Cantitatea de spații de joacă din Cluj, dar și din alte orașe mari ale țării, se poate dubla prin deschiderea curților școlilor în timpul vacanțelor, după-amiezilor și sfârșiturilor de săptămână. Această idee simplă am reiterat-o zilele acestea printr-o scrisoare deschisă adresată autorităților locale, în contextul în care văd interviuri ale antrenorilor români și ale comentatorilor sportivi care arată că este imposibil să menținem performanțele României la Olimpiade, în lipsa unei infrastructuri și participări sportive de masă. Deschiderea curților școlilor, este un prim pas, minimal și fără costuri majore, pentru a avea cât mai mulți amatori de sport în Cluj. Iar prin extinderea măsurii la nivelul tuturor localităților românești, vom avea acces general și gratuit pentru sute de mii de copii și adolescenți, care vor să facă mișcare și care pot fi cooptați ulterior în sportul de performanță.
Am abordat autoritățile locale pe acest subiect, dar răspunsurile au fost evazive de fiecare dată din cauză că autoritățile se dovedesc incapabile să gestioneze deschiderea unor simple terenuri de joacă. După o receptivitate declarativă inițială, propunerea mea se bloca în momentul în care inspectoratul cerea ca poliția comunitară să îi supravegheze pe copii. Dar pentru astfel de inițiative nu ar fi fonduri pentru a suplimenta supravegherea, mi se dădea de înțeles. Nu se lua în calcul că portarii ar putea să monitorizeze din când în când copiii sau chiar părinții. Printr-o astfel de măsură de deschidere, avem șansa ca noi, comunitatea locală, să ne reapropriem o parte din spațiul public, ca școlile să devină centre comunitare și ca elevii să se întoarcă în preajma școlilor cu mai multă plăcere decât înainte.
Stau în Mănăștur și la o sută de metri de mine e o școală generală. Are un teren sintetic care e plin după-amiaza de amatori de fotbal care închiriază spațiul. Pe plasa care înconjoară terenul stau reclame la firme variate. Lângă terenul sintetic sunt încă un teren de fotbal care poate fi folosit și pentru handbal, dar și un teren de baschet aflat în pantă din cauza proiectării greșite, iar din asfaltul crăpat cresc buruieni. Lângă terenuri e un spațiu verde dens, dar care nu este folosit. De fapt, toată curtea este pustie, accesul fiind interzis în afara programului școlar cu excepția locației închiriabile.
Îmi imaginez că pe spațiul verde se amenajează, la inițiativa unor asociații de proprietari de lângă școală, niște locuri de joacă pentru copii mici. Îmi vin prietenii în vizită la sfârșit de săptămână și socializăm în voie în curtea școlii. Îi văd pe elevii din școală, încurajați de profesori, care vor face o petiție pentru asfaltarea optimă a terenurilor de baschet și handbal. Într-o duminică, echipa de fete a școlii joacă baschet într-o competiție denumită Noua Daciadă, la care participă școlile din oraș, așa cum se întâmplă în toate localitățile din țară, unde Daciada a fost reînviată. De pe margine adolescentele sunt încurajate de colegi și părinți. Pe terenul de handbal, câțiva puști din cartier trag la o poartă, nepăsându-le ce fac fetele pe terenul de baschet. Un antrenor de la clubul de baschet al Universității Cluj (cel mai iubit club din țară datorită numărului mare de spectatori prezenți la sporturi diferite), privește atent de pe margine o fată mai înaltă, dar agilă, care înscrie coș după coș. E viitorul căpitan al naționalei de baschet la Olimpiada din 2028, care reușește să se califice la competiție după decenii de absență.
Realitatea e însă alta, distopică. Din clasele primare până am absolvit liceul, jucam în vacanțe și weekenduri baschet și fotbal în curtea școlilor. Problema era că aproape de fiecare dată trebuia să ne rugăm de portari să ne lase pe teren pentru că teoretic nu aveam dreptul să intrăm în școală „nesupravegheați”. Aceeași problemă au și copiii și tinerii de azi care doresc să facă sport în timpul vacanțelor sau după orele de școală, însă nu au 100 de lei ca să închirieze o sală de sport sau nu sunt înscriși într-un club sportiv privat, iar în puținele parcuri din Cluj nu mai ajung pentru că sunt deja ocupate de alți adolescenți sau pentru că sunt prea îndepărtate. De aceea, m-am gândit, în vara anului 2008, pe când scriam la Cetățeanul Clujean, la o campanie de jurnalism civic care să conducă la deschiderea școlilor în afara programului școlar printr-un acord între inspectoratul școlar și municipalitate. Conducerea inspectoratului județean era deschisă la propunere, însă doar cu supraveghere din partea polițiștilor comunitari. Inspectoratul Şcolar a făcut chiar o solicitare către Primărie de deschidere a școlilor dacă sunt polițiști care să aibă sub control activitățile copiilor. Din calculele făcute alături de reprezentanți ai inspectoratului școlar, cantitatea de spațiu de joacă din oraș s-ar fi dublat cel puțin printr-o astfel de măsură. La primărie, mi s-a răspuns evaziv că se va lua în discuție propunerea, ceea ce nu s-a întâmplat. Oricum, eram destul de sceptic că s-ar găsi o soluţie fără presiuni serioase ale societății civile, pentru că e mai simplu să nu faci nimic. Mai bine stau copiii la calculator sau în faţa blocului, decât să facă mișcare. Aşa sunt supravegheaţi, nu? Puțin dezamăgit eram și de atitudinea Inspectoratului. Bineînțeles, e legitimă o gândire prudentă, însă excesul de măsuri protectoare conduce la o inhibare a libertăţilor personale. În cazul acesta, libertatea şi oportunitatea de a ne juca, de practica sport, pentru a ne construi un corp mai armonios, de a deveni subiecți care își cultivă tenace trupul și mintea într-un oraş schimonosit de obiecte înghesuite.
