Cum l-a pierdut România pe Usain Bolt! Deloc incredibil. Doar trist

Mihai Goţiu pe VoxPublica

Înaintea ultimei zile de competiții la Jocurile Olimpice de la Londra, România se afla pe poziția a 26-a a clasamentului pe națiuni, cu 2 medalii de aur, 5 de argint și 2 de bronz. Pesimiștii spun că e cea mai proastă clasare în ultimii mai bine de 50 de ani. Optimiștii întreabă, retoric, ”în ce alte domenii ne mai aflăm între primele 30 de națiuni ale lumii?”. Ei bine, de această dată, adevărul nu se află ”undeva pe la mijloc”, ci de partea pesimiștilor.

Cea mai mare parte a celor 9 medalii sunt, mai degrabă, rodul întâmplării, nu al unui sistem menit să descopere și să promoveze valorile. Medaliile de la gimnastică (câte una de bronz, argint și aur), adică o treime din totalul României) poartă semnătura Sandrei Izbașa și Cătălinei Ponor. Adică a două sportive din două cicluri trecute ale gimnasticii românești, 2008 și 2004. Dacă la edițiile din 2004 și 2008, performanțele Cătălinei și ale Sandrei puteau fi puse pe seama ”școlii de gimnastică”, revenirea lor în 2012 reprezintă întâmplări fericite, înafara logicii sistemului care producea campioane pentru un singur ciclu olimpic.  La fel e și revenirea pe banca tehnică a cuplului Bellu – Bitang.

”Întâmplări fericite” reprezintă și cazurile lui Alin Moldoveanu, la tir, Răzvan Marin și Roxana Cocoș (la hatere) performanțele lor fiind singulare, personale, fără vreo susținere autohtonă în domeniul lor (ceea ce ar fi presupus un lot mai numeros la JO, care să ocupe și alte locuri, nu neapărat pe podium). Alin, Răzvan și Roxana nu sunt niște ”vârfuri” ale tirului sau halterelor românești, ci niște excepții la o imensă sub-mediocritate.

În fine, în cazul judo-ului (Alina Dumitru și Corina Căprioriu) și al scrimei (echipa masculină de sabie) s-ar putea vorbi de un oarecare sistem. Doar la prima vedere însă. Tot o ”fericită întâmplare” e antrenorul lotului național, Florin Berceanu, sub comanda căruia s-au obținut toate cele patru medalii din istoria judo-ului românesc (Simona Richter, Alina Dumitru și Corina Căprioriu). Asta în timp ce trei din cei cinci componenți ai echipei de sabie provin de la un singur club, CSM Iași, fiind elevii aceluiași antrenor, Iulian Bițucă. Acestuia adăugându-i-se experiența lui Covaliu. Și, din nou, totul se rezumă la niște persoane și nebuniile lor.

Analizând modul în care s-au obținut cele nouă medalii ale României la Jocurile Olimpice de la Londra nu avem imaginea unui domeniu care s-a auto-depășit în comparație cu alte domenii din România, ci imaginea unui imens potențial de care ne batem joc. Pentru a înțelege cel mai bine cât de mare este diferența, să luăm alte două exemple: Jamaica și Rebecca Soni.

Jamaica se află cu aproape 10 poziții (locul 17) în fața României, cu 12 medalii (4 de aur, 4 de argint și 4 de bronz). Jamaica e o țară cu aproximativ 2,6 – 2,8 milioane de locuitori. Adică de vreo 7 ori mai puțin decât România. O economie care se bazează pe turism și agricultură.  Desigur, s-ar putea obiecta că această clasare (la Jocurile Olimpice) i s-ar datora fenomenului (fenomenalului, extraterestrului etc.) Usain Bolt. Care, la rândul lui ar fi o ”întâmplare fericită”. Argument cu totul fals. La 100 de metri, Bolt a fost urmat de compatriotul său Yohan Blake, iar la 200 de metri, podiumul a fost integral jamaican. Iar medaliatul cu bronz la 200 de metri nu a avut loc în ștafeta Jamaicii de 4×100 de metri. Așadar, chiar și fără Usain Bolt, Jamaica ar fi câștigat cel puțin trei medalii de aur (mai mult decât România) și și-ar fi păstrat șansele să se impună și la 4×100 metri. Pentru a avea tabloul complet, pe lângă medaliile de la viteză masculin, celelalte urcări pe podium vin tot din atletism viteză, feminin.

