(Text dintr-o dezbatere pe tema: Che Guevara glamour – răul absolut)
De la un anumit punct încolo, ideologia se transformă inevitabil în stil. Acesta este, practic, un lucru de neevitat care, în treacăt fie spus, vizează atât ideologiile învingătoare, cât și pe cele învinse, cu condiţia ca ele să fie îndeajuns de puternice. Iar din momentul în care ideologia devine un element de stil, în cadrul capitalismului apare un alt factor, piața. Cu alte cuvinte, stilul poate fi vândut. La drept vorbind, și ideologia poate fi vândută într-o anumită măsură, dar nu chiar ca stilul. Ideologia nu poate fi vândută cu amănuntul, la bucată, pe fragmente. Însă atunci când ideologia se transformă în stil, ea poate fi vândută cu amănuntul și la bucată, pe părticele mici-mici, cum ar veni, dați-mi și mie două kile de Che Guevara, vă rog. Am spart totul în segmente mici iar aceste segmente sunt de vânzare, merg la schimb, au un preț care poate crește ori scădea în funcție de cerere. În acest sens, capitalismul transpare ca un sistem incredibil de solid, capabil să înghită literalmente orice e nevoie. E un sistem care ucide orice inițiativă, în sens larg.
Dacă la început această inițiativă este, să zicem, extrem de radicală, ostilă sistemului și așa mai departe, după un timp, sistemul o va trece prin ciurul tuturor acelor procese comerciale și de piață, până la, ca să zic așa, dezinfectarea totală a inițiativei. Îndată ce au neutralizat detonatorul, bomba s-a și oprit. Iar bomba e așa de frumoasă, rotunjoară, așa, lucioasă, netedă, lustruită, însă fără detonator, ea n-are cum să explodeze. În plus, bombițele pot fi vândute, poți să faci brichete din ele, ce altceva mai poți face? Așa e și cu ideologiile. Prin reproducerea în masă a chipului lui Che și a unui batalion întreg de alte chipuri, capitalismul dă expresie unor forțe amenințătoare, a unor puteri mobilizatoare și capabile de solidaritate, însă multitudinea tricourilor cu Che Guevara, cumpărate pe bani, nu înseamnă solidaritate, unificare, ci dimpotrivă, ceva, cum să spun, nu care dezbină, ci care fragmentează. Are loc o fragmentare, și nu o unificare. Sistemul rămâne solid până în momentul când realizăm care sunt regulile de joc stabilite.
Când ajungem să jucăm după reguli prestabilite, atunci nu se mai poate face nimic cu noi. În acest sens, sistemul s-a descurcat de minune cu radicalismul glamour. Altfel spus, în clipa când am fost puși să jucăm după regulile glamourului, noi am pierdut sută-n sută. Chiar dacă, la prima vedere, ni se pare că totul e nemaipomenit – ideile noastre, idolii noștri, simbolurile noastre, iată, sunt reproduse în masă, cu toții le poartă. După aceea, vom înțelege că da, bineînțeles, sunt reproduse în masă și toată lumea le adoptă, dar cu toate acesta, nu adoptă și sensul. Ci dimpotrivă, nici măcar noi nu mai putem explica sensul acestor imagini, pentru că au fost dezgolite de orice înțeles. Adică, cine-i Che Guevara? Păi, un bărbos cu țigară. Sau, da’ cine a fost Che Guevara? A, păi, e un tip pe care-l pun ăștia pe șepci și tricouri. După care vom sta și vom vorbi îndelung câte ceva despre Bolivia, despre Cuba, despre Angola. Oamenii vor sta și ne vor asculta cu mult interes, dar parcă ceva-ceva nu se leagă…
