Tema: Fenomenul consumului de droguri – de la cauze la politici publice
Vasile Ernu discută cu Alexandru Dincovici – Antropolog, Lector asociat la SNSPA și Universitatea București
- Dragă Alexandru Dincovici: Suntem părinți și ne temem foarte mult de consumul de droguri ai celor tineri, a copiilor noștri adolescenți. Spune-mi te rog care este situația la acest capitol? În ce măsură această vârstă este mai ”predispusă”?
Din câte știu, riscul cel mai mare de inițiere apare începând cu vârsta de 13-14 ani. Este o vârstă periculoasă pentru orice fel de comportament cu riscuri asociate, inclusiv consumul de alcool și de tutun. Nu știu cum am putea face să nu ne temem, cred că e ceva indisociabil de statutul de părinte, dar putem încerca să facem ceva cu teama asta, și să nu o lăsăm să ne influențeze complet relația cu copiii, în sens negativ. Aș folosi această perioadă ca un indicator bun al unui moment în care să facem un efort suplimentar, să petrecem mai mult timp cu copiii, și mai ales să comunicăm mai mult cu ei.
- De ce consumă din ce în ce mai mulți tineri droguri și cum am putea reduce riscul ca ei să ajungă să se comporte iresponsabil, de pildă să se urce drogați la volan?
Am niște opinii pe tema asta care sunt destul de puternice, deși cred că sunt fundamentate doar parțial. Din punctul meu de vedere, consumul în creștere este în primul rând un simptom al unei disponibilități mai mari a drogurilor de toate felurile. Disponibilitatea este însă legată și de accesibilitate. Pentru multă lume a devenit și relativ ieftin să consumi, și e suficient să te uiți pe Reddit să te sperii de ce grozăvii circulă pe stradă la niște prețuri derizorii. Și dincolo de drogurile catalogate ca atare peste tot, se consumă și se experimentează cu destul de multe substanțe pe care cred că le trecem prea ușor cu vederea. Am aici în vedere alte tipuri de substanțe care pot avea efecte similare, disponibile în farmacii, precum sărurile, pe de o parte, și pe de altă parte medicamente care se eliberează cu prescripție medicală (de obicei de către un medic psihiatru), și care sunt și ele abuzate de mult prea multă lume.
În fond, toate fac același lucru. Oferă o metodă de a gestiona o lume (nu i-aș spune chiar realitate) din ce în ce mai dificil de gestionat. De asta cred că singura modalitate de a scăpa de droguri, oricât de absurd sună, este de fapt o schimbare radicală a lumii. Dar cum asta nu se poate întâmpla, sau nu prea curând, ne rămân la îndemână mai mult cârpeli sau modalități de gestionare a efectelor, nu o posibilitate de a acționa direct la sursă.
Un filosof care îmi place din ce în ce mai mult, Timothy Morton, și care scrie filosofie ecologică, din școala OOO a lui Harman (ontologie orientată către obiect) are o noțiune foarte atrăgătoare și care se potrivește, cea de hiper-obiect. Drogurile, sunt, într-un fel, tot un hiperobiect. Le găsim peste tot, și nu doar la colț de stradă. Sunt multe studii care arată că în multe orașe apa este plină de substanțe psihoactive (ca să nu mai vorbim de antibiotice) în proporții îngrijorătoare. E un efect al medicalizării cotidianului, proces început de la Freud, aș zice eu, care a început să distrugă ușor, ușor, granița dintre normal și patologic.
Nu prea mai putem separa drogurile de apă, de corpuri, de societatea de astăzi, și cred că pe măsură ce România se va integra mai bine în niște circuite globale va deveni și mai greu să facem asta, pentru că ele sunt deja acolo în cantități mult mai mari, și la noi de abia acum încep să ajungă mai serios.
Dacă ne uităm însă strict la comportamentele responsabile, acolo cred că este mai ușor de acționat prin educație, prin exemple pozitive, dar și prin măsuri mici și punitive. Mă uit în jur și îmi dau seama că am foarte mulți cunoscuți care nu ezită să urce la volan după o gură de alcool. Eu nu am făcut niciodată asta, și numai gândul de a o face îmi produce o anxietate deloc de neglijat. Însă mulți oameni nu au problema asta, pentru că se simt în control. Și nu neg că nu ar fi, însă cu toate astea mi se pare că toate aceste mici încălcări, benigne, toate aceste merge și așa, nu are nimic, facem o excepție produc mult rău, dacă le multiplicăm într-o întreagă societate. De aici trebuie pornit. De la a nu mai face noi lucrurile acestea, și de a sancționa de fiecare dată când cineva, lângă noi, o face. De a nu urca în mașină cu cineva care a băut sau fumat (droguri), de exemplu.
