Ideologia bate mintea. De ce prețurile la electricitate și gaz au crescut așa de mult?

Rezumat

Optimul social și eficiența economică recomandă ca electricitatea și gazul, ca servicii de interes general, să fie produse și furnizate de stat printr-o companie unică integrată vertical și care funcționează ca monopol natural indus de randamentele crescătoare ale economiilor de scară, specifice pentru industriile de rețea, care au costuri fixe foarte mari. Dincolo de motivația economică puternică, pentru electricitate există și o motivație pur tehnică care provine dintr-o caracteristică specifică și anume producția este egală cu consumul în orice moment în condițiile imposibilității stocării. Așa funcționau industriile de gaz și electricitate, de regulă, în secolul XX.

Ideologia fundamentalistă neoliberală a piețelor libere și a privatizării a stimulat guvernele să transfere electricitatea și gazul de la stat la concurență. Procesul a început încă din anii 1980 și continuă și azi accelerat.

Nu numai că a fost aleasă piața, dar modul cum au fost proiectate / reglementate aceste piețe a arătat miopia guvernelor neoliberale, în particular Comisia Europeană, care au optat pentru o soluție care se îndepărtează foarte mult de optimul social, favorizând puternic interese private înguste în dauna binelui comun.

Opțiunile de politică neoliberală de a rezolva atât problema energiei, cât și problema tranziției verde, în drumul spre o lume decabornizată, prin intermediul aproape exclusiv al piețelor, reprezintă principala cauză a creșterii atât de mari a prețurilor. Declanșatorul principal al acestei spirale a prețurilor este felul cum funcționează cele trei piețe: electricitate, gaz și carbon.

În mod concret, o combinație de mai mulți factori provoacă un cerc adevărat vicios al spiralei prețurilor pe cele trei piețe.

Primul, este modul în care se stabilesc prețurile pe piața de electricitate, modelul marginal, conform căruia prețul pe piața spot / angro este dat de costul celui mai scump combustibil utilizat pentru a acoperi consumul de electricitate la un moment dat. Acest lucru produce o mare diferență între prețul angro și prețul mediu ponderat al mix-ului de producție națională de electricitate.

Al doilea, este încurajarea de a realiza preponderent contractele de vânzare/cumpărare pe piața spot, în loc de apelul la contracte pe termen lung la care se pretează aceste mărfuri: electricitatea și gazul.

Al treilea, este existența masivă a tranzacțiilor virtuale, de natură speculativă financiară, care nu au în spate nicio mișcare de mărfuri reale, cu un ordin de mărime mai mare față de tranzacțiile reale de electricitate / gaz.

Al patrulea, este legat de maniera haotică, fără o planificare strategică centralizată, cu instrumente aproape exclusiv de piață, cum e schema europeană de comercializare a emisiilor (piața carbonului), a felului în care se face tranziția energetică / tranziția verde spre surse regenerabile. Intermitența acestor surse – vântul și soarele – pune o serioasă problemă de securitate energetică care nu poate fi rezolvată decât prin existența unor rezerve de energie convențională, de obicei poluantă, care, pe fondul tranziției verzi devine foarte scumpă.

Actuala criză a prețurilor la energie este cauzată așadar în principal de natura puternic distorsionată a piețelor de energie, proiectate să stimuleze mai degrabă speculația decât eficiența economică și socială, și doar secundar de mișcări ale ofertei și/sau cererii. Nu ne confruntăm cu un șoc de ofertă/ cerere, ci cu natura neoliberală a unor piețe reglementate defectuos.

Vinovatul principal pentru creșterea prețurilor în UE este chiar UE, și nu piața globală cum pretinde Comisia Europeană. Pentru creșterea prețurilor în România, se adaugă și un „bonus” local, românesc, o combinație de incompetență și libertarianism primitiv.

Răspunsul recent al Comisiei Europene și al Consiliului European plasează întreaga responsabilitate statelor membre pentru trecerea iernii, prezentând un set de instrumente la dispoziția statelor membre ca plafonarea prețurilor la consumator, prin subvenții directe, reduceri de taxe, amânări de plată sau ajutoare de stat pentru întreprinderi, așadar intervenind asupra efectelor, dar apărând cu înverșunare modelul inept al piețelor de electricitate, gaz și carbon, neabordând cauza principală a creșterii prețurilor.

