Unde se află România ca model economic? Nu e nevoie să reinventăm apa caldă, în tentativa de-a formula o strategie de dezvoltare economică şi de gestiune a societăţii. Deocamdată, criza de identitate a rudimentarului capitalism românesc stă între două mari modele. Desigur, am vrea să luăm caimacul de pe amândouă. Ne iese o struţo-cămilă nerealistă, care nu ţine la drum.
Modelul european – Germania, Suedia, Austria, Olanda
1.Venituri bugetare mari şi impozite mari, accent pe controlul inflaţiei.
2.Solidaritate socială extinsă, facilităţi pentru toate categoriile considerate ca defavorizate, asistenţă socială relativ mare ca pondere în PIB.
3.Mai puţini bani rămaşi la dispoziţia cetăţeanului dar mai multe servicii sociale disponibile. Clasă mijlocie spre 75% din populaţie.
4.Responsabilitate individuală medie, cu obligaţii semnificative din partea statului. Amplă redistribuire a veniturilor.
5.Pondere importantă a sectorului de stat în PIB, inclusiv participaţii la întreprinderi de interes public.
Modelul american – SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă
1. Venituri bugetare mai reduse şi impozite mai mici, accent pe creşterea economică.
2.Solidaritate socială mai redusă, programe condiţionate mai strict de conduita beneficiarilor, asistenţa socială mai redusă ca pondere în PIB.
3.Mai mulţi bani rămaşi la dispoziţia cetăţeanului dar servicii sociale mai slab dezvoltate.Clasă mijlocie spre 50% din populaţie.
4.Responsabilitate individuală dezvoltată, cu obligaţii minime din partea statului. Mobilitate socială ridicată.
5.Participare minimală a statului în economie, implicarea puternică a sectorului privat în politică.
Şi România
România face o figură aparte la nivel bugetar, fiind un fel de struţo-cămilă capitalistă. Politicienii noştri insistă să ofere beneficii europene ( a se citi cheltuieli apropiate de 40% din PIB ) din venituri situate undeva în jur de 30% din PIB, după model american.
Ceea ce duce inerent la deficite bugetare cronice şi dezechilibre structurale majore. Acestea au generat, de fapt creşterea rapidă a datoriei guvernamentale şi au îngustat marja de manevră a statului la venirea crizei. În lipsă de spaţiu fiscal pentru adoptarea de măsuri care să stimuleze reluarea creşterii economice robuste, am fost nevoiţi să ne ajustăm dramatic consumul pentru încadrarea în cerinţele de echilibrare bugetară.
Întâlnirea la nivel de 35% din PIB plus/minus 1,5% a veniturilor cu cheltuielile raportat la PIB, mult dorită şi greu de transpus în practică, nu ne va permite nici să oferim protecţie socială pe model european, nici să realizăm o dinamică economică pe model american.
Practic, am dori să ne integrăm pe modelul european fără a dispune de suficiente fonduri, să avem beneficiile sociale fără să contribuim pe măsură. Pe lângă gradul ridicat de evaziune şi evitare fiscală, avem şi o exapandare nejustificată a numărului de persoane care se încadrează pentru a primi ajutor de la stat în mai mult de 40 de forme.
Un exemplu, de la circa 200 de mii de persoane cu dizabilităţi în 1989, am ajuns după 20 de ani să avem să avem circa 900 de mii de persoane cu dizabilităţi, cu peste 500 de mii încadraţi în categoria a doua, ceea ce din punct de vedere al legilor statistice este extrem de improbabil.
Un alt exemplu:
Costurile reduse cu forţa de muncă prin plata unor salarii reduse din perspectivă europenă a dus la o pondere foarte redusă a retribuirii muncii în PIB ( circa 40%, cu toate costurile asociate, faţă de 67% în Franţa), ceea ce ne-a diminuat şi valoarea ca piaţă de desfacere pentru produsele occidentale, afectând implicit deciziile de implantare aici a unor fabrici de produse cu tehnologie mai avansată şi mai durabile din perspectiva ciclului de afaceri.