- Sunt anumite medii mai ”predispuse”, anumite pături sociale, grupuri vulnerabile? De unde vin cei mai mulți copii afectați de acest flagel al dependenței?
Statistic sigur că sunt, și dacă ne uităm la teorii și cercetări putem identifica tot felul de grupuri, chiar subculturi. Teoretic, în păturile mai sărace ale societății există un anumit tip de riscuri, în legătură cu un anumit tip de substanțe, pe când în mediile înstărite e ceva mai diferit. Dar cam toți copiii sunt într-o zonă de risc, pentru că se află într-o perioadă a vieții în care sunt mai predispuși la a-și asuma riscuri.
Mie îmi vine destul de greu să leg drogurile direct de dependență, dar asta pentru că sunt destul de norocos și sunt aproape convins că îmi lipsesc mecanismele acelea care duc la dezvoltarea de dependențe în rândul altor oameni. De mine nu prea s-au lipit viciile. Nici alcoolul, nici tutunul, nici altele mai mult sau mai puțin grave. Și nu totul dă dependență, și asta e extrem de important. Pentru că, așa cum au observat studiile din sociologia devianței, domeniu în care probabil cel mai cunoscut autor e Howard Becker, care a scris despre traseul social al consumatorilor de marijuana, tiparele de utilizare și consum ale drogurilor recreaționale sunt influențate în mare parte de procese mai complexe de socializare.
Tinerii, și copiii în general, vor să se distreze. Drogurile oferă o cale rapidă către această distracție, și de multe ori e, așa cum îi spunea Featherstone, un hedonism controlat. La substanțele care dau imediat dependență, însă, și care sunt și neurotoxice, e însă o cu totul altă discuție, și pe mine personal mă sperie teribil până și existența lor. Și nu doar din postura de părinte.
Am un curs la master în care dau la un moment dat de citit mai multe texte despre importanța culturii materiale. Unul dintre ele discută și despre reintegrarea în societate a copiilor care au luptat ca soldați în războaie civile de pe continentul african. Și mi se pare că autorul spune ceva extrem de valoros și revelator acolo. Avem de a face, în fond, cu copii care s-au format într-un mediu în care obiectele cu care interacționau cel mai frecvent duceau la trăiri emoționale de o intensitate ieșită din comun. Motricitatea lor zilnică era susținută de astfel de obiecte, iar modul în care au trăit era punctat de asemenea episoade extrem de intense. Cum ne putem aștepta să suporte o reconversie profesională la o activitate complet pașnică, și fără acele descărcări emoționale?
Mi se pare că putem face o paralelă interesantă între situația lor și cea a consumului de droguri. În primul rând pentru că și atunci când vorbim despre consum avem sigur de a face cu o componentă emoțională extrem de puternică, dincolo de cea materială și de învățare. Să nu uităm că nimeni nu ajunge consumator din senin, e un proces destul de anevoios și complex, mai ales pentru unele substanțe. Componenta emoțională se manifestă în cel puțin două moduri. Pe de o parte, consumul oferă probabil fie un refugiu pentru categorii de indivizi care deja suferă, de la oameni provenind din medii defavorizate sau care au crescut în familii care nu au reușit să le ofere un mediu propice, și pe de alta, cel puțin în adolescență, mulți tineri se află într-o continuă căutare identitară care presupune, după cum spunea și David Le Breton, o asumare de riscuri, și ea cu o componentă emoțională puternică. Căutarea identitară vine la pachet cu o căutare și forțare a limitelor. Nu pot să înțeleg cine sunt eu dacă nu îmi dau seama din ce sunt făcut și de unde până unde pot să rezist. Nu e o căutare auto-distructivă, ci una în care se caută totuși obținerea controlului, însă lucrurile pot scăpa din mână foarte ușor.
Drogurile sunt substanțe psihoactive. Îți oferă un anumit set de trăiri, fără de care poate deveni dificil să mergi mai departe, în absența lor. Fie pentru că nu le mai poți recrea deloc, fie pentru că, în absența acestor substanțe, nu mai au aceeași intensitate. Și lumea nu este, în fond, pentru mulți dintre noi, un loc foarte plăcut. Cum îi facem față? Dacă am putea să o transformăm într-o lume foarte bună, nu doar mai bună, probabil că nu ne-am mai pune astfel de întrebări și nu ne-am mai confrunta cu astfel de probleme. De asta cred că una dintre soluții se află în răspunsul la întrebarea următoare.
