Cîteva observaţii asupra traducerilor din ţara noastră

Sectorul traducerilor din România are caracteristici de bază (şi performanţe) asemănătoare cu multe alte sisteme de la noi: este închis, arbitrar şi nefuncţional.

Prin închis mă refer la piaţa de carte jalnică din România, de 5-10 ori mai mică, per capita, decît cea a altor ţări est- sau central europene. Asta înseamnă că banii sînt puţini şi tarifele plătite traducătorilor foarte mici. Sigur, sînt enervanţi şi stupizi cei care se plîng că nu cîştigă cît omologii lor europeni; totuşi, dacă disparitatea dintre salariul mediu din România şi cel din UE este cam de 1 la 4, la tarifele pentru traduceri ea este cam de 1 la 8.

Tarifele mizerabile implică, evident, calitate proastă a traducerilor. Este inevitabil ca traducătorii să lucreze industrial, fiind plătiţi la bucată. Dar nici nu avem nevoie de această deducţie, e suficient să privim producţia: există multe cărţi care nu se pot citi, sau sînt atît de lemnoase încît lectura e mai degrabă suferinţă decît plăcere.

În general, deşi traducătorii sînt, evident, de calităţi diferite, fiecare editură se mişcă într-un anumit interval de calitate (cu excepţiile de rigoare), deoarece o mare parte din calitatea finală a textului depinde de departamentul de traduceri al editurii respective, în special prin alegerea traducătorului şi redactarea textului. Sînt edituri cărora nu prea le iese sistematic şi altele cărora le iese mai bine sistematic.

Tarifele nu sînt diferenţiate aproape deloc în funcţie de dificultatea textului şi prea puţin în funcţie de calitatea traducătorului. E greu de înţeles de ce se întîmplă asta, dacă nu cumva din cauza interesului în general redus al editurilor faţă de calitatea traducerii şi a imaturităţii pieţei traducerilor.

Redactarea este şi ea (desigur) o mare problemă. Multe edituri o fac de formă. Am văzut cărţi de la edituri de top pe ale căror coperte nici măcar nu era trecut vreun redactor, am văzut destul de multe redactări care mai degrabă înrăutăţeau forma dată de traducător textului. În fine, am văzut nenumărate redactări superficiale, care schimbau doar greşelile cele mai stridente, lăsînd în schimb să treacă fondul imens de greşeli curente şi expresii nefericite al unei traduceri proaste.

Faptul se poate explica şi prin aceea că redactările sînt, oarecum paradoxal, plătite şi mai mizerabil decît traducerile, deşi teoretic ele ar trebui să implice o competenţă superioară. Asta îngreunează o problemă care era şi aşa destul de spinoasă: e posibil să scoţi dintr-o traducere foarte proastă una OK, sau din una mediocră una bună? Părerea mea e că nu: poţi face o traducere foarte proastă (ele apar mereu, din cauza lejerităţii editurilor) una oarecum lizibilă, iar din una mediocră una relativ OK. Însă categoria în care se încadrează singură o traducere nu poate fi modificată prin redactare, decît cel mult prin rescrierea integrală a textului, care e oricum contraproductivă şi, de fapt, şi imposibilă în condiţiile de la noi.

Eu am redactat doar 6-7 traduceri, apoi am renunţat definitiv. Este o muncă grea, de rutină, ca şi traducerea, dar dacă la traducere ai control unic asupra a ceea ce faci tu, ca redactor lucrezi cu necunoscuta calităţii traducerii. Cînd ţi se oferă să traduci ceva, sau ştii cam cum scrie scriitorul respectiv, sau poţi să-ţi faci rapid o idee; cînd textul e criminal, nu se supără nimeni dacă traducătorul refuză, se întîmplă în mod curent (fireşte, în limite rezonabile). Dar cînd o editură propune o redactare, evident că nu va spune că traducerea e catastrofică. Două dintre cărţile redactate de mine erau sub execrabil: pasaje întregi de invenţie, în loc de reproducere în altă limbă a unui text, pagini lipsă, cuvinte absolut comune lăsate netraduse, ceva greu de imaginat. Şi nu vorbim de edituri obscure, judeţene, ci de edituri de top.

Relaţiile traducători-editori nu au apucat să evolueze şi să se (auto)reglementeze suficient. Piaţa nu prea funcţionează, sau cel puţin nu de partea traducătorului: din varii motive, printre care şi cel al pieţei de carte extrem de înguste, editurile au de ales între un număr mare de traducători experimentaţi sau aspiranţi. Nefiind sub nici o mare presiune din partea editurilor concurente să ofere traduceri de calitate, editurile rulează (cel puţin în perioadele de avînt editorial, adică mai tot timpul) un număr imens de traducători slabi, care nu ar fi trebuit să treacă niciodată proba de tradus pe care o dau aspiranţii la început. Îmi dau seama cum sună paragraful de mai sus, dar exact aşa e.

