America între roşu şi albastru: ce ne spun cifrele însele?

Aurelian Crăiuţu & Costică Brădăţan*

În urmă cu două secole, Alexis de Tocqueville afirma că cel mai mare avantaj al democraţiei e acela de a face greşeli repetabile şi reparabile. Democraţia, spunea Tocqueville, nu-i scoate în faţă pe cei mai buni lideri şi nici nu produce cele mai bune legi. Dimpotrivă, s-ar putea spune. Ea ne oferă, însă, posibilitatea de a comite erori, uneori din ignoranţă, alteori din încăpăţânare, şi de a le repara fără vărsare de sânge.

Acest adevăr a redevenit evident pe data de 2 noiembrie, când harta electorală a Americii s-a modificat din nou, redevenind majoritar „roşie“ (i.e. republicană) şi confirmând astfel că ne aflăm în mijlocul celei mai volatile perioade din istoria ultimelor decenii. Cu doi ani în urmă, la sfârşitul celui de-al doilea mandat al lui George W. Bush, democraţii îşi consolidau majoritatea în ambele Camere ale Congresului. Electorii sancţionau astfel o administraţie incompetentă şi duplicitară, care ajunsese să compromită până şi propriile principii conservatoare printr-o politică fiscală incoerentă (ce crease un mare deficit bugetar) şi prin încălcarea flagrantă a unor importante convenţii internaţionale. În urmă cu două săptămâni, alegătorii americani, neîncrezători în semnele unei revigorări economice incerte şi derutaţi de noile experimente social-economice (calificate de către critici drept „socialism“), şi-au exprimat nemulţumirea la urne, sancţionând sever Partidul Democrat, care a pierdut astfel majoritatea în Camera Deputaţilor şi un număr semnificativ de poziţii de guvernator. În plus, în nu mai puţin de 20 de state, republicanii deţin acum majoritatea în ambele Camere legislative.

De ce au pierdut democraţii?

Se poate afirma că înfrângerea democraţilor s-a datorat nu atât vreunei remarcabile agende politice republicane, cât mai ales dezamăgirii alegătorilor independenţi ce votaseră pentru democraţi în urmă cu numai câţiva ani. În mod ironic, avansul Partidului Republican ar fi fost probabil şi mai vizibil, dacă nu ar fi riscat propunând electoratului câţiva membri ai noii mişcări Tea Party, ale căror prestaţii electorale au fost inegale, pe alocuri neconvingătoare, iar în unele cazuri de-a dreptul hilare.

Republicanii au pierdut, în acest fel, posibilitatea de a câştiga poziţia de senator în statele Alaska şi Delaware, permiţând astfel democraţilor să-şi păstreze majoritatea în Senat. Democraţii au recâştigat poziţia de guvernator într-un alt stat-cheie, California, profitând de câteva erori copilăreşti ale candidatei republicanilor, altfel un respectabil om de afaceri. Ca urmare a votului din 2 noiembrie, preşedintele Obama se va confrunta cu o Cameră a Deputaţilor majoritar republicană (50 locuri) şi cu un număr sporit de guvernatori republicani, unii dintre ei având la dispoziţie, cum spuneam, o solidă majoritate republicană. În plus, o mare parte dintre state se confruntă cu importante deficite bugetare (de sute de milioane de dolari), ceea ce va conduce aproape inevitabil la noi reduceri de cheltuieli în educaţie şi servicii sociale. Încă şi mai important, alegerile prezidenţiale vor avea loc în 2012, iar semnele de pe teren, cel puţin pentru moment, sugerează o virare către dreapta a electoratului în state-cheie, precum cele din mijlocul Americii (Ohio, Iowa, Michigan, Wisconsin, Indiana).

