Un text scris de ALINA MUNGIU-PIPPIDI în România Liberă (fragment). O radiografiere a PDL, PSD şi a “cazului Bachonschi”
În PDL situaţia e la fel de jalnică. De frică să nu îşi piardă toţi votanţii la liberali, partidul se dă de ceasul morţii cum să simuleze o revoluţie internă. Cererea pentru o soluţie, cum ne prefacem că facem – din partea lui Vasile Blaga -, s-a întâlnit fericit cu oferta lui Teodor Baconschi, care împărtăşea de multă vreme unor largi cercuri de prieteni spaima că la căderea Guvernului va rămâne şomer, spre deosebire de amici mai norocoşi care au fotolii parlamentare. Dl Baconschi a avut întotdeauna probleme în a-şi găsi o slujbă pe piaţă, neintermediată de relaţii. Numai eu ştiu câte intervenţii s-au făcut ca să fie angajat la TVR, tot pe motive de securitate socială (la Uniunea Scriitorilor, fieful tatălui său, venise falimentul sau cam aşa ceva), şi singur a povestit ce recunoscător îi este lui Adrian Năstase că nu l-a dat afară de la MAE, după ce a înroşit, de altfel, telefoanele explicând ce traumă ar fi pentru copiii lui să fie luaţi de la şcoala lor din Portugalia şi transplantaţi la loc în patria strămoşească.
Ofertei lui i s-a dat eticheta de creştin-democraţie şi a fost dotată cu un sponsor corespunzător, doamna senator Plăcintă, al cărei fiu (adolescent), înainte de a fi umflat de poliţie pentru tentativă de omor acum două zile, postase deja fotografii pe Facebook cu el însuşi urinând pe troiţe. Perechea creştină nu a avut deci mare noroc cu promoţia, dl Baconschi, după câteva intervenţii nepotrivite, alegându-se cu o sancţiune de la Consiliul Naţional antidiscriminare pentru remarce rasiste la adresa ţiganilor.
A încercat să recupereze formând un cuplu nou, cu Elena Udrea, pe care a linguşit-o în public fără strop de umor (că n-are), pentru frumuseţe, inteligenţă şi anduranţă (orice o fi aia), şi pe care o anturează asiduu, lăudând-o că tolerează valorile în preajma ei. Acuma, dacă e vorba de el, dovada nu mi se pare concludentă: Pleşu n-a fost tolerat prea mult în preajma ei. Fapt e că, în timp ce pierdem Moldova (EBA a fost delegată să se ocupe), după cum v-am avertizat săptămâna trecută, iar Sarkozy ne pune la locul nostru cu public, dl Baconschi îşi dedică timpul promovându-şi candidatura personală în toate mediile. Nu e nevoie de atâta persuasiune: toţi suntem convinşi că e mai bine să fii preşedintele României decât şomer. Am prefera însă să avem şi noi, şi candidatul o alegere ceva mai vastă decât astea două alternative.
Cu Baconschi şi Udrea hotărâţi să urce scara incompetenţei până la treapta de sus, eventual ţinându-se de mână, şi care cheltuie deja bani pe campanii viitoare, că e vorba de megasăli de sport, clipuri sau prânzuri la Clubul Diplomatic (urmăriţi blogul lui Tolontan sau www.romaniacurata.ro şi veţi afla de unde iau banii), şansele unui viitor al PDL devin cu totul precare. E destul să iei ziarul Curentul, oferit pe gratis la aeroport şi devenit ziarul oficial de partid (aripa murdară), să vezi cum se vorbeşte de Preda, Macovei, Voinescu, ocazional şi de Sulfina Barbu, se şterge pe jos cu ei, ca să îţi dai seama că varianta Baconschi e doar ipocrizie, şi una fără carismă, de altfel. La liberali e mai linişte, nu răzbat decât ofertele de însoţire către Felix, promiţător, ce să mai vorbim.
Ai zice că e pasionantă viaţa politică românească? Nu: deşi cad capete şi curge, literal, sânge (când copii de senatori fugăresc oameni pe stradă cu maşina), de fapt nu se întâmplă nimic. Canibali şi parveniţi se întrec în a ocupa locuri care le sunt indispensabile fiindcă nu sunt capabili să aibă aceeaşi maşină, o casă sau un venit decent dacă nu le iau de la stat.
În timpul acesta, liderii adevăraţi, pe care îi producem şi noi, ca orice popor normal, îşi caută domenii cât mai depărtate de politică sau pleacă: îi întâlneşti din ce în ce mai des în Europa, unde e greşit să se creadă că exportăm numai asistaţi social sau mână de lucru necalificată. Exportăm şi directori în Comisia Europeană, şi manageri, şi profesori universitari. Numai că Europa s-ar descurca ea şi fără liderii noştri, în timp ce noi aş zice că nu prea.