În marja de manevră îngustă pe care o oferă UE, se mai pot imagina încă unele remedii naționale, realizabile relativ rapid. Printre ele, o corelație mai bună între prețul plătit de consumatori și costul mediu al producției de electricitate în mix-ul de producție națională, un mecanism de compensare pentru securitatea energetică, impozitarea supraprofiturilor, penalizări mai mari pentru abuzurile și manipulările de piață, toleranță zero față de practicile comerciale înșelătoare ale furnizorilor (acest lucru este de fapt obligatoriu, fiind impus de legislația UE).

Pe termen mediu ar trebui să crească rolului statului, prin investiții publice în energetică, inclusiv în energia regenerabilă, care ar avea și rolul de reducere a volatilității prețurilor.

Cine ar trebui să ne furnizeze electricitatea, statul sau piața?

Energia electrică aparține categoriei industriilor de rețea, care mai includ gazul, comunicațiile, căile ferate, poșta, apa.

Ce înseamnă industrii de rețea? Sunt acele utilități care, pentru a fi furnizate, necesită rețele ample de transport și distribuție. Acest lucru implică costuri fixe foarte mari. De exemplu, în cazul energiei electrice, costurile legate de rețeaua de transport și de distribuție nu depind de cât de multă electricitate vinde compania respectivă. În acest caz, un volum mare de vânzări are un avantaj important de costuri: poate asocia aceste costuri fixe foarte mari unui volum mare de vânzări, iar costul mediu total se micșorează în felul acesta. E mai ieftin așadar să producă toată producția o firmă mare decât mai multe firme mai mici. În aceste industrii principalul cost de producție este construirea rețelei de distribuție.

Când randamentele cresc odată cu volumul producției numim asta creșterea randamentelor de scară. În acest caz, monopolul creat prin efectul randamentelor de scară se numește monopol natural. În domeniul energiei electrice avem un monopol natural. Monopolul natural este superior concurenței. Prin urmare, există un motiv economic puternic ca producția, transportul și distribuția electricității să fie realizată de un monopol natural, nu de piața concurențială. Din rațiuni economice solide, electricitatea nu este eligibilă pentru piață.

Ce problemă ridică totuși un monopol natural? Lipsa concurenței face ca producătorul să poată cere orice preț, dat fiind că consumatorii nu se pot adresa altcuiva. O firmă care deține monopolul poate stabili prețul, producând doar cantitatea la care profitul este maxim. Acest nivel al producției este mai mic decât nivelul social optim. O parte dintre consumatori nu vor fi serviți. Acesta este costul social al monopolului. De aceea, este mai eficient din punct al utilității sociale în ansamblu ca guvernul să preia activitatea respectivă și să o opereze singur, producând cantitatea optimă din punct de vedere social.

Dincolo de motivul economic există și o rațiune tehnică foarte puternică. Electricitatea are o caracteristică unică: producția este egală cu consumul în orice moment. Nu există practic stocare. E nevoie de o coordonare perfectă. De altminteri, sistemele energetice funcționează cu un dispecer național care coordonează centralizat toate operațiunile necesare pentru a asigura producția și transmiterea ei astfel ca în orice moment consumul să fie acoperit. Pentru un anumit nivel și distribuție ale consumului există un optim al repartizării producției și a conectorilor / întrerupătorilor care asigura mișcarea electricității spre toți beneficiarii. Acest optim se obține numai într-un sistem integrat pe verticală și coordonat de un dispecer central care culege toate datele și decide configurația optimă de producție și transport ale electricității. Oricât de bine ar funcționa piața, ea nu poate asigura acest optim. De altminteri, în ciuda existenței a șase (!!!!) piețe prin care se tranzacționează electricitatea, ele nu reușesc să producă egalitatea perfectă între producție și consum. Este nevoie de a șaptea piață, piața de echilibrare, de fapt nu este o piață în sensul propriu al cuvântului, care reușește în final să producă egalitatea dintre producție și consum în orice moment.

În concluzie, sunt două rațiuni puternice, de ordin economic și tehnic, pentru ca electricitatea să fie produsă, transportată și distribuită de un monopol natural în proprietate publică.

De altminteri, modelul preponderent în secolul XX a fost un sistem energetic integrat vertical cu producția, transportul și distribuția sub același management. O întreprindere mare care funcționa ca monopol natural. De regulă, această întreprindere mare era în proprietatea statului. Chiar în cazurile în care marea întreprindere energetică se afla în proprietate privată, totală sau parțială, controlul și sprijinul statului erau decisive.

Cum s-a trecut de la stat la piață?