O coabitare dificilă

A spune că actuala administraţie democrată se află într-o situaţie dificilă ar fi un truism. Liderii republicani din Congres au declarat cinic că principala lor sarcină în anii ce vin e aceea de a face ca Barack Obama să fie „preşedinte pentru un singur mandat“. Alţi republicani proeminenţi, încurajaţi de rezultatele scrutinului, au anunţat că intenţionează să reiniţieze dezbaterea pe tema reformei sistemului de asigurări medicale, în timp ce alţii au declarat că vor redeschide dosarul pe marginea schimbărilor climaterice globale (în ciuda faptului că afară sunt 20 de grade Celsius în luna noiembrie şi, în multe regiuni, lacurile au ajuns la nivele de avarie din cauza secetei prelungite). Alţi candidaţi republicani (precum Ken Buck, în Colorado) au mers până acolo încât să ridice obiecţii faţă de principiul separării statului de Biserică.

Nu se poate însă spune că alegerile recente n-au avut farmecul lor: de exemplu, exotica şi adorabil-incoerenta Christine ODonnell (impusă de Tea Party), fără a fi capabilă să invoce nici măcar o singură decizie concretă a Curţii Supreme de Justiţie, l-a învins în alegerile primare pe candidatul republican moderat din Delaware, printr-o campanie în care opoziţia sa faţă de masturbare apărea cumva drept un punct forte al agendei sale politice (în cele din urmă a pierdut alegerile). În fine, mai trebuie menţionat că printre animatorii din umbră ai mişcării Tea Party (o grupare autodeclarată a „oamenilor de rând“) se numără şi câţiva miliardari formidabili, precum libertarienii fraţi Koch, adversari înverşunaţi ai Administraţiei de la Washington.

Dincolo însă de retorica electorală şi de pasiunile politice ale momentului, atât de clare în recenta campanie electorală (şi nu mai puţin evidente în articolul lui Virgil Nemoianu, publicat nu de mult în paginile acestei reviste), faptele şi cifrele vorbesc de la sine. Noua Administraţie Obama a preluat de la precedentul Executiv republican o situaţie aproape fără ieşire şi s-a implicat în primii doi ani de guvernare într-o politică poate cam prea ambiţioasă şi riscantă. În septembrie 2008, ţara era angajată în două războaie ultracostisitoare, iar sectorul financiar făcuse subit infarct, ameninţând să colapseze cu totul. Wall Street era în derivă, iar încrederea în sistemul financiar ajunsese la o cotă minimă, în condiţiile în care băncile aproape că nu mai ofereau împrumuturi la sfârşitul toamnei anului 2008. La iniţiativa fostului director (republican) al Trezoreriei, Congresul votase, după o primă încercare eşuată, în favoarea celui mai scump pachet de intervenţie financiară statală din întreaga istorie a democraţiei americane. „Îndulcit“ în ultimul moment prin adăugarea unor prevederi oneroase, menite să câştige voturile deputaţilor indecişi, pachetul financiar a fost necesar pentru a reintroduce în economie banii pe care băncile nu-i mai puteau oferi investitorilor.

Pachetul financiar (ce avea să fie continuat şi extins de noua Administraţie Obama) a pus, desigur, o presiune enormă asupra bugetului, crescând ameninţător deficitul federal, care a ajuns acum la 8,5% din produsul intern brut. De reţinut însă că toate aceste măsuri au fost iniţiate de către Administraţia Bush, cu câteva luni înainte ca „socialistul“ Obama să vină la Casa Albă.