- Există forme de prevenție, educație preventivă – ce ar trebui să facem noi ca părinți să prevenim aceste riscuri al consumului de droguri?
Sunt tentat să spun că ar trebui să facem două lucruri. Al doilea este să ne informăm noi, în primul rând. Îmi dau seama scriind că știu mult prea puține pe această temă pentru a putea purta o discuție deschisă cu un copil curios, chiar dacă ar fi vorba de alt copil și nu de fiul meu. Mă refer la a fi mai informați cu ce se mai întâmplă pe stradă și care sunt substanțele periculoase într-un anumit moment, pentru că există clar o listă de lucruri pe care nu e bine să le încerci în nicio circumstanță. Aici intră, din punctul meu de vedere, tot ce este sintetic, neurotoxic, și care dă foarte rapid dependență. Și mai informați în legătură cu situațiile și combinațiile de evitat. Am mai văzut pliante din alte țări provenite din campanii de harm reduction, și ofereau multe informații cu privire la, printre altele, ce să nu combini și ce să faci dacă nu te simți bine. Mi se par exact genul de informații care îți pot salva viața.
Primul pas, însă, și care mi se pare esențial, motiv pentru care l-am și lăsat la urmă, este să vorbim cu copiii noștri. Să petrecem timp cu ei. Să cultivăm o relație bazată pe încredere. Și nu una punitivă, bazată pe interzicere. Este aproape imposibil să fii tot timpul la curent cu ce se întâmplă la școală și ce îți face copilul în timpul liber, însă nu este deloc imposibil, dimpotrivă, să ai o relație suficient de bună pentru ca el să îți spună, din proprie inițiativă, toate acele lucruri fără să îi fie teamă de tine. Cred că eu cel puțin am crescut mereu cu teama asta. Teama de ce va spune lumea, teama de a fi mustrat, de a nu fi suficient de bun. Nu am călcat totuși greșit, dar mi-ar fi prins bine o viață fără teama asta în plus. Și cred că avem șansa să le-o oferim măcar noi copiilor noștri, mai ales pentru că am crescut într-o lume în care toate aceste frici erau răspândite instituțional.
- Dar ca stat, ca societate? Ce tipuri de măsuri și politici publice ar trebui să oferim? Sunt măsurile dure polițienești, punitive, cu adevărat eficiente pentru a reduce consumul de droguri sau ar trebui să ne uităm către modele de intervenție care au ca focus sănătatea publică, inclusiv reducerea suferinței oamenilor?
Uitându-mă la cum ai formulat întrebarea, îmi dau seama că am o mare problemă cu acel inclusiv. Și poate pentru că modul în care ai întrebat reflectă, de fapt, prea bine, modul în care ne uităm în România la consumul de droguri. Nu este însă ceva specific românesc, și mă feresc pe cât pot de orice fel de discurs care ar putea aluneca în excepționalism, dar este totuși și românesc, pentru că o trăim în acest moment. Consumul de droguri ajunge să fie, și poate e doar o opinie personală de om revoltat, un fel de eșec major al umanității noastre. Consumatorii sunt uneori descriși în termeni aproape abjecți, nici măcar ca non-umani, ci mai degrabă ca subumani. Am văzut niște luări de poziție venite inclusiv din partea unui coleg de breaslă de-al meu, din științele sociale, care propunea să luăm copiii și să îi ducem în închisori, pentru a vedea ce înseamnă sevrajul, cum pun practic drogurile stăpânire pe corpul oamenilor. Și mi se pare atât de greșit. Dincolo de faptul că denotă o necunoaștere extrem de gravă a acestui subiect -nu se ajunge la sevraj în toate cazurile, reacțiile sunt extrem de diferite, și așa mai departe- avem niște reminiscențe carteziene și acolo, și extrem de periculoase. Corpul separat de minte, rațiunea de simțire, și multe alte dualisme de care lumea academică a trecut de mult ajung să justifice niște politici publice uneori odioase. Prin cheia această de lectură, triumful drogurilor este de fapt triumful simțurilor, al corpului, al naturii. E o întoarcere la animalitatea din care multă lume consideră că ne-am ridicat. Și de aici suspectez că apar multe prejudecăți.
Revenind însă la întrebare, cred cu tărie că principalul criteriu prin intermediul căruia ar trebui să decidem ce politici publice să urmăm și ce măsuri publice să luăm ar trebui să fie tocmai reducerea suferinței oamenilor. Și chiar dacă și măsurile punitive pot fi uneori justificate altfel, ele nu par să fie aproape deloc eficiente pentru a preveni, cel puțin nu și în lipsa unei calibrări eficiente. Pentru că dincolo de eficiența lor, ele întăresc această distincție între noi și ei, prin care ei (consumatorii) ajung să fie mai puțin decât noi. Mai puțin oameni, mai puțin cetățeni, mai puțin demni.
