Asadar guvernul si-a propus sa modifice Codul Muncii. Sensul modificarii este clar si explicit asumat: liberalizarea relatiilor de munca. Este o liberalizare dramatica care va afecta nu numai Codul Muncii ci si alti piloni ai statului social cum ar fi legile sindicatelor, ale patronatelor, si ale contractului colectiv de munca. Principlul efect al schimbarilor este “flexibilizarea,” termen prin care se intelege intarirea pozitiei institutionale a angajatorului in raport cu angajatul si slabirea potentialului legii de a echilibra raportul de putere stabilit de piata in favoarea patronului.
Prin flexibilizare/liberalizare, angajatul poate fi usor si ieftin concediat, va putea fi angajat pe contracte precare pe perioade lungi, va avea mult mai putina putere de negociere a conditiilor in care isi vinde munca si va fi lipsit de multe din instrumentele actuale de recurs juridic impotriva angajatorului. Eliminand obligativitatea contractelor de munca la nivel national si a celor la nivel de ramura pentru firmele private se instituie un regim inegal de putere in care contractual colectiv este negociat doar la nivel de firma, adica acolo unde distributia de forte favorizeaza in mod evident patronul. In final, dreptul la greva este sever circumscris, eliminandu-se imunitatea la concediere pe motive profesionale a reprezentantilor angajatilor.
Nu insist asupra injustitiei la care sunt supusi angajatii prin aceasta liberalizare si nici asupra fragilitatii mobilizarii sindicale. In locul criticii sociale si politice propun o critica strict empirica dezvoltata in principal din interiorul paradigmei intelectuale in care este ancorata ofensiva liberalizarii.
In expunerea de motive a legii, Ministerul Muncii isi asuma cu sinceritate singurul scop al schimbarii: sustinerea mediului de afaceri. Dupa care acelasi document face referire la faptul ca liberalizarea este parte a acordului cu FMI, sugerandu-se ca exista o argumentatie tehnica solida in spatele acestei propuneri. La aceste argument se adauga remarcile Presedintelui, care arata ca flexibilizarea codului muncii va reduce flagelul muncii la negru. Cele trei remarci ridica trei intrebari: Exista un consens intre patronate ca liberalizarea le este benefica in variant propusa de govern? Cat de robust este argumentul tehnic al FMI legat de sansele liberalizarii de a reduce somajul? Cum putem reduce cifra somajului?
Care consens patronal?
Raspunsul la prima intrebare este ca patronatele sunt divizate. Cei care militeaza cel mai energic pentru liberalizare sunt, lucru lipsit de surprize,reprezentantii capitalului multinational, actori care in Romania nu fac parte din institutiile de dialog social, si o parte a capitalului local, in principal a celui din servicii. Pe de alta parte masa critica a patronatelor locale pare a fi fost exclusa de la procesul de elaborare a noilor prevederi si nu pare tocmai favorabila unei campanii de liberalizare drastica.Prin urmare “mediul de afaceri” nu este un spatiu omogen in care se articuleaza preferinte fixe si unitare, cum pare sa sugereze ministerul. Nu este deloc surprinzator. Experienta unor tari de succes din Europa, majoritatea tari bazate pe export de produse sofisticate, ne spune ca liberalizarea nu este intotdeauna in interesul tuturor formelor de capital, oricat ar parea de neintuitiv acest lucru.7 Se mai poate adauga ca guvernul ar trebui sa ezite inainte de a adopta modificarile prin eviscerarea unor institutii de dialog social de a caror intarire ar fi putut beneficia.
Despre virtutea patata a liberalizarii
Analiza empirica pe care se bazeaza pozitia pro-liberalizare a FMI este una marcata de serioase controverse. Studiile FMI pe aceasta tema, intarite de contributii academic relative independente, sustin ca institutiile de protectie a angajarii (legislatie sindicala, codurile de protejare a angajatului, sistemele de negociere colectiva, asigurarile de somaj) trebuie demantelate nu pentru ca ar fi in interesul exclusiv al patronatului, ci pentru ca acestea ii protejeaza pe cei cu serviciu si reduc sansele reangajare ale somerilor. Dereglementarea devide asadar in acest discurs expert o forma de echitate sociala: institutiile de dreptul muncii sunt pentru patroni un cost net care descurajeaza producerea unui bun comun (cresterea angajarii). Alte studii arata insa ca studiile empirice ale FMI, departe de a emite adevaruri stiintifice, sunt “minate” de contradictii si probleme metodologice. In acest sens criticii au ridicat trei mari obiectii.