Acest model a fost pus în discuție odată cu promovarea și ascensiunea contra-revoluției ideologiei neoliberale, începând cu anii 1980. Reformele lui Reagan și Thatcher, „Consensul de la Washington”, pot fi identificate cu debutul dezmembrării sistemelor energetice naționale (deși în SUA nu exista nici atunci un sistem energetic integrat federal), atât prin măsurile efectiv luate, dar mai ales prin dominația ideii că totul e privatizabil, totul poate fi lăsat pieței libere. Această religie fundamentalistă a pieței libere a declanșat reforma din energie și mișcarea ei de la stat spre piață.

Deschiderea spre piață a industriilor de rețea (utilitățile publice) este parte a proiectului neoliberal promovat de UE / Comisia Europeană, începând cu mijlocul anilor 1980, cu Actul unic european (AUE-1987). Astfel, liberalizarea serviciilor publice a devenit al patrulea domeniu al politicii de concurență a UE. Argumentele în favoarea liberalizării acestor sectoare, în interesul chipurile a eficienței și competitivității europene, au fost subliniate de programul pieței unice din Actul Unic European, pus în aplicare în 1992.

În strategiile de creștere economică de după al doilea război mondial, serviciile publice în proprietatea statelor au jucat un rol important. În grade diferite, statele membre au menținut o cuprinzătoare proprietate publică ca alternativă și/sau ca mijloc complementar pentru procesele pieței în vederea alocării resurselor și a controlului rezultatelor pieței.

Deoarece aceste industrii de rețea prestau servicii publice, se considera că funcționează în interesul public, fiind scutite de la aplicarea legislației în domeniul concurenței. În multe țări, aceste exceptări au fost chiar incluse în legislația națională. În anii 1990, această imunitate la concurență a fost contestată de ideologia neoliberală.

Lucrurile au început să se schimbe de fapt de la sfârșitul anilor 1980 când liberalizarea serviciilor publice – monopoluri naturale – a devenit o preocupare majoră a Comisiei Europene. Lobby-ul companiilor private la Bruxelles pentru liberalizare a fost intens. Un rol major l-a jucat Grupul de consiliere pentru competitivitate (Competitiveness Advisory Group – CAG) de pe lângă Comisia Europeană. Între CAG și European Round Table (ERT) care adună marile corporații europene există conexiuni puternice. Al doilea raport al CAG, publicat în 1995, chema pentru „dereglementări și privatizarea sectorului public, în special în domeniile energiei, transportului și telecomunicațiilor”.

Articolul relevant din tratat referitor la utilități publice (art. 106 TFUE, fost art. 86 TCE)  din cadrul secțiunii privind politica de concurență menționează posibilitatea ca statele membre să acorde drepturi speciale sau exclusive unor întreprinderi pentru ceea ce Curtea de justiție a UE a denumit „obiective naționale legitime”.

Interpretarea art. 106 TFUE s-a schimbat radical la sfârșitul anilor 1980 când a debutat deschiderea spre piață  a industriilor de rețea. Astfel, s-a modificat modul de justificare a acordărilor drepturilor speciale sau exclusive, în sensul unei proceduri mult mai stricte. În fapt, justificarea a devenit practic foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Derogarea de la concurență a utilităților publice era treptat eliminată.

Sub pretextul respectării stricte a clauzelor Tratatului referitoare la concurență, Comisia Europeană a atacat industriile de monopol, exprimând punctul de vedere conform căruia trebuie create condiții concurențiale pentru oferta serviciilor prin rețele. A fost atacată în primul rând infrastructura / rețeaua. 

Mai întâi, Comisia a dezvoltat conceptul separării juridice a infrastructurii de serviciile comerciale care utilizează rețeaua (prin al doilea pachet legislativ de liberalizare a energiei), iar mai apoi conceptul de separare patrimonială – „unbundling” – (prin al treilea pachet legislativ de liberalizare a energiei – 2009). În acest fel, s-a asigurat accesul la infrastructură pentru terți, iar infrastructura / rețeaua a devenit un vehicul al concurenței. Această acaparare a infrastructurii de piața concurențială produce un transfer de bani publici (investiția mare în infrastructura scumpă) în bani privați (profitul obținut prin operarea prin rețea).

Separarea patrimonială presupunea proprietari diferiți pentru cele trei nivele ale sistemelor energetice naționale. Monopolurile naturale, adică companiile cărora li se acordau drepturi exclusive, conform art. 106 TFUE (fost art. 86 TCE) și care dețineau toată verticala producție – transport – distribuție au fost obligate să se dezmembreze.

