Azil pentru cei fără adăpost – Salariaţii. Din Germania cea mai recentă

Siegfried Kracauer, Salariaţii. Din Germania cea mai recentă, cu o recenzie de Walter Benjamin, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, cuvânt înainte de Andrei State, Editura Tact, Cluj, 2012. Fragmentul de faţă este publicat cu permisiunea Editurii Tact (http://www.imaginetact.ro/edituratact.html).

 Siegfried Kracauer, născut în 1889 la Frankfurt, a murit în 1966 la New York. Până în 1933 a făcut parte din redacţia periodicului Frankfurter Zeitung. A emigrat, prin Franța, în SUA. Cărţi publicate: Soziologie als Wissenschaft [Sociologia ca știință], Ginster, Die Angestellten [Salariații], Jacques Offenbach und das Paris seiner Zeit [Jacques Offenbach și Parisul timpului său], Propaganda and the Nazi War Film [Propaganda și filmul nazist de război], From Caligari to Hitler [De la Caligari la Hitler], Satellite Mentality [Mentalitatea satelit], Theory of Film [Teoria filmului], Das Ornament der Masse [Ornamentul maselor], History – The Last Things before the Last [Istoria – Ultimele lucruri înaintea celui din urmă], Schriften [Scrieri].

 Volumul lui Kracauer Salariații este o carte clasică a literaturii analitic-documentare, una care, de la apariția ei în 1930, nu şi-a pierdut nimic din actualitate.

În 1930, Walter Benjamin scria: „Chiar limbajul trădează faptul că aici cineva își croiește drum pe cont propriu. Obstinat și îndărătnic, el își caută puncte fixe cu o îndârjire pe care i-ar fi putut-o invidia un Abraham a Santa Clara. Spiritualitatea imaginilor rezultă, la Kracauer, din acele treceri care nu caracterizează numai visul, așa cum am aflat de la Freud, sau lumea simțurilor, așa cum am aflat de la Klee și Max Ernst, ci și, ba chiar tocmai, realitatea socială.”

Ernst Bloch: „O atitudine cu conținuturile, cu ironia tristeții și-a urii revoluționare, o inteligenţă incoruptibilă. Apar definiții de neuitat, fiindcă ele pun degetul pe rana realității sau a conștiinței ei încărcate.”

Azil pentru cei fără adăpost

Muncitorul mediu, la care atâtor salariaţi mărunţi le place să se uite de sus, le este adesea superior acestora nu doar material, ci şi existenţial. Ca proletar cu conştiinţă de clasă, viaţa lui este acoperită de concepte marxiste vulgare, care‑i spun măcar ce rol trebuie să joace. Ce‑i drept, acoperişul e astăzi plin de găuri.

Masa salariaţilor se deosebeşte de proletariatul muncitor prin faptul că ea este, din punct de vedere spiritual, fără adăpost. Momentan, ea nu‑şi poate găsi drumul spre tovarăşi, iar casa ideilor şi simţămintelor burgheze, în care locuise, s‑a prăbuşit, pentru că fundamentele ei au fost erodate de dezvoltarea economică. Trăieşte în prezent fără o doctrină spre care să‑şi poată înălţa privirile, fără un scop pe care să‑l poată preciza. Prin urmare, trăieşte cu spaima de‑a privi în sus şi de‑a urmări până la capăt un scop.