Ulterior demersurilor jurnalistice, am inițiat petiții în care semnalam lipsa de alternative pentru mișcare colectivă, iar în campania electorală din 2012, petiția care prezintă și problema curților închise, a fost semnată de 15 asociații și un sindicat. Prevedeam ca „soluțiile de acces și amenajări noi în curțile școlilor să fie găsite în urma consultărilor cu Inspectoratul Școlar Județean, direcțiunea școlilor, comitete de părinți și elevi”. Instrumentul financiar pentru noile amenajări ar fi bugetul participativ (participatory budgeting), care funcționează în orașe de pe mai multe continente și care a fost acceptat declarativ de primarul Emil Boc. Bugetul participativ poate fi descris succint ca un mecanism care permite implicarea directă a cetățenilor și a organizațiilor societății civile în gestionarea financiară a orașului, alături de clasa politică. Bugetul participativ presupune împărțirea municipiului în mai multe sectoare. Cetățenii se întâlnesc regulat în școli, primării de cartier, spații publice deschise. Pe baza resurselor existente și a unui maxim de buget repartizat în fiecare zonă, cetățenii deliberează și apoi decid, prin vot sau consens, asupra propunerilor de investiții publice necesare în cartierul în care locuiesc. Cetățenii își aleg delegați care discută detaliile tehnice ale implementării proiectelor cu funcționari municipali, experți, consilieri locali, primar. Apoi, se formează comitete de monitorizare a proiectelor alese. Una dintre zonele în care văd că ar funcționa bugetul participativ este amenajarea unor spații publice, la propunerile cetățenești. În vara aceasta, candidatul UDMR la primăria Clujului, Eckstein Kovacs, pe locul III la final, a acceptat bugetul participativ pentru 5% din bugetul Clujului, adică aproximativ 50 de milioane de lei. Înainte să câștige primăria Clujului, Emil Boc a acceptat un proiect-pilot în Mănăștur, cartierul de 100.000 de locuitori, cu școala la care fac referire și care poate să devină prin intermediul bugetului participativ cea din visul întrezărit mai sus.
Revenind la deschiderea curților școlilor, în 2012, candidatul Uniunii Social-Liberale la primărie, Marius Nicoară, introduce la sesizările mele deschiderea terenurilor de joacă aparținând școlilor ca unul dintre principalele puncte la secțiunea de sport a programului său electoral, iar primarul Emil Boc îmi spune la o conferință de presă de după alegerea sa că negociază cu inspectoratul școlar deschiderea terenurilor. Fac presiuni printr-un amic jurnalist din TVR Cluj, Cristi Todea, să tatoneze subiectul, dar se intră în același cerc vicios de acum patru ani. Boc declară că a obținut „promisiunea din partea altor școli de a-și deschide curțile și de a asigura un serviciu de pază copiilor”, însă inspectorul general, Valentin Cuibus, afirmă la televiziunea publică regională că „personal de pază nu există în vacanță”, lăsând de înțeles că nu vor putea fi deschise curțile pentru practicanții de mișcare. Apoi, continuă inspectorul, „este imposibil ca aceste baze sportive să fie la liber”, deși concede că ar fi important să fie disponibile pentru copiii care merg în respectivele școli. În contradicție cu cele spuse, inspectorul ignoră faptul că pe terenurile de sport din afara școlilor și din școli poate să intre oricine, însă doar dacă dispun de resurse materiale pentru a închiria terenurile.
Mii de oameni pot beneficia gratuit în Cluj de un spațiu vital de joacă și pentru sportul de masă, iar propunerea de a deschide curțile se poate extinde pentru toate localitățile României. Însă temerea mea e că lipsa unor demersuri protestatare vor îngropa propunerea în fața altor priorități propuse pe agenda publică de structuri de interese mult mai bine închegate față de palidele medii asociative locale.
(Fragment din volumul Protestatarul. O istorie participativă, în curs de apariție la Editura TracusArte)