Dar mai există o nuanță, viața, bineînțeles, trebuie să dea naștere și dă naștere altor eroi, mai noi, cu chipuri la fel de noi. Și oare de ce Subcomandante Marcos, cum ne amintim, nu avea față? Pentru că fața poate fi transformată în simbol, în icoană, de aceea Subcomandante Marcos a apărut în toate fotografiile numai cu casca lui, văzându-i-se numai ochii și uneori o pipă din care fuma. Iar după un timp, observăm dintr-o dată cum până și chipul acestui radicalist, cu fața acoperită și găuri în dreptul ochilor, devine el însuși o imagine comercială. În consecință, rezultă că singura metodă de a lupta cu sistemul este de a pune permanent în funcțiune noi inițiative, de a descoperi noi idei și noi chipuri, înainte ca sistemul să apuce să le caseze – acesta e unul din răspunsuri, iar celălalt – o mișcare de masă reală. Adică, atunci când oamenii sunt pătrunși cu adevărat de anumite idei. Dar nu idei idealiste, chiar dacă asta poate suna ciudat, absolut deloc idealiste, ci extrem de simple, adică arhicunoscute, de tipul „Dați pământul țăranilor!”, „Pace popoarelor!” – acestea au fost idei extrem de concrete. „Baioneta-n pământ și-am plecat acasă, cu tot cu pământul de la proprietari” – cu asta n-ai ce să faci pentru că nu are sens să te joci de-a simbolurile. „Baioneta-n pământ”, acesta nu e un simbol, e ceva concret, „cu tot cu pământul de la proprietari” – e ceva concret, iar când încep să intre în funcțiune aceste idei concrete, legate de un interes concret, printr-o acțiune concretă, jocul de-a glamour și de-a simbolurile nu mai merge. Și, la drept vorbind, de aceea „Che Guevara” ori „Secera și ciocanul” sau „bolșevismul” ori „Lenin” ș.a.m.d. au devenit niște figuri glamour, pentru că ele au fost deconectate de la funcția lor politică, ele ne-au rămas ca un fel de simbol al trecutului.
Avem de-a face fie cu faptul că oamenii consumă inconștient o imagine sau alta și, în genere, nu-și pun întrebarea ce au cumpărat sau de ce au cumpărat cutare tricou? Păi, pentru că e un tricou mișto. Aceasta e o opțiune. Și, apropo, e o opțiune suficient de generalizată. Sau și mai rău, opțiunea omului de a pune pe el tricoul cu „Che Guevara” și a considera că gata, obligațiile lui sociale s-au împlinit, e şi el erou. Sau dacă nu erou, atunci măcar un luptător, sau dacă nu un luptător, atunci măcar un om cumsecade, cu idealuri cumsecade. Și gata, viața merge mai departe, toate-s vechi și nouă sunt toate. Că doar n-a început să trăiască asemenea lui Che Guevara după ce a îmbrăcat acel tricou. Sau dacă nu asemenea lui Che Guevara, atunci măcar ca oamenii aceia care l-au urmat pe Che Guevara, care au văzut în imaginea lui de la bun început un soi de ideal. În timp ce el nu provoacă societatea prin nimic, nu lansează nici un apel, nu riscă nimic, nu renunță la nimic, el doar acumulează, consumă și, în plus, are conștiința împăcată. El nu are nici un fel de problemă morală, iar în acest caz, cum am mai spus, e chiar mai rău, mai bine-ar umbla la cravată și costum, îmbrăcat ca un funcționar și având probleme de conștiință că n-a făcut ceva cum trebuie. Și atunci el nu ar fi lipsit de speranță, ci ar avea posibilitatea să acționeze în consecință și să facă ceva. Dar când te-ai spălat pe mâini de toate și ai încheiat orice discuție, atunci, gata, ai tranșat chestiunea, mai mult sau mai puțin. Și de aceea, glamourul este, se înțelege, o armă înspăimântătoare a clasei conducătoare și a sistemului. Pe de altă parte, glamourul nu este atotputernic, acesta e un lucru care trebuie de asemenea înțeles. Viața nu poate fi un glamour absolut, nici măcar pentru clasa de mijloc, nici măcar pentru oamenii înstăriți, ca să nu mai vorbim despre faptul că există o masă întreagă de oameni încă nesupusă globalizării. Iar aceasta, pentru simplul fapt că nu posedă astfel de profituri, că nu au astfel de condiții de viață, și Slavă Domnului că nu e așa. De aceea, cred că glamourul este un lucru înspăimântător, dar care, bineînțeles, poate fi învins.
Traducere din limba rusă de Igor Mocanu