Și mai cred că avem două aspecte care ar trebui tratate complet diferit, deși ambele sunt sau pot fi legate de consumul de droguri. Primul este legat strict de consum. Și atâta timp cât eu pot să beau sau să mănânc absolut orice lucru care îmi încape în gură și îmi poate ajunge în stomac, pe proprie răspundere, nu văd de ce ar fi drogurile un caz aparte. E un soi de viziune liberală, și poate individualistă, însă este contrabalansată de al doilea aspect, zic eu. Acesta este constituit de infracțiunile legate de consumul de droguri. Cazul care a inflamat acum spiritele, cu tânărul care a lovit cu mașina mai multe persoane, luând chiar vieți, este despre lipsa de responsabilitate la volan mai mult decât despre droguri. Despre siguranța pe șosele și cadrul legal și instituțional care permite astfel de evenimente. Drogurile sunt secundare. Putea conduce sub influența unor substanțe date pe rețetă de la medic, și nu neapărat psihiatru, care pot afecta capacitatea de a conduce. Dacă ne uităm pe pastile uzuale, cred că găsim la destul de multe astfel de contraindicații. Putea conduce sub influența alcoolului, care este legal. Putea conduce într-o stare de oboseală cruntă. Și totuși, ne-am aruncat în fața primului suspect, drogurile.
Cred cu tărie că este nevoie de prevenție, dar mai cred că este nevoie de programe serioase de harm reduction, de specialiști bine pregătiți în sănătate mintală și emoțională, și de o Agenție care să nu fie anti-drog, și militarizată, ci independentă și integrată în sistemul de sănătate publică.
- În cazul în care observăm că tinerii sau cei de lângă noi consumă – ce ar trebui să facem? Care sunt măsurile pe care ar trebui să le luam?
Sincer, aici mă depășește întrebarea. Ar trebui să vorbim cu ei și să încercăm să găsim modalități umane de a le gestiona situația. Dar dacă vorbim de tineri care deja au dezvoltat dependență, e cumplit de dureros și de dificil. Avem foarte puțini specialiști, și avem și foarte puține resurse.
- Crezi că propunerea de controale în școli, la intrare poate ameliora situația sau este doar o măsură de formă?
Cred că este o măsură pentru care nici măcar nu există capacitate instituțională în acest moment. Și o modalitate de a face bani pentru viitori distribuitori de teste și centre medicale care vor dezvolta capacitatea de a le analiza. Cam la fel ca în pandemie. Însă ar fi un alt eșec de proporții, din mai multe motive.
În primul rând, testele au o marjă de eroare destul de mare. Sunt cazuri în care ies pozitive și în urma consumului unor substanțe care nu au nimic în comun cu drogurile, și având în vedere marja de eroare și incidența consumatorilor în rândul populației, riscul de a avea rezultate fals pozitive este de fapt foarte mare. Și mi-e teamă că, în al doilea rând, mai ales în acest context de acum, vom eticheta niște copii fără a avea de fapt un fundament solid în spate, și fără a avea niciun fel de plasă de siguranță instalată.
Pentru că, în al treilea rând, nu îmi e deloc clar ce facem dacă depistăm pe cineva cu droguri în sânge. Avem psihologi? Programe de consiliere, de dezintoxicare, clinici? Exmatriculăm copiii și îi trimitem la familie, să se ocupe așa cum știu mai bine? Pentru că nu știe nimeni mai bine, și e o responsabilitate enormă pe care nici măcar nu avem cum să o gestionăm instituțional.
Nu în ultimul rând, nu are cine să testeze copiii în școli, nu are cine să prelucreze testele, și nu există nici fonduri. Ne plângem de deficit excesiv, schimbăm constant modul în care taxăm oamenii și companiile, și pe de altă parte nu are nimeni nicio jenă când vine vorba de risipit bani aiurea. Asta în condițiile în care asistența socială de stat e la pământ și avem discrepanțe enorme între urban și rural, și mai ales între București și restul țării. Statul ar trebui să investească foarte mult în acest sector, și nu prea pare să aibă de gând.
CriticAtac în colaborare cu Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) își propune să publicarea unui dosar tematic cu articole pe tema politicilor antidrog în România, care să vină cu o perspectivă progresistă asupra subiectului, sugerând soluții și direcții de schimbare.