În primul rând, românii au câștigat încredere. Cum am mai scris, căderea Guvernului Ungureanu s-a produs încă din ianuarie. Votarea moțiunii de cenzură e doar un efect al faptului că Traian Băsescu și fosta Coaliție de Guvernare nu au înțeles că nu oameni așteptau românii să fie schimbați, ci orientarea României, politicile economice, educaționale, de sănătate, sociale pe termen mediu și lung. Desigur, nu se mai așteptau ca Emil Boc ori Elena Udrea să aducă aceste schimbări de perspectivă. Schimbarea de gardă era subînțeleasă, dar ar fi fost necesar mai mult decât atât. Mihai Răzvan Ungureanu nu a adus o schimbare de discurs în esență, ci doar în formă, încercând să devină credibil cu imaginea tehnocratului care chiar știe ce face. Au fost suficiente câteva cazuri (legate de problema resurselor și a privatizărilor din energie) pentru ca oamenii să înțeleagă că dincolo de aroganța atotștiutoare a intervențiilor publice ale lui MRU nu se află mare lucru.
Într-un final, românii au văzut sancționată această aroganță a lui MRU (și autism politic de la un moment dat, foarte asemănător pe fond cu cel al fostului premier Emil Boc). S-a spart un statu-quo conform căruia cei aflați la Putere pot face orice fără să existe nici cea mai mică posibilitate de control, de sancționare și, implicit, de responsabilizare. Nenumăratele legi esențiale trecute prin procedura asumării răspunderii guvernamentale, promovarea unor personaje pe criterii exclusiv blonde, direcționarea preferențială a fondurilor publice, blocarea oricărui dialog atât cu oponenții politici, cât și societatea civilă au iritat la maxim opinia publică. „Statul știe cel mai bine ce e bine pentru tine” a fost un hit muzical al ultimilor ani, inspirat însă dintr-o activitate politică (legislativă și executivă) cât se poate de reală (și care nu se rezumă doar la cazul specific al drepturilor de autor).
De la un moment dat, o parte importantă a liderilor centrali ai PDL au ajuns să cadă în propria capacană. Repetând la nesfârșit că, de fapt, măsurile lor sunt geniale, că, în realitate, opinia publică îi susține și le recunoaște ”meritele” și ”sacrificiul” făcut, și că doar opozanții și mass-media ”mogulească” nu le vede și le neagă, au și ajuns că creadă toate acestea (mult mai pe picioarele lor au fost liderii locali ai PDL, aflați în contact direct și nu mediat cu oamenii, care și-au dat mult mai repede seama ce diferență este între discursul public al șefilor centrali și situația din teren, nefiind de mirare că au fost și primii care au dat tonul fugii).
Ăsta e marele efect benefic pentru cetățenii români a căderii Guvernului Ungureanu. Crearea unui precedent (trecerea moțiunii de cenzură din 2009 nu se pune, pentru că nu a fost urmată și de efectul real al transferului puterii executive către Opoziție), spulberarea mitului intangibilității Puterii. Păstrând proporțiile, efectul trecerii acestei moțiuni de cenzură poate fi asemănător cu efectele Magnei Charta Libertatum. Conștientizarea publică a faptului că statu-quo-ul politic nu este invulnerabil, că, mai devreme sau mai târziu, se schimbă roata și că există o sancțiune (disperarea cu care cei din PDL au încercat să rămână la Putere până aproape în ultimele momente dau măsura exactă a dimensiunii sancțiunii).
***
În aceste condiții, Ponta, Antonescu & USL trebuie să își dea seama că preiau o Putere slabă. Extrem de slabă chiar: pentru că vine imediat după ce o sancțiune publică majoră le-a fost aplicată antecesorilor lor la Putere și pentru că timpul pe care îl au la dispoziție până când, la rândul lor, ar putea fi sancționați e foarte scurt – aproximativ jumătate de an. Cea mai mare greșeală ar fi să-și atribuie singuri victoria, să se amăgească cu apă rece de primăvară. Căderea Guvernului MRU a pornit dinspre aleșii locali ai PDL (primari, președinți de consilii județene, consilieri locali și județeni, clientela politică din diferitele deconcentrate și/sau instituții publice locale). De aici a venit nemulțumirea (iar dovadă sunt zecile, poate deja sutele, de primari PDL care au părăsit partidul în ultimele săptămâni) care a dus la numeroasele dezertări parlamentare.