Nimic nu caracterizează mai mult această viaţă, care nu se poate numi viaţă decât într‑un sens limitat, decât felul în care ea percepe lucrurile mai înalte. Pentru ea acestea sunt nu conţinut, ci strălucire. Care i se dă nu prin concentrare, ci prin distracţie. „De ce merg oamenii atât de mult în localuri?”, se‑ntreabă un salariat pe care‑l cunosc. „Probabil tocmai pentru că acasă e mizerabil, iar ei vor să ia parte la splendoare.” De altfel, acest „acasă” trebuie înţeles nu doar ca locuinţă, ci şi ca viaţă cotidiană pe care o conturează reclamele din revistele pentru salariaţi. Majoritatea se referă la: stilouri; creioane Kohinoor; hemoroizi; căderea părului; paturi; tălpi de crep; dinţi albi; mijloace de reîntinerire; vânzări de cafea în cercuri de prieteni; dictafoane; crampa scriitorului; tremurat, mai ales în prezenţa altora; piane de calitate contra unor rate săptămânale ş.a.m.d. O stenografă înclinată spre reflecţie se exprimă într‑un mod similar salariatului menţionat mai înainte: „Fetele provin de cele mai multe ori dintr‑un mediu modest şi sunt atrase de strălucire.” Ea justifică apoi într‑un mod absolut ciudat faptul că fetele evită de obicei discuţiile serioase. „Conversaţiile serioase”, spune ea, „nu fac decât să te distragă şi să te îndepărteze de mediul înconjurător, de care ai vrea să te bucuri”. Dacă unei conversaţii serioase i se atribuie efecte de distragere, atunci distracţia trebuie să fie o chestiune teribil de serioasă.

 Dar lucrurile nu stăteau neapărat aşa. Din rezultatele la care ajunge în propria‑i scriere Die Lebenshaltung der Angestellten [Standardul de viaţă al salariaţilor] (Freier Volksverlag, Berlin, 1928), pe baza unei anchete largi pe tema bugetului domestic al salariaţilor, Otto Suhr, consilierul pentru politici economice al Afa‑Bund, trage concluzia că, deşi salariaţii utilizau mai puţini bani pentru hrană decât un muncitor mediu, ei estimau nevoile culturale mai presus de aceasta. După Suhr, salariatul cheltuieşte mai mult pentru nevoia sa de cultură decât pentru locuinţă, inclusiv încălzire şi iluminat, îmbrăcăminte şi lenjerie luate la un loc. Pe lângă sănătate, transport, daruri, donaţii etc., între „necesităţile culturale” se numără, printre altele, şi tutunul, restaurantele, evenimentele intelectuale şi sociale. Or, conştient sau poate chiar mai mult inconştient, societatea are grijă ca această cerere de nevoi culturale să ducă la o meditaţie asupra rădăcinilor veritabilei culturi şi, odată cu aceasta, la critica circumstanţelor prin care ea se află la putere. Ea nu stopează pornirea de‑a trăi în splendoare şi distracţie, ci o promovează oriunde şi oricând poate. După cum vom vedea, societatea nu propulsează nicidecum sistemul propriei sale vieţi până în punctul decisiv, dimpotrivă, evită decizia şi preferă farmecul vieţii realităţii acesteia. Societatea depinde şi ea de diversiuni. Întrucât ea însăşi dă tonul, îi este cu atât mai uşor să‑i menţină pe salariaţi în credinţa că o viaţă de distracţie ar fi totodată una superioară. Ea însăşi se instaurează ca model superior, iar când grosul dependenţilor o iau drept ideal, atunci aproape că şi‑a atins cu ei scopul. Ce tonuri de sirenă este capabilă să scoată o arată următorul fragment din broşura de publicitate a unui magazin, citată în repetate rânduri mai sus, care şi‑ar avea locul într‑o colecţie‑model de ideologii clasice: „Demnă de menţionat este şi o altă influenţă, care derivă din situarea şi amenajarea interioară a magazinului. Mulţi salariaţi provin din medii foarte modeste. Locuinţa lor constă, probabil, din încăperi strâmte şi întunecoase, iar oamenii cu care intră în contact în viaţa lor privată nu sunt prea educaţi. În magazin însă, salariatul se află de cele mai multe ori în spaţii vesele, inundate de lumină. Contactul cu clientela rafinată şi instruită este o permanentă sursă de stimuli noi. Ucenicele, adesea destul de neajutorate şi ruşinoase, se obişnuiesc mai repede cu buna purtare şi bunele maniere, se îngrijesc de limbajul şi chiar de exteriorul lor. Natura variată a muncii lor le lărgeşte sfera de cunoştinţe şi le aprofundează educaţia. Iar aceasta le facilitează ascensiunea în pături sociale mai înalte.” Dacă lăsăm deoparte educaţia clienţilor şi aprofundarea, şi putem s‑o facem cu conştiinţa curată, ceea ce rămâne sunt spaţiile vesele inundate de lumină şi păturile sociale mai înalte. Influenţa benefică pe care o exercită fluxul de lumină nu doar asupra nevoii de‑a cumpăra, ci şi asupra personalului, ar putea consta cel mult în faptul că personalul este suficient de înşelat de această lumină, pentru a trece peste strâmtoarea propriei locuinţe întunecoase. Lumina mai degrabă orbeşte decât luminează şi poate că abundenţa de lumină care se revarsă mai nou asupra marilor noastre oraşe serveşte, nu în ultimul rând, la o sporire a întunecimii. Dar nu le fac lor semne păturile superioare ale societăţii? După cum s‑a constatat, ele le fac semn de departe şi fără nicio obligaţie. Strălucirea pe care le‑o procură este menită să lege de fapt masele salariale de societate, dar să le‑nalţe doar atât de sus, încât să‑ncremenească cu atât mai sigur în poziţia alocată lor. Instructiv în această privinţă este un „Raid prin 15 registre de cheltuieli”, care a fost publicat nu de mult în Uhu. Iată cum sună câteva titluri: „Cum pot să‑şi permită Müllerii o ambarcaţiune?”; „Cum pot plăti Schulzii 10 mărci cazare şi masă în vacanţa de vară?”; „Cum reuşesc Wagnerii să cheltuiască atât de mult pe îmbrăcăminte?” Ei bine, reuşesc. Domnul Schulze dă explicaţia că bătrâna lui soţie se pricepe să economisească, iar doamna Wagner relatează că soţul ei îşi calcă singur pantalonii. „Iată cum se păstrează aparenţele”, adaugă ea filosofic. Să sperăm că pantalonii nu lucesc prea tare. În acelaşi număr din Borsig‑Zeitung care conţine eseul dr. Striemer menţionat în capitolul anterior, un contabil răspunde la întrebarea de ce există o prăpastie între muncitori şi personalul salariat[1]: „Principala cauză rezidă în faptul că fiecare vrea să pară mai mult decât este.” Deşi multe dintre plăcerile economisite sunt indubitabil reale, totuşi morala mai profundă a raidului Uhu este, evident, a inculca aşa‑numitei clase de mijloc convingerea că şi în cazul unor venituri mici se poate păstra aparenţa apartenenţei la societatea burgheză, şi tocmai de aceea există toate motivele ca ea să fie mulţumită ca o clasă de mijloc. Iar faptul că un funcţionar‑şef şi un funcţionar public superior sunt amestecaţi printre cei chestionaţi nu face decât să sporească demnitatea de clasă de mijloc a secretarei directorului sau a micului funcţionar public, anchetaţi şi ei.

