Cruciada împotriva asistaţilor sociali continuă cu aceeaşi feroce îndârjire. Ministerul Muncii a luat la “puricat” dosarele de acordare a ajutoarelor sociale, ajungând în cele din urma la concluzia că 15% din suma acordată asistenţei sociale(14 miliarde lei) dispar în sistem. Personal, această ştire nu mă surprinde cu nimic. Asistenţa socială este doar un element al societăţiiromâneşti, prin urmare este impregnată de toate viciile de care suferă organismul social. La fel se întâmplă cu alte sub-componente ale sistemului, cum ar fi sănătatea, educaţia, investiţiile publice, dar şi mediul privat, unde corupţia nu e deloc mai stingheră decât în sistemul public, cu diferenţa că nu se face pe banii plătitorului de taxe.
Mă miră însă alte lucruri.
Jongleria iresponsabilă cu cifrele
Ministrul Sebastian Lăzăroiu evocă cifra de 8,4 milioane de asistaţi sociali. Cu foarte puţin timp în urmă, preşedintele, premierul şamd. ne vorbeau despre 11 sau chiar 12 milioane de asistaţi sociali, cifră care, dincolo de faptul că mi se părea foarte îndoielnică, reprezenta totuşi versiunea oficială a instituţiilor statului despre numărul beneficiarilor de ajutoare sociale. Unde s-au evaporat în câteva luni 3-4 milioane de asistaţi? Şi-au găsit locuri de muncă, s-au speriat de ofensiva guvernului şi de etichetările ce li se aplicau şi au hotărât să renunţe la beneficiile primite pentru că au avut o străfulgerare iluminatoare? Pur şi simplu sunt stupefiată de lejeritatea cu care se jonglează cu cifre, de iresponsabilitatea cu care ni se aruncă în faţă tot felul de calcule dubioase pe care se întemeiază ulterior aşa numitele politici publice.
Dublul standard
Da, sistemul de asistenţă socială e corupt şi asta nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni. Şi ca tot ceea ce este corupt, el este şi profund nedrept. Problema nu este doar că unii beneficiază pe nemeritate de ajutoarele sociale, ci că această corupţie îi exclude adeseori pe cei care ar trebui să beneficieze pe bună dreptate acestea. Dar de aici şi până la transformarea acestei concluzii într-un argument îndreptat împotriva sistemului de asistenţă socială în sine este un pas uriaş. Cât de fondat este să spunem: daca sistemul e corupt, mai bine îl desfiinţăm şi renunţăm la ajutoarele sociale pentru că ele încurajează corupţia? Pare corect la prima vedere. Şi este un argument larg vehiculat în presă şi chiar şi în rândul unui segment al opiniei publice. Dar hai să aplicăm aceeaşi logică şi altor situaţii: să luăm de exemplu alegerile. Ştim foarte bine că orice alegeri sunt însoţite de mită electorală, de corupţie, de voturi cumpărate, netransparenţă în finanţarea campaniilor, toate acestea aducând un prejudiciu grav principiului democratic. Reiese cumva că trebuie să milităm împotriva alegerilor libere doar pentru că acestea încurajează corupţia? Eventual, să pledăm chiar împotriva democraţiei?! Nu am auzit niciodată un asemenea argument, pentru ca este un o concluzie pur si simplu aberantă. Ca să nu mai vorbim de limbajul folosit care îi stigmatizează efectiv pe toţi beneficiarii de ajutoare sociale, catalogându-i drept „paraziţi sociali” etc. Cum ar fi să extindem caracterizarea unui segment defectuos, deşi real, al electoratului asupra tuturor votanţilor şi să ne trezim dintr-o dată că toţi suntem un soi de “paraziţi ai sistemului democratic” sau ceva de genul acesta? Cu certitudine, demnitatea oricărui cetăţean onorabil care îşi exercită cu bună-credinţă dreptul la vot ar fi vexată; de ce atunci cei care folosesc cu iresponsabilitate epitete precum “parazit social” nu se gândesc la stima de sine şi demnitatea asistatului social onest, care îşi merită ajutorul, care pur şi simplu a avut ghinionul de a rămâne paraplegic sau fără educaţie sau într-o zonă subdezvoltată unde nu sunt locuri de muncă.
Argumentul împotriva alegerilor libere nu a fost formulat datorită utilizării unor duble standarde. Pentru că în construcţia silogismelor de mai sus se pleacă de la două premise cărora li se atribuie în mod diferenţiat judecăţi de valoarea diferite: ideea de alegeri libere este puternic pozitivată, în timp ce asistenţa socială are valenţe negative în ochii guvernanţilor şi a formatorilor de opinie de dreapta, ce domină discursul public. Ca urmare, enunţul derivat este părtinitor, ilogic şi puternic marcat afectiv.
