă îţi mai vine să laşi pe cineva cu ceva iniţiativă, dar dacă laşi un moştenitor al puterii pur şi simplu, care urmează să construiască el un partid în jurul lui, atunci e evident că nu e bine să fie unul cu iniţiativă, pentru simplul motiv că aceasta s-ar putea întoarce împotriva ta.
Vom vedea cît succes va avea acest partid construit în jurul unei persoane, care, oricum am lua-o, este un pas în spate din punctul de vedere al instituţionalizării politicii de la noi. Este, cum spuneam, un paradox: preşeditnele, self-made man-ul originar, care doar a tras un partid după el, dar nu a creat un partid în jurul lui, lasă pe doar un moştenitor de self-made man să creeze un partid în jurul său, şi nu doar să îl tragă după el.
Va fi o experienţă absolut inedită, pentru că singurul alt partid (care să conteze) creat în jurul unei persoane a fost PRM, dar probabil că experienţa acestuia nu va fi de niciun folos, în măsură în care partidul MRU va încerca, probabil, să facă altceva decît PRM.
Părerea mea e că acest partid are şanse mici de succes, altul decît acel succes despre care unii cred că vine matematic la trei luni de la instalarea în funcţie. Adică cred are şanse mici de succes şi din punctul de vedere al aşteptărilor creatorilor lui, şi al aşteptării potenţialilor votanţi, şi al celor care doresc în general o schimbare în bine în modul în care funcţionează politica.
La urma urmei, de ce e nevoie de un partid contruit în jurul unui lider, un partid despre care se presupune că ar putea acţiona mult mai energic, cînd şi sistemul de partide mainstream oferă ca rezultat acelaşi tip de guvernare? De ce e nevoie de un astfel de partid, cînd programele puterii şi opoziţiei sînt atît de similare încît e nevoie de un filatelist ca să le deosebească?
Problema mare a actualului sistem este că el pur şi simplu nu reprezintă şi nu funcţionează, şi asta e ceea ce ar trebui discutat. E importantă şi actualitatea imediată, reformele aberante la foc automat, privatizările haotice şi drenările constant de bani publici, dar discuţia importantă este despre capacitatea sistemului politic de a reprezenta.
Aşa că, atunci cînd văd cum MRU intră tot mai clar în rolul de moştenitor, inclusiv prin noua megalomanie pe care şi-a descoperit-o tot mai apăsat în ultimele zile (pe lîngă succeul la guvernare pe care are impresia că istoria i-l va decerna peste o lună, MRU a început să vorbească despre el la persoana a treia, ca şi Traian Băsescu, Ion Antonescu şi alţi mari lideri dinaintea lui), senzaţia e şi de uşor dezgust şi plictis, dar mai ales de pierdere de timp.