Scenariul arată cam așa: ianuarie a fost punctul culminant al nemulțumirii publice; măsurile/schimbările luate (înlocuirea lui Boc cu MRU) nu au fost de esență, nemulțumirile publice s-au menținut; aleșii locali au văzut/înțeles mult mai repede decât Centrul cât sunt de mari riscurile și au început să pună presiune pe reprezentanții naționali (parlamentari) să schimbe tabăra (asta explică, nu și justifică dezertările în masă din ultima săptămână). Că meritele lui Ponta și Antonescu în această mișcare centrifugă a PDL sunt reduse stă dovadă faptul că, la mai puțin de trei zile înainte de votarea moțiunii de cenzură, cei doi nu aveau o viziune comună legată de ce va urma dacă Guvernul MRU cade (liderii USL având declarații contradictorii pe acest subiect)! Șefii USL au ajuns la o asemenea perspectivă comună în ultimul moment, când și-au dat seama că, într-adevăr, moțiunea are șanse să treacă.
În aceste condiții, Ponta & Antonescu trebuie să fi înțeles deja că au luat în mâini un cartof extrem de fierbinte. Că orice greșeală se poate întoarce înzecit și însutit împotriva lor în doar jumătate de an. Iar primul factor (în ordine cronologică) de risc maxim este constituirea Guvernului cu Termen Redus (TR). Orice personaj dubios, controversat ori fie doar discutabil va cântări greu în balanță. Pe de o parte va trebui potolită setea de Putere a oamenilor din ”vechea gardă”, pe de altă parte e nevoie de miniștri credibili din ”noul val”. Apoi, s-ar putea să existe oameni capabili, dar care să nu dorească să-și asume un mandat de jumătate de an, pe de altă parte nici nu poți risca să faci experimente într-o perioadă de care poate depinde viitorul partidelor pe termen mediu și lung.
Pentru a mă referi doar la câteva ”mici probleme” ale listei de miniștri care circulă în diferite variante pe online (numele sunt cu titlu exemplificativ, lista ”micilor probleme” e departe de a fi exhaustivă):
* oricât de grea ți-ar fi viața de familie (și fără a lua în calcul niciun moment competența/incompetența în domeniu), la Agricultură trebuie să cauți un al ministru decât socrul premierului, Ilie Sîrbu;
* Florian Popa, favorit la Sănătate, a fost, până de curând, rectorul Universității de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”, din București, campioană la capitolul ”cea mai puțin curată (corupție, birocrație, nepotisme etc.) universitate din România”.;
* Nicolae Nemirschi, nume vehiculat în unele variante la Mediu, este ”mâna dreaptă” a lui Mazăre (și vice-primar de Constanța, înlocuitorul lui Mazăre când acesta își ia vacanță pentru samba la Copacabana), omul care în mandatul anterior (guvernarea PDL-PSD din 2008-2009) la același minister avea misiunea de ”rezolva” acordurile de mediu pentru șoseaua de coastă Constanța-Mamaia și pentru un uriaș proiect imobiliar pe lacul Siutghiol (la schimb cu acordul pentru Roșia Montană);
* Mircea Geoană, nume discutat pentru Afacerile Europene, Mariana Câmpeanu pentru a se reîntoarce la Muncii, Relu Fenechiu la Transporturi, Ecaterina Andronescu și Andrei Marga, reintrați în cărți pentru Educație (deși mi-e greu să cred, mai ales în al doilea caz că ar accepta un asemenea mandat de tranziție) sunt alte nume cel puțin ”discutabile” aflate pe listele vehiculate în mass-media.
Ori, în acest moment, ”discutabil” (care nu presupune neapărat ceva ilegal sau imoral) este deja mult peste ce-și poate permite Ponta în ideea constituirii unui Guvern care, pe de o parte, să împace toate așteptările diferitelor grupuri din USL și din partidele componente ale USL, pe de altă parte, să fie un Guvern popular (nu neapărat populist), atât prin imagine (numele fiecărui ministru în parte), cât și prin deciziile pe care le va lua. Cum spuneam, cartoful e extrem de fierbinte. Și e de ajuns să-l scapi o singură dată pe jos (avea și Băsescu motivele lui să zâmbească când l-a desemnat premier pe Victor Ponta).