Date neliniştitoare

E greu de estimat cu precizie avantajele şi costurile reale ale legii aprobate de Congres şi semnate apoi de ambii preşedinţi, Bush şi Obama. Dincolo de orice îndoială, pentru un observator nedogmatic, e faptul că „mâna invizibilă“ a pieţei a devenit atunci extrem de… invizibilă, spulberând iluziile celor care credeau în infailibilitatea mecanismelor de autoreglare. Şi mai cert e că imensa notă de plată pentru salvarea marilor instituţii financiare va fi achitată de plătitorii de taxe americani, şi nu de către cei care, printr-un comportament economic iresponsabil, generaseră criza (unii dintre ei beneficiari ai scăderilor generoase de taxe, iniţiate de fosta Administraţie republicană). Câţiva şi-au oferit de altfel bonusuri de milioane de dolari, în condiţiile în care economia, salvată în ultimul moment de la faliment, a rămas într-o zonă incertă până în ziua de azi, cu o rată a creşterii de cel mult 2% şi o rată a şomajului de 9,6% (care nu ia în calcul numărul considerabil al deţinuţilor din închisorile americane şi nici persoanele care au renunţat să îşi mai caute o slujbă). Deficitul bugetar se ridică acum la fabuloasa sumă de 2,5 trilioane de dolari. Pe de altă parte însă, nu s-a subliniat îndeajuns cât de necesară a fost iniţierea, de către Administraţia Obama, a reformei sistemului bancar, prin introducerea unor reglementări mai stricte ale activităţii băncilor şi rezervelor lor şi prin asigurarea unei mai mari transparenţe a sistemului financiar.

Nu e deloc întâmplător că, în aceste condiţii, comisia bipartizană, numită de preşedintele Obama şi condusă de doi politicieni respectabili din cele două partide, a tras recent un semnal de alarmă, prezentând publicului un tablou îngrijorător pentru următorii ani. Cauza profundă a crizei, o ştim cu toţii, o constituie deficitul bugetar: în momentul de faţă, SUA consumă mai mult decât produc şi sunt lansate într-o costisitoare ofensivă militară în Orientul Mijlociu, unde rezultatele sunt în cel mai bun caz incerte (noile alegeri din Irak sugerează o influenţă sporită a Teheranului în regiune). Sistemele Medicaid şi Medicare sunt în criză, iar cel de asigurare socială, o adevărată „bombă cu ceas“, va fi în prag de colaps în câteva decenii. Vârsta de pensionare va trebui ridicată în viitor, probabil la 69 ani (fapt de neînchipuit în Europa, mai ales în Franţa). Majoritatea specialiştilor tind să cadă de acord asupra faptului că sistemul asigurărilor medicale în America nu va putea fi cu adevărat reformat atât timp cât o bună parte a sa e dominată de mari corporaţii (firme de asigurare) care funcţioneză strict după legea profitului şi generează un volum iresponsabil de mare de cheltuieli (la rândul lor cauzate, în marea lor majoritate, de o ofertă excesivă de servicii medicale, profituri nejustificat de mari acordate celor din managementul acestor instituţii şi de costisitoare litigii medicale). Nu întâmplător, nivelul cel mai mare de cheltuieli de sănătate pe cap de locuitor nu se întâlneşte în Minnesota, unde funcţionează celebra clinică Mayo, ci într-un colţ izolat al statului Texas, unde, din cauza unei culturi corporatiste scăpate de sub control, spitalele şi doctorii se comportă ca nişte oameni de afaceri, pentru care banii şi cifrele sunt mult mai importante decât sănătatea pacienţilor.

Reforma propusă de democraţi nu a rezolvat însă rădăcina problemei – asigurarea universală –, punând în plus o presiune mare asupra antreprenorilor mici şi mijlocii. Paradoxul crud e că SUA consumă azi pentru sănătate o parte mult mai mare din produsul intern brut decât Europa (aproximativ 2 trilioane de dolari, de două ori şi jumătate mai mult decât în Europa), în acelaşi timp nefiind în stare să ofere o asigurare medicală minimală unui număr de cel puţin 40 de milioane de cetăţeni. Nu întâmplător, cauza cea mai frecventă a falimentelor individuale e cauzată de cheltuielile medicale, care pot provoca adesea adevărate tragedii familiale. Adevărul e că, atât timp cât cheltuielile de sănătate se vor menţine la un nivel extrem de ridicat, deficitul bugetar federal nu va putea fi redus în lipsa unui control al acestor cheltuieli.