În Franța, numeroși politicieni au acuzat că separarea patrimonială înseamnă de fapt o privatizare forțată. Și aveau dreptate. Germania și Franța, precum și alte țări mai mici (Austria, Bulgaria, Grecia, Letonia, Luxemburg, Slovacia) s-au opus puternic.

Unul dintre argumentele celor care s-au opus a fost acela că energia este un serviciu de interes economic general, prevăzut ca atare în tratate, ceea ce ar trebui să determine excluderea ei din portofoliul politicii de concurență. în Franța, cel puțin, asta era opinia dominantă.

Comisia nu s-a lăsat însă convinsă și a prezentat o Carte verde și apoi o Carte albă privind serviciile de interes general, unde a ajuns la concluzia că liberalizarea energiei servește, nu afectează statutul de serviciu de interes general.

În afara de separarea patrimonială, alt obiectiv urmărit de Comisie prin al treilea pachet de liberalizare a fost puterea sporită a autorităților naționale de reglementare, autorități independente, după modelul băncilor centrale care schimbă de facto suveranitatea de la popor la piață, inovație instituțională caracteristic neoliberală.

În 2016, Comisia a inițiat al patrulea pachet legislativ care cuprinde și o propunere de regulament pentru piața internă de energie. Acest regulament a mers mai departe pe linia liberalizării, mărind aria de soluții de piață pentru alte chestiuni tehnice care pot fi multe mai bine rezolvate prin intervenția publică. Noul regulament pune accentul pe principiul prețurilor bazate pe piață excluzând posibilitatea stabilirii unei limite maxime pentru prețurile de tranzacționare engro a electricității. De asemenea, regulamentul stabilește ca integrarea electricității din surse regenerabile să fie făcută prin reguli de piață, în ciuda faptului că sistemele de energie electrică s-au confruntat cu probleme serioase privind integrarea energiei eoliene și solare în contextul în care acestea nu pot oferi continuitate și trebuie dublate pentru securitatea energetică de alte surse convenționale. 

În concluzie, asistăm de mai bine de trei decenii, în particular în UE, de care noi depindem prin tratate și legi europene, la o tranziție de la sistemele energetice naționale integrate pe verticală, funcționând ca monopoluri naturale, de regulă în proprietate publică, la sisteme energetice lăsate la dispoziția unor piețe proiectate în așa fel încât să producă profituri mari pentru unii, puțini, și costuri mari pentru alții, mulți. În energie, „Washington Consensus”, adică privatizare, liberalizare și stat minimal, este încă la modă.

De ce au crescut așa de mult prețurile acum?

Asistăm în prezent la un o creștere dramatică a prețurilor la electricitate și gaz. Să vedem acum ce anume s-a întâmplat, să identificăm cauzele care au condus la acest puseu major de prețuri. Înainte de a identifica cauzele, trebuie să spunem că există trei piețe care se influențează reciproc în privința prețurilor: piața de electricitate, piața de gaz și piața carbonului. Ele sunt interconectate prin prețuri, formând un cerc vicios care amplifică volatilitatea prețurilor.

În plus, pentru a înțelege exact ce se petrece, este esențial să vedem cum se fixează prețurile pe piața de electricitate. Prețul pe piața de electricitate, piața spot, engro, este dat de ultima energie, cea mai scumpă care trebuie să fie adusă în sistem pentru a acoperi consumul. Acest preț este prețul marginal adică prețul dat de costul marginal cel mai mare.

Pentru a înțelege mai bine cum se formează prețurile pe bursa de electricitate, iată un exemplu pur didactic, cu cifre arbitrare. Să presupunem că există la un moment dat un consum de 1000 MWh. El este acoperit cu un mix de producție din eoliene 200 MWh, hidro 400 MWh, nuclear 200 MWh, gaz 150 MWh, cărbune 50 MWh. Costurile de producție sunt 0 euro/MWh pentru eoliene,  10 euro/MWh pentru hidro, 30 euro/MWh pentru nuclear, 70 euro/MWh pentru gaz și 100 euro/MWh pentru cărbune. Conform regulii actuale, prețul pe piață spot este 100 euro/MWh, adică prețul marginal al celei mai scumpe surse de energie adusă în sistem pentru a acoperi consumul. Dacă, de exemplu, consumul scade la 900 MW/h, cărbunele iese din schemă și cel mai scump e gazul, așadar prețul electricității pe piața spot devine 70 euro/MWh. Există așadar o volatilitate mare a prețului chiar în timpul unei singure zile, cu prețul maxim la vârfurile de sarcină.

