Aţi spus intelighenţie?

(note de lectură)

Pasională e cartea lui Andrei Siniavskii (omul care a pornit dizidența organizată în URSS) ”The Russian Intelligentsia” (din câte pricep o trascriere a lecturilor publice în memoria lui W. Averell Harriman, la Columbia University, New York, probabil printre ultimele înaintea morții sale survenită în 1997).

După 14 ani evaluările, dacă-s posibile, ar purta un gust amar de împlinire. Nu că Elțin, așa cum prevedea Siniavski, ar fi devenit un dictator crunt (Boris Nikolaevici s-a produs în fapt ca hoț ordinar cu  mult mai multă lăcomie decât imaginație, iar spre sfârșitul prezidențiatului său semăna mai mult cu Brejnev decât cu Gorbaciov pe care-l înlocuise). Putin l-a întrecut mult iar ”domnia” acestuia pare să fie blindată pe de o parte de know how-ul propagandistic de inspirație tehnocrată (Ghiță ca manager eficient), și pe de altă parte de complicitatea suspectă a multor voci cu pondere din Rusia, care au ajuns la Tătuca pe căi nebănuite și întortocheate: prin ortodoxism, prin naționalism, prin comunism și, mulți, prin a-politism. Galeria de ne-eroi i-ar include pe Nikita Mihalkov, Mihai Leontiev, oligarhii și-o torbă de alte minți și buzunare.

Cu oligarhii (nume colectiv populist acordat fără prea multă nuanțare tuturor celor care au niscaiva ruble în Rusia; generalitatea confuză a termenului îi anulează valoarea analitică, plus că mai exercită și un fel de presiune simbolică asupra discursurilor despre bogăție în societatea post-tranziție: toți bogații e hoț) e clar: aceștia măsoară lucrurile-n ruble și nu e mult de discutat aici.

Că și unii ”ingineri ai minții” colindă curtea domnească pentru pomană, faptul acesta ar fi de mirare, dacă n-ar fi de-o întreagă îngrijorare – Siniavski amintește cum intelighenția sovietică a inundat într-o mare de entuziasm reformele lui Gorbaciov, cum aceasta a demontat, rând pe rând Leviatanul sovietic și minciunile care-l țineau în picioare, și cum, la primul semn de slăbiciune al lui Gorbaciov și a echipei sale, l-au trădat pentru a-l susține pe Boria din Sverdlovsk, tot el și Boris Elțin.

…O primă pasiune a intelighenției: pentru liderii cu personalitate. Și putere. Pe care intelighenția-i rusă îi susține chiar și atunci când ”oamenii puternici” forțează câmpul legal și-și subordonează întregul sistem social. Chiar și atunci când nu au dreptate, sunt capricioși sau își șterg partea pe care șed cu Constituția (cum a fost în cazul puciului din 1993 când Elțin, supărat că nu se înțelege cu Sovietul Suprem și parlamentul, a dat ordine să se tragă asupra acestora, iar intelighenția progresistă – Bulat Okudjava, Bella Ahmadulina, Serghei Averințev –  l-a susținut). Stereotipul personal era prea puternic pentru a face un loc în minte instituțiilor și procedurilor, fără de care lucrul democrației nu-i posibil.

O altă pasiune. A glamurului. O fi vreun complex aristocratic refulat ce ar fi izbucnit nestingherit după 1991 (Mihalkov bunăoară pare că n-ar avea nimic dacă i s-ar spune Înălțimea Voastră). O fi efectul operei de re-educare a scriitorilor înfăptuite de regimul sovietic. Cert e că, zice Siniavski ”intelighenția, cea care a trăit în trecut cu poporul și i-a împărtășit soarta, nevoile și grijile, în măsura în care însăși noțiunea de intelectual rus implica dragoste față de popor, e, această intelighenție și-a întors fața de la popor” (p. 12-13) și și-a întors obrazul,  precum și alte părți ale corpului, spre putere. Ori spre status quo. Că e totuna.

Promisiunea mesianică (a salva poporul, înțeles mai întâi ca sărăcime) și cea socială (de a fi avocații echității sociale) a fost îngropată undeva între cabinetele puterii și obsesia propriului rost. Intelighenția rusă a tăcut despre mizeriile de la începutul anilor 90, inclusiv foamea generalizată, crima și corupția ce a însoțit tranziția, la fel precum a trecut cu vederea  și suferințele satului sovietic în anii 30 (colectivizare, golodomor).

O a treia pasiune. Mesianismul. Profetismul. Didactismul. Că s-ar putea ca irimiadele să fi fost împrumut marxist, anterior creștin, nu-i neapărat important. Genealogia e o chichiță ce nu-i privește pe băieții serioși. Care cântă în struna reformelor de piață, apoi se lamentează că poporul rus ba-i prost și nu știe democrație, ba-i idiot că s-a obișnuit să i se dea, ba-i cretin că are nostalgii pentru comunism, ba că trebuie lăsat să moară la naiba, ba că a trăit în minciună. Că asta înseamnă să blamezi victima pentru faptul că a fost violată, asta iar ar fi capriciu retoric: ei știu una, poporu-i vinovat, și-i zic acestuia, după ce a fost jefuit până la piele de haiduciile dirijate ale bandiților din nomenklatură și mafie la începutul anilor 90: mergi și trăiește liber, taie-ți drum propriu în viață, nu aștepta pomană…

E drept, ar învia Siniavskii, ar vedea  și niște schimbări. Cum Iura Șevciuc cântă în piață pentru…o pădure din Himki. Și reușește să oprească mașinăria statului. Cum prostimea boicotează show-urile propagandistice ale unor ne-intelectuali votând cu absența –  a se vedea fiasco total al ultimului ne-film al lui Mihalkov. Cum…vin și alții.

Cartea-i despre o despărțire. Între zisul popor și intelectualii săi. De fapt, intelectualii puterii. Ori, pusă altfel, între artist și publicul său. Ori despre o neînțelegere.

Punțile?

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.