Rularea unui număr imens de traducători are costuri mari, destabilizînd rutinele şi aşa ezitante din domeniu. Este important modul în care este cuplat un anumit traducător cu un anumit autor, un anumit traducător cu un anumit redactor etc. În general, din motivul amintit mai sus, anume că redactarea e importantă, dar nu poate schimba fundamental calitatea traducerii, e bine să ştii că te poţi baza pe calitatea unei traduceri. Altfel, deşi în contractele tuturor editurilor se specifică faptul că o traducere e acceptată doar dacă atinge un nivel minim de calitate, practic eu nu am auzit niciodată ca o traducere să fie respinsă, aşa că se întîmplă destul de des ca redactorilor să le pice în braţe o traducere dezastruoasă, cu care nici nu ştii ce să faci. E adevărat, însă, că traducătorilor slabi li se dau de regulă cărţi mai de duzină, să nu mutileze clasici.

Însă probabil că nu asta e problema cea mai mare a traducerilor, textele dezastruoase nefiind chiar atît de frecvente. Marea problemă sînt textele mediocre şi submediocre, oarecum corecte formal, la limită, dar scrîşnite, lemnoase şi rebarbative. Mi s-a întîmplat de nenumărate ori să renunţ la citirea traducerii româneşti dintr-un autor preferat pentru că textul era pur şi simplu enervant.

De asemenea, nu vreau să spun că nu există şi traduceri bune. Există, pe de o parte, un număr mic de traducători „artişti” care ţin mult la ceea ce fac, îi interesează mai puţin aspectul comercial şi astfel au timp să producă traduceri de bună calitate (aceştia traduc de regulă din autorii lor îndrăgiţi). Şi mai există şi traducători talentaţi care reuşesc să menţină ritmul ridicat impus de tarife, producînd totuşi traduceri de calitate. Mai există, apoi, un număr destul de mare de traduceri OK, unde erorile pot fi destul de multe, dar nu sînt stridente, fie erori minore, fie erori în sensul de variante de traducere relativ corecte, dar nu optime.

În opinia mea, o ameliorare sensibilă a calităţii medii a traducerilor din România ar necesita două lucruri. În primul rînd creşterea semnificativă a consumului de carte; la rîndul ei, această creştere ar solicita renunţarea la cultivarea unui model social elitist, în general ieşirea din subdezvoltarea socială şi economică de acum şi politici mai bune pentru piaţa cărţii.

În al doilea rînd, este neapărat nevoie ca relaţiile dintre traducători şi editori să fie reglementate. Din cîte am văzut pînă acum, piaţa şi concurenţa au avut un efect minor în structurarea relaţiilor dintre editori şi traducători, care, cum spuneam, nu prea sînt structurate. Fără îndoială, în ultimii 20 de ani au existat evoluţii clare în calitatea traducerilor, a publicării de carte în general, însă impresia mea e că ele se datorează mai mult parcurgerii naturale a unor etape culturale şi sociale decît concurenţei în sine dintre edituri; mă rog, în măsura în care putem distinge cele două.

Avem un spaţiu public dominat de intelectuali care discută, cu degetul lipit elegant de tîmplă, despre Noica, anticomunism, reţete de jambalaya, fractali şi alte idioţenii; întotdeauna gata să se „implice” prin semnarea vreunui apel sau susţinerea preşedintelui cel bun, niciodată sesizînd vreo prioritate a momentului sau un subiect serios de dezbatere. Avem o clasă politică ruptă de orice, care a dus pînă la capăt mascarada imitării de silă a democraţiei şi acum nu ştie dacă chiar s-o dea pe faţă sau nu.

Avem o limbă mutilată de o reformă ortografică perfect cretină, operată de o Academie de rebuturi ştiinţifice care, pentru a-şi mătura sub preş trecutul dubios din comunism, s-au aruncat aiurea la nişte inflexiuni mai arhaice, fără să se gîndească vreo clipă la cele 20 de milioane de oameni care trebuie să şi folosească limba asta. Nimeni nu a crîcnit; ca de obicei, toată lumea s-a încolonat, cuminte, în spatele deciziei cretine, cinice şi absurde.

Avem, printre altele, doi mastodonţi editoriali care se concurează copiindu-se frenetic şi edituri mai mici care funcţionează ca nişte aprozare cu ceva mai multe pretenţii.

Quelle surprise! – nici traducerile nu sînt altfel.

Texte pe aceeaşi TEMA: Soarta cărţii: edituri, librării, biblioteci, traduceri

Manifestul cărţii

Bibliotecile publice și legile lor opționale

Cîteva observaţii asupra traducerilor din ţara noastră

Librăriile şi soarta lor după `89

Industria cărţii, în plină criză: cine şi cum va supravieţui revoluţiei tehnologice?

Răspuns la “manifestul cărţii”: mai poate România SRL gîndi dezinteresat?

Scurtă şi dramatică descriere a vieţii editorului român

Cartea şi Statul: măritiş cu de-a sila?

Am fumat prea mult pipa păcii

Cultura scrisă în România – industrie, creativitate şi criză

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.