În cazul consumului de 1000 MWh, un calcul simplu arată că prețul mediu ponderat al mix-ului de producție este de 25,5 euro/MWh. Dacă vechiul model al sistemului energetic integrat vertical, funcționând ca monopol natural, în proprietatea statului, ar fi existat acum, prețul electricității engro ar fi ajuns la 25,5 euro/MWh. În condițiile pieței, reglementată inept, prețul este 100 euro /MWh, adică aproape de 4 ori mai mare. În plus, producătorii de energie ieftină, în special vânt și soare care sunt pe gratis, beneficiază de profituri fabuloase.

În prezent, pe piața de electricitate din UE acest preț este dat în principal de prețul electricității produs de centralele pe gaz pentru că acestea sunt cele care intră ultimele în funcțiune, de regulă, în UE, pentru a acoperi integral consumul (uneori de centralele pe cărbune).

Cum s-a ajuns aici? Înainte de a explica mai în detaliu, aș vrea să precizez de la început care sunt în esență declanșatorii principali ai acestei spirale a prețurilor pe cele trei piețe, electricitate, gaz și carbon. Opțiunile de politică neoliberală de a rezolva atât problema energiei, cât și problema tranziției verde, în drumul spre o lume decabornizată, prin intermediul aproape exclusiv al piețelor reprezintă principală cauză a creșterii atât de mari a prețurilor. În plus, acestor piețe de mărfuri fizice unde se produc tranzacții care au în spate mișcări materiale, li s-au atașat piețe derivate, unde se produc tranzacții virtuale, fără a avea în spate mișcări materiale. Aceste tranzacții virtuale, cu diverse explicații mai mult sau mai puțin verosimile, pentru motive de protecție (hedging) sau legare de așteptări privind evoluția viitoare, sunt mult mai frecvente decât tranzacțiile reale și impun piețelor o natură speculativă pronunțată. Prețul nu mai depinde de fundamentele din economie reală, de cererea și oferta de mărfuri fizice reale.

De altminteri, Comisia Europeană, la un moment dat, în 2012 și-a manifestat preocuparea / îngrijorarea privind integritatea acestor piețe de materii prime, atingând și problema piețelor de energie. Comunicarea nu a produs ulterior consecințe vizibile, lucrurile de fapt s-au agravat de atunci.

Acum,  Comisia Europeană se opune schimbării felului aberant în care se fixează prețul pe piața de electricitate, la nivelul prețului marginal, motivând că așa stimulează creșterea producției de regenerabile, lăsând bani mai mulți pentru investiții private în energia verde și permițând ca actori mai mici de energie regenerabilă să intre pe piață. Așadar, opțiunea pentru piață a tranziției verzi ține piața de electricitate captivă acestei formule inepte de stabilire a prețului.

Tot obsesia pentru piață a născocit și piața carbonului. Schema europeană de comercializare a emisiilor de CO2 este un instrument pur de piață pentru a lupta cu schimbările climatice.

Piața de gaz nu poate fi separată de concurența între diferite materii prime care stau la baza producerii electricității. De exemplu, creșterea prețului carbonului și scăderea prețului gazului a stimulat transferul de la centralele pe cărbune la centralele pe gaz în sectorul energetic și ulterior creșterea prețului gazului, din cauza cererii în creștere. În buclă vicioasă, creșterea prețului gazului a determinat creșterea prețului carbonului, prin piața de electricitate. Astfel, prețurile mari în sine ale gazului au contribuit la creșterea prețului carbonului deoarece au condus la creșterea utilizării centralelor de electricitate pe cărbune și, în consecință, a declanșat cererea mai mare pentru certificatele de emisii.

Lucrurile sunt agravate și de natura intermitentă a producției de electricitate bazată pe vânt și soare.  Pentru a asigura securitatea sistemului, e nevoie de rezervă de putere instalată în surse clasice, convenționale. Paradoxul tranziției verde, la discreția pieței, este că cu cât investești mai mult în energie verde, cu atât trebuie să investești mai mult în energia convențională poluantă, pentru a asigura rezerva de putere instalată care să intervină când nu e vânt și/sau soare.