Mai intai, nu se poate observa o legatura cauzala clara intre liberalizare si dinamica somajului. Criticii au aratat ca studiile empirice pe baza carora se intemeiaza argumentele tehnice pentru liberalizare sunt “minate” de rezultate contradictorii, corelatii foarte slabe si chiar nesemnificative. Datele mai arata de asemenea ca dialogul social si contractile colective contribuie la reducerea somajului. Se mai sustine apoi ca cifra redusa a somajului se poate obtine fara liberalizari aspre ale pietei muncii si, in anumite cazuri, chiar prin mentinerea unei legislatii rigide.
In al doilea rand modelele FMI nu discuta costurile ascunse ale liberalizarii. Nu vorbim doar de durerosul process de precarizare a conditiei salariatului, process greu de acceptat de electorat daca ar exista o campanile de informare adevarata, ci si de costurile suportate de firme ca urmare a scaderii nivelului de general de profesionalism adus de generalizarea contractelor de durata determinata sau de costurile reprezentate de presiunile inflationiste suportate de economiile cu contracte colective dezcentralizate si sindicate slabe. Nu mai vorbim apoi de reducerea investitiilor in profesionalismul angajatilor, de efectele corozive pe care precarietatea le are asupra indemanarilor si starii psihologice a angajatului si de alte elemente ignorate pe nedrept in dezbaterea mainstream pe acest subiect.
In al treilea rand analiza comparativa a reglementarilor de munca arunca nisip in rotitele mecanismelor cauzale propuse de Fond. Lasand la o parte schimbarile aduse de criza, privind pe termen lung tarile cu reglementari flexibile si somaj mic (SUA, Marea Britanie) trebuie comparate nu numai cu tarile cu reglematari rigide si somaj mare (Italia, Franta) ci si cu cele cu reglementari rigide si somaj mic (Austria, Danemarca). Trebuie apoi “despachetate” cazurile intermediare. Incepand cu 1984 Spania a liberalizat munca temporara dar nu s-a ales decat cu dureri de cap: de aproape trei decenii Spania a avut cel mai mare somaj din UE si cel mai mare procent de joburi precare pentru tineri. Prin contrast, in ciuda unei legislatii mult mai rigide a muncii, Portugalia a avut rate mult mai mici ale somajului. Danemarca a liberalizat drastic legislatia muncii dar a facut-o consolidand pozitia sindicatelor, ajutand somerul sa se reintegreze rapid pe piata si platind aproape integral ultimul salariu pe perioada somajului, rezultat greu de imaginat in pozitia fiscala si institutional actuala a Romaniei. Olanda, tara data a model al legaturii cauzale dintre dereglementare si somaj redus apare in datele FMI ca avand institutii la fel de rigide ca media tarilor europene din OECD si cu mult mai rigide ca SUA, tara cu care se asemana prin somaj redus in limta 4.2-4.5 la suta in anii buni.
In fine, are dreptate presedintele ca flexibilizarea codului are reduce munca la negru? Se poate remarca mai intai ca informalizarea muncii are surse mult mai complexe , ramase nediscutate. De accea ar fi util ca executivul sa prezinte public datele empirice care sa demonstreze riguros ca legislatia muncii are un efect independent de alte cauze si semnificativ asupra muncii la negru in conditiile specific ale economiei romanesti. Este insa usor de prezumat ca astfel de date nu exista si ca executivul se bazeaza pe expertiza externa in domeniu, aspect evidentiat de incadrarea liberalizarii codului in acordul cu FMI.
Marea problema este ca expertiza externa pe legislatia muncii in tarile postcomuniste este un fel de bufet: gasesti studii care sustin ca liberalizarea reduce munca la negru (se incadreaza aici studiile FMI) si studii care arata opusul. Atunci de unde atata certitudine?
Nu este rezonabil sa ne asteptam de la o administratie liberal-conservatoare, mai apropiata ideologic de interesele angajatorilor, sa adope masuri de protectie a stabilitatii locului de munca. Insa o dezbatere onesta, pe date empirice extrase de echipe de sociologi si economisti specializati in relatii de munca si neplatiti de firme private ar putea clarifica in ca masura liberalizarea are vreo legatura concreta cu munca la negru. Cum putem sti a priori ca precarizarea conditiei salariatului nu va avea efecte la fel de dezastruoase in plan local precum alte idei odata la moda precum autonomia universitara, descentralizarea ajutoarelor sociale sau inamovabilitatea judecatorilor?