 Întâlnirile dintre salariaţi şi modelele lor superioare se petrec cu o naturaleţe minunată. Adesea chiar un abur neintenţionat de viaţă socială este suficient pentru a deştepta forţele aţipite. O astfel de excitabilitate este atestată, între altele, de observaţiile unui salariat din industrie. De câte ori, într‑o secţie oarecare a întreprinderii sale, doar câţiva salariaţi trebuie să intre în contact cu clienţii, manierele elegante ale acestor posturi de avangardă aruncă pe dată o culoare ştearsă asupra restului personalului. Iar la fiecare pas, semnale imperceptibile indică din plin direcţia dorită. Astfel, în vitrina unui mare magazin, păpuşile‑manechin îşi poartă ţanţoşe confecţiile ieftine de duzină printre orhidee distinse, iar în Luna Parc, un circuit cu maşini de cursă le procură celor cu salarii mici plăcerea de a‑şi permite să se simtă ca domnii la volan. Efecte mici, cauze mari.

Dar pentru mase, limbajul delicat al semnelor este insuficient. Acolo unde ele converg, precum în Berlin, sunt construite şi aziluri pentru cei fără adăpost. Căci aziluri în sens literal sunt acele localuri gigantice în care, aşa cum s‑a exprimat odată un cozeur într‑un ziar berlinez de amiază, „poţi să simţi, la un preţ ieftin, respiraţia marii lumi”. Haus Vaterland, destinată mai mult vizitatorilor din provincie, Resi (Residenz‑Kasino), care contează şi ea pe vizitatori cu salarii mai ridicate, Moka‑Efti‑Unternehmen de pe Friedrichstraße – acestea şi altele ca ele au prins viaţă dintr‑un instinct infailibil, pentru a potoli foamea de strălucire şi distracţie a populaţiei metropolitane. „De la afaceri la afacerea divertismentului” este deviza lor nerostită. În treacăt fie spus, nu toate categoriile de salariaţi cad pradă în egală măsură farmecului invaziv al divertismentului. Un deputat din Reichstag, care cunoaşte bine subiectul, pretinde că se poate face o distincţie foarte clară între tehnicieni şi, să zicem, cei care lucrează în confecţii. Potrivit opiniei exprimate de el în conversaţia noastră, primii sunt, în general, mai degrabă singuratici, cam de modă veche şi neinteresaţi să producă o impresie mondenă; dimpotrivă, achizitorii şi vânzătorii din confecţii, şi cu atât mai mult cei din magazinele de lux, au tendinţa, uşor de înţeles, de a‑şi permite ei înşişi eleganţa pe care‑o procură permanent altora şi, de dragul contactului cu clienţii, le place, în plus, să petreacă până târziu în noapte. „Există o relaţie strânsă”, afirmă deputatul, „între salariaţii din confecţii şi artiştii de cabaret”. Într‑adevăr, ei au în comun faptul că lucrează direct în mijlocul publicului; în timp ce tehnicianul, cu spatele la public, dă formă materiei nesociabile. Aşadar, este absolut în regulă faptul că vizitatorul cu numărul un milion care a intrat în Haus Vaterland a fost tocmai un achizitor dintr‑un mare magazin newyorkez. Pentru meritele sale, el a primit o cupă de argint. Faptul că aceste cazărmi ale plăcerii îşi exercită abia în ultima vreme puterea de atracţie nu este deloc întâmplător. Căci ele au înlocuit numeroasele baruri din perioada inflaţiei şi au luat avânt imediat după stabilizarea economiei. În acelaşi moment în care întreprinderile sunt raţionalizate, acele localuri raţionalizează plăcerea armatelor de salariaţi. La întrebarea mea de ce masele sunt tratate de ei ca mase, un salariat îmi dă răspunsul amar: „Pentru că viaţa oamenilor este mult prea secătuită ca să mai ştie ce să facă cu ea.” Indiferent dacă lucrurile stau sau nu aşa: în localurile mai sus menţionate, masa este în sine un oaspete; şi nu doar din considerente care privesc profitul comercial al angajatorului, ci şi pentru neputinţa ei nemărturisită. Oamenii se‑ncălzesc unii pe alţii, se consolează unii pe alţii pentru faptul că nu pot scăpa de cantitate. A‑i aparţine este însă mai uşor în acest mediu distins. Cu deosebire feudal este el în Haus Vaterland, care întrupează în modul cel mai desăvârşit acest tip, conservat aproximativ şi în cinematografele somptuoase şi‑n stabilimentele păturilor inferioare ale clasei de mijloc. Nucleul lui îl constituie un fel de hol imens de hotel, pe ale cărui covoare ar fi putut păşi, fără să se simtă umiliţi, şi clienţii lui Adlon[2]. Acest hol exagerează stilul noului obiectivism [neue Sachlichkeit], căci numai modernitatea de ultimă oră e destul de bună pentru masele noastre. Iar misterul noului obiectivism n‑ar putea fi expus nicăieri mai concludent decât aici. Din spatele acestui hol cu arhitectura lui pseudo‑austeră, rânjeşte