Alegerea ţapului ispăşitor
Aproximativ 8,3 milioane de asistaţi sociali sunt activi, iar 1,8 milioane dintre ei nu au un loc de muncă, nu sunt într-o formă de învăţământ, nu fac cursuri de formare profesională şi nici nu au un handicap, a declarat Sebastian Lazaroiu. Aceşti 1,8 milioane de beneficiari care nu au nici o ocupaţie si nici vreun handicap trăiesc, în mare parte din ajutoare sociale, ne mai spune dânsul. La citirea acestor declaraţii sunt atât de uluită, încât îmi vine efectiv să pun vreo 10 emoticon-uri din acelea care se găsesc pe yahoo messenger fără să mai adaug nici un alt comentariu. Mă întreb care este portretul ideal al asistatului social în viziunea domnului Ministru: probabil un angajat cu normă întreagă, care urmează regulat cursuri de recalificare profesională şi pe de asupra mai face şi un masterat sau o facultate la secţiunea”învăţământ de la distanţă”. Oare nu tocmai persoanele care nu au un loc de muncă, care nu au acces la educaţie şamd constituie grupul ţintă al ajutoarelor sociale? Cât despre participarea la cursurile de formare profesională, domnul Lăzăroiu nu are decât să privească mai aproape de propria ogradă – ANOFM, să îi urecheze pe cei responsabili de organizarea acestor cursuri, nu pe asistaţi şi mai ales să se uite la eficienţa unor astfel de programe, la câte dintre persoanele care au urmat un curs de recalificare şi-au găsit un loc de muncă.
Instrumentalizarea politică
Nu se putea ca o asemenea „pricopseală statistică” să rămână neinstrumentalizată politic şi să nu fie transformată într-un buzdugan portocaliu cu care să fie pocnită frontal opoziţia. “Am făcut un sondaj şi am pentru USL o veste bună şi una proastă. Vestea bună este ca au 63%, iar vestea proastă e că au 63% din totalul fraudelor identificate”, a afirmat Sebastian Lăzaroiu. Unde o fi restul de 37% şi de ce nu se menţionează nimic despre fraudele din fiefurile PDL şi UDMR? Mie mi se pare evident că distribuţia dosarelor fraudate de partide urmează, mai mult sau mai puţin, distribuţia voturilor la ultimele alegeri locale, prin urmare toate partidele fură, fără nici o diferenţă.
Consider însă că acest fel de a pune problema: cine fură mai mult şi cine mai puţin este infantil, politicianist, dar mai ales contraproductiv. De distribuţia frauduloasă a ajutoarelor ca mită electorală nu sunt responsabile exclusiv primăriile. Există situaţii când un control sută la sută este pur şi simplu irealist, cu alte cuvinte abuzurile care decurg din această situaţie nu pot constitui o fraudă electorală. De exemplu, în cazul acordării ajutoarelor pentru încălzire, legea obligă primarii să verifice doar trei la sută dintre cei care solicită astfel de ajutoare şi declară pe propria răspundere că au dreptul să le primească. Mai mult decât atât, nu toate ajutoarele sociale sunt dispuse de primării. Acordarea unora dintre ele, cum este Venitul Minim Garantat este într-adevăr, responsabilitatea primarului, dar aici miza electorală este mică, pentru că şi valoarea sumei acordate este infamă – 125 lei de persoană lunar, suma diminuându-se proporţional pe cap de persoană cu cât numărul membrilor familiei care primesc acest ajutor creşte. Ajutoarele de handicap, însă, care sunt mult mai consistente, mai ales dacă sunt dublate de un ajutor pentru îngrijirea persoanei cu handicap, sunt cu adevărat un chilipir, numai că acordarea acestora nu este dispusă de primării, ci de o comisie formată din medici, asistenţi sociali etc., constituită la nivel judeţean. Primarul nu are de ales, el nu face decât să contrasemneze şi apoi să aloce din bugetul local aceste fonduri. Deci felul dl. Lăzăroiu de a pune problema simplifică nepermis lucrurile, încercând să arunce pisica în grădina altuia, când de fapt problema e una sistemică.
Cineva spunea că mirarea, şi nu îndoiala, stau la baza cunoaşterii. Dacă ar fi să ne mirăm de toate isprăvile şi aserţiunile guvernanţilor noştri, de felull celor descrise mai sus, am fi cu certitudine un popor de înţelepţi. Numai că, întrucât inepţiile şi neadevărurile abundă, am devenit imuni la ele şi totodată ne-am pierdut şi capacitatea de a ne mira.