In loc de concluzii
Liberalizarea legislatiei muncii se bazeaza pe o logica intuitiva: daca angajatii pot fi concediati usor, altii pot fi concediati la fel de usor si pe ansamblu sansele somerilor de a avea un loc de lucru cresc. Prin urmare reducerea sigurantei locului de munca si a drepturilor sindicale merita facute pentru a nu se crea doua categorii de cetateni: cei cu drepturi si contracte de munca si cei fara. Insa scurta analiza prezentata aici a scos in evidenta motive pentru care merita sa ne indoim ca argumentele intuitive se pliaza bine pe realitate. Dat fiind faptul ca liberalizarea nu poate fi legata cu certitudine de o rata mai mare de angajare aceasta masura devine reflectia unui simplu postulat teoretic al economiei ofertei (supply-side economics) si o forma de exercitare a pozitiei dominante pe care angajatorul o are in fata angajatului pe piata muncii. Ori, economia ofertei nu este singura scoala de economie, ci o comunitate intelectuala aflata in competitie cu altele. Prin urmare nu ii putem folosi pozitiile ca reprezentari incontestabile despre realitatea empirica a muncii. In al doilea rand lipsirea de drepturi sociale a masei salariatilor, adica a majoritatii electoratului, in urma unei proceduri mai apropiata de fiat legislativ decat de consultare publica si in care guvernul reprezinta doar un grup de interese restans nu prea poate fi aparata din perspectiva democratiei liberale.
Daca liberalizarea nu este insa panaceul promis, ce propunem in loc? Intrebarea merita o teza de doctorat insa putem risca niste idei mai putin ortodoxe. Conditia elementara a gasirii unor solutii alternative este abandonarea a doua idei fixe. Prima este idea ca somajul este generat exclusiv de rigiditatile pietei muncii. Aceasta ideee este la fel de logica precum cea ca gaura din cauciucul aflat in pana trebuie neaparat sa fie acolo unde roata atinge solul, pentru motivul ca acolo se vede pana. A doua idée fixa este credinta neoliberala ca in conditiile economiei de piata aparitia echilibrului este doat o chestiune de timp atunci cand statul nu intervine.
Odata ce renuntam la aceste fixatii putem lucra cu ipoteze cu o rezolutie marita care ne pot da solutii alternative. Datele statistice ne arata ca marile economii europene au suferit cresteri spectaculoase ale somajului in anii optzeci in raport cu anii saptezeci, desi legislatia muncii a ramas neschimbata. Ceea ce s-a intamplat intre aceste decenii este reducerea artificiala a cererii interne de bunuri si servicii prin politici macroeconomice neoliberale, reducere care poate fi legata de cresterea somajului. O intreaga serie de studii statistice, ignorate de centrii de decizie politica, arata ca urmarea acestor politici monetare si fiscal restrictive este ca in ultimele trei decenii economiile europene au functionat sub potential, tinand degeaba in somaj milioane de oameni. Lectia este ca evolutia pietei muncii are cauze mult mai ferm ancorate in economia cererii si mai putin in legislatia muncii. Ori, politicile de consolidare fiscala si politicile monetare restrictive nu au cum sa ajute cererea si cresterea gradului de ocupare. In al doilea rand, cu putine exceptii, economiile europene au devenit tot mai incapabile sa genereze un nivel adecvat al cererii de locuri de munca in ultimele trei decenii pentru motive care tin mai mult de mediul macroeconomic, cultura manageriala si acces la finantare decat de reglementarile de munca. A da vina pe sindicate si celebra “etica a muncii la romani” poate fi un subtrefugiu facil, mai degraba estetizant si insuficient demonstrat empiric.
Este perfect adevarat ca politicile de relansare a cererii presupun mai mult decat curaj si creativitate intelectuala in raport cu rolul statului in economie. Romania are constrangeri politice interne si externe semnificative si se afla intr-o pozitie dificila in raport cu creditorii sai internationali. Insa exista viata sub aceste constrangeri si se pot imagina moduri de a naviga printer ele. Din pacate aceleasi constrangeri sunt mai degraba privite ca oportunitati de catre promotorii locali ai unei lecturi integriste a textelor liberalismului economic pentru care drepturile angajatilor nu sunt decat simple patologii institutionale asteptand cauterizarea.
Aparut şi pe http://www.contributors.ro & www.cogitus.ro .