Așadar, suntem într-un cerc vicios total. Modul cum se stabilesc prețurile pe piața de electricitate, la prețul marginal al celui mai scump combustibil, acesta fiind acum în UE, de regulă, gazul, la care se adaugă intermitența surselor regenerabile care au nevoie de rezervă pe convenționale, fac ca cererea de gaz să crească și prin urmare și prețul gazului. Creșterea prețului gazului mărește însă prețul electricității. Prețul de pe piața de gaz se transmite pe piața de electricitate. Comisia Europeană spune că 85-90% din creșterea prețului electricității se datorează creșterii prețului gazului.

Așa că, în bună măsură, am redus creșterea prețului electricității la creșterea prețului gazului. De ce a crescut prețul gazului?  În afara creșterii cererii de gaz din cauza a ceea ce se petrece pe piața de electricitate, mai sunt două motive pentru care cresc prețurile la gaz, una secundară legată de economia reală și alta principală legată de economia speculativă,

  • În economia reală: sfârșitul excesului de gaz (din perioada 2015-2020), determinat de:
    • Declinul producției de gaz în UE
    • Reducerea importurilor de gaz lichefiat
    • Reducerea importurilor de gaz rusesc
  • În economia speculativă: predominanța contractelor de gaz pe piața spot/engro în dauna contractelor termen lung. Istoric, o mare parte a gazului livrat în Europa era indexat luând ca referință petrolul. Acum doar 20% din contracte sunt indexate cu prețul petrolului. Restul prețului se formează pe piața spot și este mult mai mare decât prețul indexat după petrol. De exemplu, în vara care abia a trecut, prețul spot al gazului a fost cu 100-120% mai mare decât prețul indexat după petrol. Majoritatea utilităților se află într-o capcană, fără contracte pe termen lung încheiate și cu prețuri spot la nivele pe care nu și le pot permite. Deși, atenție, gaz există suficient în depozitele de gaz.

La aceste creșteri masive ale prețului gazului care au influențat puternic și creșterea prețului electricității, se adaugă influențele din creșterea prețului carbonului (10 – 15% din creștere, conform Comisiei Europene)

Dintre cele trei influențe asupra prețului gazului – creșterea (ușoară) cererii, scăderea (ușoară) ofertei, preponderența contractelor pe piața spot – cea mai puternică este cea dată de folosirea excesivă a piețelor spot în crearea prețului. Nu șocul pe partea de ofertă este așadar principala cauză, cum încearcă corul masiv al dezinformării să ne convingă.

Faptul că au ieșit din funcțiune centrale nucleare, vezi Germania, și centrale pe cărbune, fără nicio viziune și planificare strategică, au amplificat presiunea asupra prețurilor pe piețe unde manipularea speculativă este foarte mare.

Desigur, furnizorii de electricitate ar putea să se bazeze preponderent pe contractele bilaterale pe termen lung și să nu cumpere mare parte din electricitate de pe piața spot. Nu ar mai transmite așadar, volatilitatea de pe piața spot consumatorilor. Ar putea atenua prețurile la consumator, având un portofoliu majoritar cu contracte lungi și lăsând piața spot pentru ajustări fine.

Lucrul acesta nu se întâmplă și pentru că ultimul pachet de liberalizare a energiei al UE, adoptat în 2019, încurajează utilizarea cât mai intensă a mecanismelor de piață. Sunt încurajate așadar, tranzacțiile pe piața spot în dauna contractelor pe termen lung. O nebunie curată! Se invocă tranziția energetică spre surse regenerabile și posibilitatea ca companii mici să poată intra pe piață. Asta e cea mai ineficientă modalitate de a face tranziția verde. Este tranziția verde pur capitalistă. Un nonsens.

Ce spune Comisia Europeană?

Răspunsul recent al Comisiei Europene – Comunicarea privind un set de măsuri de acțiune și sprijin pentru abordarea creșterii prețurilor energiei– este dezarmant, arătând consecvența în miopia cu care au fost proiectate piețele de electricitate, de gaz și a carbonului.

Comisia spune: „Există un consens general ca modelul prețului marginal este cel mai eficient pentru piețele liberalizate de electricitate deoarece producătorii sunt interesați să nu liciteze peste costurile lor de operare. Alte sisteme conduc la rezultate mai ineficiente și favorizează speculația, în detrimentul consumatorilor”. (Question and Answers, European Commission).

Comisia dezinformează de mai multe ori. Nu există niciun consens general privind eficiența modelului marginal. La Consiliul European recent din 21-22 octombrie a.c. au fost mai multe state care au contestat felul cum se stabilesc prețurile. Nu mai vorbesc că în rândul specialiștilor și asta include atât inginerii energeticieni, cât și economiștii, prevalează opinia că modelul e defectuos.