Asta înseamnă un sistem. Nu doar să ai parte de o ”întâmplare fericită” precum Usain Bolt, ci să o și descoperi și să o valorifici. Dar chiar și în lipsa unui asemenea fenomen să rămâi pe primul loc în lume.

Rebecca Soni este una dintre cele mai în vogă înotătoare din lume. Chiar dacă nu a avut parte de aceeași mediatizare precum Usuain Bolt ori Michael Phelps, Rebecca a cucerit două medalii de aur și una de argint la Londra (aur la 200 metri bras și cu ștafeta de 4×100 de metri mixt a SUA – ambele curse încheiate cu noi recorduri mondiale – și argint la 100 metri bras). La doar 25 de ani, Rebecca Soni are un total de 6 medalii olimpice, a doborât de 8 ori recordul mondial în diferite probe, a strâns nenumărate alte succese care au determinat specialiștii să o desemneze ”Cea mai bună înotătoare din lume” în ultimii doi ani (2010 și 2011).  Ei bine, părinții Rebeccai, Kinga și Peter Soni, sunt… clujeni. Cei doi au emigrat în America în anii 80, unde Rebecca s-a născut în 1987.

Așa, pur și simplu, din orgoliu și ca exercițiu, am putea aduna succesele Rebeccai (mai puțin cel pe echipe) în dreptul României. Am mai sălta câteva locuri în clasament. Dar ar rămâne o întrebare: ar fi ajuns Rebecca Soni campioană olimpică și mondială dacă s-ar fi născut la Cluj-Napoca? Mi-e greu să cred așa ceva. La mijlocul anilor 90, când Rebecca s-a apucat de înot, în Cluj-Napoca funcționau câteva ștranduri dărăpănate (în cele câteva luni de vară) și un așa-zis Bazin Olimpic, când deschis, când închis din cauza reparațiilor de care avea nevoie. În prezent, Bazinul Olimpic a fost repus în funcțiune de Universitatea Tehnică, în timp ce Universitatea ”Babeș-Bolyai” a investit într-un alt bazin. La tarife prohibitive pentru cea mai mare parte a clujenilor, mai funcționează și un bazin privat, Aquina (25 de RON/ora sau 450 de RON/11 ședințe de înot), și piscina de la Iulius Mall. Pentru Rebecca Soni ar fi fost prea târziu. Mai mult, în condițiile în care la Cluj-Napoca avem de-a face cu o situație privilegiată față de alte multe localități din țară (cu cele două bazine susținute de universități), numărul de bazine și săli de înot este mult, mult sub necesar.

Cu siguranță, dacă s-ar fi născut în 1987 la Cluj-Napoca, Rebecca Soni n-ar fi ajuns niciodată campioană mondială sau olimpică la înot. Iar fetele care s-au născut în ultimii zece ani ori se vor naște de acum încolo au șanse minime să ajungă pe vreun podium olimpic de natație, indiferent de talentul lor nativ.

De aceea spun: privind performanțele sportivilor români la Jocurile Olimpice de la Londra nu vom avea imaginea unui domeniu care stă mai bine decât alte domenii în România. Ci imaginea irosirii. Și nu doar în domeniul sportiv, ci în toate celelalte domenii în care stăm și mai rău. Încerc să-mi închipui câte Rebecca Soni ori câți Usain Bolt români n-au avut șansa unui bazin, a unei piste de atletism și a unor antrenori de juniori în prima parte a vieții lor (iar imaginea nu se limitează, cum am precizat, doar la sport).

Având această perspectivă și comparând-o cu agenda publică (mai degrabă așa-zisa agendă publică) vom înțelege de câți ani mai avem nevoie pentru a putea alerga cot la cot măcar cu fermierii și țăranii din Jamaica.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.