de fapt Grinzing[3]. Ajunge să cobori un singur pas şi te scalzi în sentimentalismul cel mai luxuriant. Dar tocmai acest lucru îi este caracteristic noului obiectivism în general: faptul că nu‑i decât o faţadă care nu ascunde nimic, că nu derivă dintr‑o profunzime, ci doar o simulează. La fel ca respingerea bătrâneţii, şi el îşi are sursa în spaima confruntării cu moartea. Încăperea în care se pot gusta tradiţionalele plăceri ale tavernei oferă o panoramă splendidă a nopţii vieneze. Turnul lui Ştefan se detaşează mat pe cerul înstelat, iar un tramvai electric luminat în interior alunecă de‑a lungul podului peste Dunăre. Prin alte săli învecinate cu noul obiectivism curge Rinul, străluceşte Cornul de Aur, se‑ntinde până departe, la sud, frumoasa Spanie. A continua să descriem toate aceste privelişti este cu‑atât mai inutil, cu cât n‑am putea adăuga niciun cuvânt, la fel cum n‑am putea elimina vreunul, din excelentele informaţii oferite de prospectul Haus Vaterland. Iată, de pildă, ce se spune acolo despre berăria Löwenbräu din incintă: „Peisaj bavarez: vârful Zugspitze cu lacul Eibsee – strălucirea Alpilor – antren şi dansul Bua’m‑ului bavarez. Perechi de Schuhplattler[4] […]”; sau despre barul Wildwest: „Peisaje de prerie lângă Marile Lacuri – Arizona – ranch – dansuri – muzică country şi dansuri de cowboy – formaţii de jazz cu muzică afro‑americană – ring de dans elastic.” Patria [Vaterland] îmbrăţişează întregul glob pământesc. Faptul că panoramele de secol al XIX-lea ajung din nou să fie atât de preţuite în toate aceste localuri este legat de monotonia locului de muncă. Şi cu cât mai mult domină monotonia în zilele de lucru, cu‑atât mai mult ora de închidere vrea să se‑ndepărteze de ea; cu condiţia ca atenţia să fie abătută de la procesul de producţie din fundal. Dar replica exactă la automatul de birou este lumea plină de culoare. Nu lumea aşa cum este, ci aşa cum apare ea în şlagăre. O lume curăţată până în cel din urmă ungher, de parcă s‑ar fi aspirat din ea tot praful existenţei de zi cu zi. Geografia acestor aziluri pentru cei fără adăpost s‑a născut din şlagăr. Cu toate că şlagărul nu dispune decât de o vagă topografie a locului, totuşi panoramele sunt de cele mai multe ori executate cu acurateţe; o pedanterie care nu este inutilă, pentru că, în epoca circulaţiei, chiar şi‑o vacanţă la preţ sindical permite verificarea multor peisaje la faţa locului. În cazul frizelor scenice avem de‑a face, e drept, nu atât cu depărtări reale, cât cu tărâmurile de basm visate, în care iluziile s‑au întrupat în figuri. Şederea între aceşti pereţi care semnifică lumea se poate defini ca o excursie de grup în Paradis organizată pentru salariaţi. Amenajările interioare din Moka‑Efti‑Lokal, ale cărui excese spaţiale nu rămân cu nimic mai prejos de cele din Haus Vaterland, corespund cu stricteţe acestei definiţii. O scară rulantă, ale cărei funcţii probabil includ simbolul ascensiunii line către păturile sociale mai înalte, transportă mereu alte mulţimi din stradă direct spre Orient, marcat de coloane şi grilajul haremului. Palatul fantezist seamănă, de altfel, cu o imagine de vis şi prin faptul că nu este prea solid construit; în loc să stea pe‑o fundaţie de capital solid, el se înalţă pe un credit pe termen scurt în monedă engleză. Aici sus nu se aşează nimeni, toată lumea călătoreşte. „Nu vă aplecaţi afară!” scrie deasupra ferestrelor trenului prin care nu se văd decât peisaje însorite de cărţi poştale ilustrate. În realitate, nu sunt decât nişte panouri pe zid, iar coridorul, fidel reconstituit, al unui tren internaţional cu vagoane de dormit nu este nimic altceva decât un pasaj lung şi‑ngust, care uneşte una cu alta două săli mohamedane. Potopul de lumini invocat în acea broşură de propagandă a unui magazin contribuie pretutindeni la ansamblu. În Resi, ele sunt expediate în încăpere în culori pestriţe de papagal, acoperind întruchiparea Castelului Heidelberg cu o bogăţie de culori de care nici soarele la asfinţit n‑ar fi în stare. Luminile sunt atât de mult asimilate cu mărcile definitorii ale acestor localuri, încât nu‑ţi poţi reprima gândul că‑n timpul zilei localurile nici nu există. Dar seară de seară ele apar din nou. Însă puterea reală a luminii este prezenţa ei. Ea alienează masa de carnea ei obişnuită, aruncă peste ea un costum care‑o transfigurează. Prin puterile ei misterioase, splendoarea devine substanţă, distracţia extaz. Dar de câte ori chelnerul o stinge apăsând pe‑un buton, ziua de opt ore reapare, fireşte, pe loc.