O altă „bombă cu ceas“ e restrângerea dramatică a clasei de mijloc. Conform datelor culese în 2007, primii 1% dintre cei mai bogaţi americani deţineau 42% din bogăţia economică a Americii, iar primii 5% deţineau 69%. Dacă am considera piramida bogăţiei de jos în sus, 80% din întreaga populaţie (clasa de mijloc, plus cei consideraţi „săraci“) deţineau doar 7%. Astfel de cifre n-ar trebui să-i lase deloc indiferenţi pe adepţii „darwinismului social“, cei care cred că un capitalism lăsat în voia lui nu poate decât să-i facă „cât mai bogaţi pe cât mai mulţi“.  E doar o chestiune de timp până ce această situaţie devine explozivă.

Încotro ne îndreptăm?

Ca urmare a semnalului de alarmă din noiembrie, democraţii sunt chemaţi să-şi regândească strategia politică în următorii doi ani, începând cu schimbarea conducerii lor în Congres. Relaţiile dintre Casa Albă şi preşedinta democrată a Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, n-au fost dintre cele mai cordiale, iar liderii democraţi adesea nu au practicat dialogul deschis cu republicanii pe care-l promiseseră. În plus, strategia preşedintelui de a se concentra în prima parte a mandatului său pe două dintre cele mai dificile şi controversate reforme (asigurările medicale şi sistemul financiar) a pus o presiune enormă asupra politicienilor democraţi moderaţi, interesaţi mai degrabă de reducerea şomajului şi crearea unor noi locuri de muncă.

Republicanii, pe de altă parte, în ciuda victoriei lor din acest an, se află în mod paradoxal într-un moment de răscruce doctrinală. Pentru a guverna ţara, nu mai e suficient sa fii partidul lui „nu“ sau să invoci mantra scăderilor de taxe, în condiţiile în care deficitul a atins cote astronomice, iar America are astăzi noi competitori redutabili pe piaţa internaţională (India, China, Brazilia). Statele Unite au nevoie în plus de investiţii masive în infrastructură (o parte a ei deja învechită) şi în educaţie (mai ales primară).

Republicanii trebuie, înainte de toate, să-şi găsească o voce clară şi să scape de neplăcutul zgomot de fond care, în ultima vreme, le bruiază serios mesajul. Când Glenn Beck (un om care, totuşi, n-a fost în stare să-şi termine facultatea) a ajuns să fie considerat de mulţi drept o autoritate în chestiuni de doctrină conservatoare, atunci mişcarea conservatoare americană are, într-adevăr, o problemă de substanţă. Cel mai recent, această hărmălaie radicală s-a focalizat obsesiv împotriva preşedintelui Obama, într-un efort de a-l discredita „cu orice preţ“. Unul dintre procedeele de discreditare, pe cât de frecvent pe atât de bizar, ar merita pomenit aici. Îl recunoşti imediat atunci când, făcând discret cu ochiul, cineva îi strecoară preşedintelui „Hussein“ în nume. Folosirea lui „Hussein“ în acest context e o referinţă codată, practicată ad nauseam de anumiţi comentatori populişti (mai cu seamă Glenn Beck şi Rush Limbaugh, cu o audienţă semnificativă mai ales printre păturile mai puţin educate), pentru a induce ideea că Barack Obama e musulman. În aceste cercuri radical-conservatoare, tendinţa curentă este aceea de a pune semnul egalităţii între „american“ şi „creştin“, pe de o parte, şi „musulman“ şi „terorist“, pe de alta. Astfel, prin simpla inserţie a lui „Hussein“ între „Barack“ şi „Obama“ se insinuează nu numai că preşedintele nu e un bun american (de vreme ce nu e creştin), ci şi că e un inamic al Americii (de vreme ce e musulman). Tot ce mai lipseşte aici e un fel de dovadă clară, „materială“, care să confirme definitiv acest „raţionament“. Şi ce dovadă mai bună îţi trebuie, când vrei să arăţi că cineva e „neamerican“, decât că acela nu s-a născut în America? Iar fiindcă o astfel de „dovadă“ era atât de necesară, ea a sfârşit prin a şi exista. Aşa încât, în aceleaşi cercuri radical-conservatoare, a apărut ideea că Barack Obama nu s-a născut pe teritoriul Statelor Unite, ci undeva în Africa, anume în Kenya, de unde provenea tatăl său. (Dovada constă aici tocmai în presupusa lipsă a dovezii materiale, anume certificatul de naştere american). Prin urmare, ca necetăţean american, Barack Obama e un preşedinte ilegitim. QED.