Dezinformarea cea mai mare e legată însă de speculație. Nu numai că modelul marginal de fixare a prețurilor nu descurajează speculația, de fapt o încurajează. În exemplul pe care l-am dat mai sus, prețul pe piața spot (după modelul marginal) este de 100 euro/MWh, în timp ce prețul mediu ponderat este de 25,5 euro/MWh. Tocmai diferența asta mare între prețul de tranzacționare (de natură speculativă) și prețul mediu ponderat (prețul real al electricității) încurajează speculațiile. Comisia Europeană ne spune că aceasta ajută investițiile în energia verde și cu cât vom avea mai multă energie verde cu atât vor fi prețurile mai mici. E vorba însă de prețurile medii, nu de prețurile fixate de modelul marginal. Pentru că oricât de multă energie regenerabilă am avea, din vânt și soare, ea este intermitentă. Din motive de securitate energetică (trebuie să asiguri continuu consumul efectiv), trebuie să dublezi energia regenerabilă intermitentă cu rezervă de energie convențională, poluantă de obicei. Iar asta va da prețul pe piață. Așadar, tranziția verde prin piață cu modelul marginal nu numai că nu va descuraja speculațiile, ci le va încuraja mai mult. Cu cât diferența dintre prețul mediu ponderat (care scade cu cât ai mai multă energie regenerabilă) și prețul de spot, pe modelul marginal (care va crește cu tranziția verde prin piață) este mai mare, cu atât tentația de speculație va fi mai mare.

Această diferență mare între prețul spot și prețul mediu permite actorilor de pe piață de electricitate să obțină profituri babane și complet nemeritate. De reducerea prețului mediu datorat creșterii ponderii energiei regenerabile ieftine vor profita noii băieți deștepți, în timp consumatorii vor rămâne la grația furnizorilor care, lăsați de capul lor, vor decide cât din prețul mare de pe piața spot îl vor transmite consumatorilor finali.

Lucrurile sunt agravate și de faptul că Comisia Europeană a impus ca majoritatea tranzacțiilor să se facă pe piața spot și nu pe cea a contractelor bilaterale, pe termen mai lung, în condițiile în care electricitatea și gazul sunt mărfuri care, mai mult ca oricare altele, se pretează la contracte pe termen lung. Volatilitatea prețurilor este cu atât mai mare cu cât se tranzacționează mai multă electricitate / gaz pe piața spot.

Mai mult, răspunsul Comisiei Europene, reflectat în Comunicare, plasează întreaga responsabilitate statelor membre pentru trecerea iernii, prezentând un set de instrumente la dispoziția statelor membre ca plafonarea prețurilor la consumator, prin subvenții directe, reduceri de taxe, amânări de plată sau ajutoare de stat pentru întreprinderi, așadar intervenind asupra efectelor, dar apărând cu înverșunare modelul inept al pieței de electricitate, adică neabordând cauza principală a creșterii prețurilor. Comisia spune că această creștere vine din piața globală, pretinzând că nu design-ul piețelor europene este cauza principală.

Mai mult, Consiliul European din 21-22 octombrie a.c., în ciuda unor voci care au cerut schimbarea modelului și limitarea speculațiilor pe piețele energetice europene, a confirmat că responsabilitatea principală aparține statelor membre, neluând nicio decizie pentru un instrument european de potolire a prețurilor. A comandat doar niște studii!

O concluzie, „bonusul” românesc și câteva remedii rapide

În concluzie, cauza principală a creșterii prețurilor este apelarea  aproape exclusiv de către UE la  instrumente de piață în energetică și tranziția verde. Situația e agravată suplimentar de maniera în care a fost proiectată piața de electricitate pe baza modelului marginal. Este o miopie teribilă a Comisiei Europene. Mulți economiști liberali, adepți convinși de altminteri ai piețelor libere, recunosc că piața nu funcționează când e vorba de electricitate și e necesar să introduci elemente solide de planificare centralizată, mai ales în contextul tranziției spre decabornizare.

Vinovatul principal pentru creșterea prețurilor este UE, dar există și un „bonus” local, românesc, o combinație de incompetență și libertarianism primitiv. De remarcat, că în România, există un comportament atipic al prețurilor față de media UE. În perioada 2019-2021, prețurile cu amănuntul, deci prețurile la consumator, au crescut considerabil mai mult decât media UE: la electricitate o creștere de 48% față de o medie UE de doar 7%, iar la gaz o creștere de 103% față de o medie UE de doar 14%.