 Toate evenimentele care au o relaţie cu masele salariate neorganizate şi, în egală măsură, toate mişcările acestor mase sunt astăzi de‑o natură ambiguă. Le este inerentă o semnificaţie secundară, care se distanţează adesea de determinarea lor iniţială. Sub presiunea societăţii dominante ele devin, în sens metaforic, aziluri pentru cei fără adăpost. În afara scopului lor propriu‑zis, ele capătă un altul, acela de a‑i vrăji pe salariaţi, fixându‑i în locul dorit de cei din conducere, şi de a le distrage atenţia de la problemele critice, pentru care nici nu simt de altfel o prea mare înclinaţie. Cât despre producţia contemporană de film, am detectat în două eseuri publicate în Frankfurter Zeitung, „Micile vânzătoare de prăvălie merg la cinema” şi „Filmul de astăzi şi publicul său”[5], că aproape toate produsele acestei industrii legitimează ordinea existentă, ascunzând privirii atât excrescenţele, cât şi fundamentele ei; că şi filmele intoxică mulţimea cu pseudo‑strălucirea unor culmi sociale contrafăcute. La fel, cu ajutorul unor obiecte strălucitoare, hipnotizatorul îşi adoarme victima. Acelaşi lucru se poate spune despre ziarele ilustrate şi majoritatea revistelor. Dintr‑o analiză mai exactă a lor ar reieşi, probabil, că acele motive imagistice care revin constant în ele, precum formulele magice ale unor incantaţii, se străduiesc să arunce o dată pentru totdeauna anumite conţinuturi în abisul uitării lipsite de imagini – acele conţinuturi care nu sunt incluse de construcţia vieţii noastre sociale, ci care pun în paranteză însăşi această viaţă. Fuga imaginilor este fuga de revoluţie şi moarte.