Acest raţionament ar fi strălucit, dacă n-ar fi în întregime fals. Că te cheamă „Hussein“ nu te face musulman, după cum faptul că te cheamă „Petru“ nu te face automat creştin. Nemaisocotind că, între altele, Barack Obama spune limpede că e creştin (un gest care ar însemna automat că îşi reneagă public credinţa islamică, dacă ar fi într-adevăr musulman), că ani la rând a fost văzut ducându-se cu regularitate la o anumită biserică din Chicago, ş.a.m.d. Tot aşa, Obama a dat publicităţii actul de naştere, care atestă că s-a născut în statul Hawaii, fapt confirmat ulterior şi de autorităţile competente ale statului respectiv. (Pentru a verifica aceste zvonuri, cititorul poate consulta oricând http://www.factcheck.org, un proiect nonprofit, nepartizan din cadrul Centrului de Politici Publice Annenberg, parte a Universităţii Pennsylvania.) Dar problema nu e deloc aceasta. Căci chiar dacă ar fi fost musulman, Barack Obama ar fi putut foarte bine să fie preşedintele Statelor Unite, o funcţie care se decide prin votul alegătorilor, şi nu prin apartenenţa la o religie sau alta. În mod similar, chiar dacă ar fi fost născut în Africa, Obama ar fi fost cetăţean american (dat fiind că mama era cetăţean american) şi, prin urmare, eligibil. Constituţia spune foarte limpede că, pentru a îndeplini această funcţie, trebuie să te fi născut cetăţean, iar „a te naşte cetăţean american“ se defineşte nu neapărat prin locul unde te naşti, ci şi prin calitatea de cetăţean american a cel puţin unuia dintre părinţi (US Code, Title 8).

Revigorarea Americii nu va putea fi făcută printr-o retorică a dezbinării, prin simplificări indecente, slogane ieftine, marşuri populiste, campanii murdare sau lozinci moraliste, aşa cum încearcă figuri controversate, precum gălăgiosul Glenn Beck (care a făcut o adevărată obsesie din a-l compara pe Barack Obama cu Adolf Hitler), stridenta Sarah Palin (care se mulţumeşte, mai modest, doar cu imaginea unui Obama comunist) sau „hiperinteligentul“ Newt Gingrich (personaj care, într-adevăr, a avut ascuţimea de spirit să declanşeze ancheta în cazul celebrei afaceri Lewinsky în timp ce-şi înşela propria soţie fără niciun scrupul). Lumea în care trăim devine tot mai complexă, iar problemele Americii nu (mai) pot fi rezolvate cu soluţii simpliste luate din manualele de ideologie politică (sau de pe canalul Fox News). În urmă cu doi ani, afirmam că Partidul Republican avea nevoie de o regândire fundamentală a propriei doctrine înainte de a redeveni o entitate politică coerentă şi un partid credibil. Acest lucru e încă şi mai urgent astăzi, când moderaţii din sânul său, marii perdanţi ai alegerilor din noiembrie 2010, au nevoie să se facă auziţi mai mult ca niciodată.

*Aurelian Crăiuţu preda teorie politică la Universitatea Indiana din Bloomington. Este autorul mai multor cărţi printre care Elogiul moderatiei (Polirom, 2006).

* Costică Brădăţan este lector la Universitatea Texas Tech. A scris sau editat mai multe volume, printre care The Other Bishop Berkeley. An Exercise in Reenchantment (Fordham University Press, 2006).

Acest text apare cu acordul autorilor. Textul a fost publicat şi în Revista 22.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.