Mai surprinzător este că prețurile engro stau exact invers, la noi au crescut puțin (la gaze chiar au scăzut !!!), iar media UE mult mai mult. La electricitate este o creștere la noi de 121% față de media UE de 230%, iar la gaz, la noi este de fapt o scădere, -41% față de o creștere medie foarte mare în UE de 429%. O posibilă explicație constă în faptul că la noi, furnizorii transmit consumatorilor o mare parte din prețurile speculative din piața engro spre consumatori. Nu ar fi de mirare, dat fiind că ANRE a arătat toleranță mare față de practicile comerciale înșelătoare ale furnizorilor de energie.

În marja de manevră îngustă pe care o oferă UE, se mai pot imagina încă unele remedii, realizabile relativ rapid:

  • Un mecanism/reglementare care să încurajeze contractele pe termen lung în dauna tranzacțiilor pe piața spot. Piața spot ar trebui utilizată doar pentru reglaje fine ale ofertei și cererii; în felul acesta, o parte mai mică din electricitate s-ar negocia pe piața spot, ceea ce ar permite ca prețul la consumatorii finali să fie mai apropiat de prețul mediu ponderat decât prețul de prețul speculativ de pe piața spot. De fapt, ar trebui să existe o corelație mai bună între prețul plătit de consumatori și costul mediu al producției de electricitate în mix-ul de producție național (această propunere este prinsă în scrisoarea pe care miniștrii de finanțe din Franța, Spania, Grecia, Cehia și România au trimis-o către Comisia Europeană);
  • Penalizări mai mari pentru abuzurile și manipulările de piață;
  • Plafoane maximale de preț pe bursele de electricitate și gaze (deși UE se opune să intervii în piață, țările au de regulă, mecanisme care opresc bursa când o ia razna);
  • Introducerea unui mecanism de compensare, pe care l-aș numi mecanism de compensare pentru securitatea energetică. Orice sursă de energie intermitentă trebuie dublată de o rezervă pe combustibili convenționali. Astfel, costul energiei pe bază de vânt sau soare ar trebui să prindă și compensarea de care ar beneficia combustibilii convenționali, care intervin când soarele și vântul se opresc, finanțată din profitul producătorilor de energie bazată pe vânt și soare;
  • Impozitarea supraprofiturilor, a profiturilor peste o anumită valoare considerată rezonabilă pentru industrie ;
  • Toleranță zero față de practicile comerciale înșelătoare ale furnizorilor (acest lucru este de fapt obligatoriu, fiind impus de legislația UE);

Și pe termen mediu ar trebui să crească rolului statului, prin investiții publice în energetică, inclusiv în energia regenerabilă, care ar avea și rolul de reducere a volatilității prețurilor. De ce nu ar avea statul în proprietate un câmp de eoliene, de pildă? 

În plus, sunt necesare negocieri cu instituțiile UE pentru a reforma reglementarea la nivel UE a piețelor de energie în direcția reducerii distorsiunilor de pe piețele energetice și a influenței crescânde a tranzacțiilor virtuale, speculative.

În loc de epilog

În final, dau cuvântul unei profesoare de drept comparat la Columbia Law School, Katharina Pistor, și comentatorului economic șef de la Financial Times, Martin Wolf.

Conceptul de capitalism verde implică că costurile legate de lupta contra schimbărilor climatice sunt prea mari pentru a fi suportate doar de guverne și că sectorul privat are cele mai bune răspunsuri. Așadar, pentru avocații capitalismului verde parteneriatul public- privat va asigura că tranziția de la capitalismul brun la capitalismul verde va fi neutră din punct de vedere al costurilor. Investițiile prețuite eficient în noile tehnologii se presupune că vor preveni căderea omenirii în abis.

Asta sună însă prea bine ca să fie adevărat. ADN-ul capitalismului nu este potrivit pentru a face față consecințelor schimbărilor climatice, care, nu în mică măsură sunt chiar rezultatul capitalismului însuși. Întregul sistem capitalist este construit pe premisa privatizării profiturilor și socializării pierderilor, și asta nu într-un mod ilegal, ci chiar cu binecuvântarea legii.” (Katharina Pistor, Project Syndicate)

„Cu cât societățile sunt mai complexe, cu atât e mai multă nevoie de bunuri publice.” (Martin Wolf, FT)

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.