Dacă vraja imaginilor asaltează masele din exterior, atunci sportul, întreaga cultură a corpului, care a dus şi ea la obiceiul sfârşitului de săptămână, este o formă principală a existenţei lor. Indubitabil, antrenarea sistematică a corpului îndeplineşte misiunea producerii unei contraponderi, vital necesare, la cererile crescute ale economiei moderne. Întrebarea este însă dacă, în practica sportivă de astăzi, avem de‑a face numai cu acest antrenament, desigur indispensabil. Dacă sportului nu i se conferă până la urmă un loc atât de eminent astăzi în ierarhia valorilor colective, şi pentru că le oferă maselor ocazia binevenită şi din plin folosită de distracţie. De distracţie în sensul cel mai categoric al cuvântului şi, în plus, de strălucire. Căci numeroşi indivizi, care altminteri ar rămâne nişte soldaţi anonimi în armata salariaţilor, pot câştiga prestigiu ca celebrităţi sportive. Masa însăşi năvăleşte pe terenurile sportive. Dacă un număr de mari întreprinderi n‑ar crede că au nevoie de propriile lor asociaţii sportive, societatea în ansamblul ei n‑ar mai trebui să incite entuziasmul sportiv ca să se menţină. Un fabricant inteligent mi se plânge într‑o conversaţie de faptul că sportul monopolizează astăzi tot interesul tinerei generaţii. „De câte ori le amintesc de muncă, ei îmi spun că nu trăim decât o singură dată”, adaugă el. Dar viaţa naturală pe care n‑o trăim decât o singură dată nu poate fi atât de lacomă decât atunci când evită cunoaşterea, când ar vrea să scape de conştiinţa corelaţiilor în care se situează. Ţâşnind, se pulverizează repede; şi cum nu se trăieşte decât o singură dată, se trăieşte puţin. În această privinţă, eseul deja citat al lui Lederer, „Restructurarea proletariatului”, se înşeală cu siguranţă. „Răspândirea sportului […] dă siguranţă de sine”, scrie Lederer, „rezolvă complexele sau previne chiar apariţia lor şi produce o organizare preliminară a maselor, în care individul se adaptează activ, îşi primeşte funcţia în care acţionează şi în care o voinţă liberă şi comună îi uneşte pe toţi […]. Trebuie să presupunem oare că oamenii care sunt informaţi în lumea lor, care‑o stăpânesc din ce în ce mai bine şi au o vedere tot mai clară despre ea, că aceşti oameni vor îndura la nesfârşit, în sfera proiectelor de viaţă practică, destinul impus lor, fără nicio tentativă de a‑l reformula?” Aproape c‑ar trebui s‑o credem, dar, una peste alta, adevărul e exact pe dos. Răspândirea sportului nu rezolvă complexele, ci este, între altele, un fenomen de refulare în stil mare; ea nu promovează reformularea relaţiilor sociale, ci este în general un mijloc principal de depolitizare. Dar asta nu‑nseamnă că în supralicitarea sportului nu se exprimă şi aspiraţia revoluţionară a maselor la un drept natural, care să poată fi instituit împotriva ravagiilor civilizaţiei. Nu doar pentru că există atâtea lacuri sportul acvatic este atât de îndrăgit în Berlin. Mii de tineri salariaţi visează la canotaj, iar Müllerii, la care făcea aluzie mai sus menţionatul „raid” din Uhu, renunţaseră, de dragul ambarcaţiunii lor, la orice altă plăcere. „Barca e totul pentru noi, chiar şi vacanţa noastră de vară…” Corpul gol se ridică la nivelul unui simbol al individului uman eliberat din condiţiile sociale dominante, iar apei i se atribuie puterea mitică de a purifica de murdăria locului de muncă. Presiunea hidraulică a sistemului nostru economic este cea care suprapopulează bazinele noastre de înot. Dar în realitate apa nu mai curăţă decât corpul.

În Luna Parc se prezintă uneori seara jocuri de apă luminate cu focuri bengale. Snopi de raze cu mereu alte forme zboară roşii, galbeni, verzi în întuneric. Când splendoarea dispare, se poate vedea că ea provenise dintr‑o biată structură cartilaginoasă a câtorva tubuleţe minuscule. Aceste jocuri de apă seamănă cu viaţa multor salariaţi. Din propria‑i mediocritate, aceasta se salvează în distracţie, se lasă luminată de‑un foc bengal şi, uitând de originea ei, se risipeşte în vidul nocturn.

__________________

[1] Trebuie avut în vedere că autorul se referă în această carte la faptul că muncitorii au formă de angajare şi plată (Lohn) diferită de cea a salariaţilor, aceştia din urmă primind ca salariu lunar o remuneraţie (Gehalt). (n. tr.)

 [2] Hotelul Adlon este un hotel de lux, unul dintre cele mai cunoscute din Germania. El se află în sectorul Dorotheenstadt, situat în centrul Berlinului, pe strada Unter den Linden, lângă Pariser Platz, numai la câţiva metri de Poarta Brandenburgică. Hotelul a fost deschis în octombrie 1907. Distrus în al Doilea Război Mondial, el a fost complet restaurat în anul 1984, iar la data de 23 august 1997 s-a deschis clădirea nouă a hotelului. (n. tr.)

 [3] Grinzing este o suburbie vieneză, aflată la marginea pădurii, asociată cu serile romantice petrecute în cârciumioarele cu lăutari. (n. tr.)

 [4] Dans popular bavarez cu perechi şi figuri: în timp ce ea se învârteşte, el îi dă târcoale tropăind şi plesnindu-se peste şolduri, genunchi şi călcâie. (n. tr.)

 [5] Cf. Das Ornament der Masse, Frankfurt, 1963, pp. 279 sqq. şi 295 sqq. [Siegfried Kracauer, „Micile vânzătoare de prăvălie merg la cinema”, traducere de Ovidiu Ţichindeleanu, IDEA artă + societate, nr. 17, 2004, pp. 5-10 (n. tr.)].

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.