Alegeri în Republica Moldova

Alegerile din Republica Moldova sunt în desfășurare. Vă recomandăm două texte, unul despre candidați, altul mai de context.

Petru Negură și Vitalie Sprânceană au scris un text pe două voci pe platzforma.md

Alegerile prezidențiale din Republica Moldova – un joc de lux inutil într-o țară săracă

TEXT POLITIC PE DOUĂ VOCI.

Petru Negură: Alegerile din Republica Moldova – un joc de lux într-o țară săracă 

Alegerile prezidențiale din acest an sar în ochi prin componenta ludică a comportamentului actorilor implicați în rolurile principale. Trebuie să recunosc, și mai mulți observatori dinăuntru și din afară au remarcat-o: alegerile din acest an din Republica Moldova, mai ales acestea, reușesc să te țină cu sufletul la gură prin suspense-ul dozat cu abilitate al intrării și ieșirii din scenă a candidaților, prin suita de candidați falși (care, uneori, aproape că te conving de autenticitatea lor) și, în sfîrșit, prin loviturile de teatru orchestrate cu iscusință de dramaturg.

Actul fondator însuși al acestor alegeri prezidențiale este rodul unei speculații juridice. Unii i-au pus la îndoială legitimitatea, alții l-au salutat ca pe un act de justiție în sfîrșit restabilită. Totuși, pînă la urmă, odată stabilită ziua alegerilor, toți candidații s-au avîntat în cursă.

Caracterul ludic al alegerilor este cumva parte componentă a pluralismului politic și a „jocului democratic”, cu specificarea necesară că, într-o democrație viabilă și într-un stat de drept, procesul politic se face după reguli clare, stabilite din timp pe cale legală.

La aceste alegeri, regulile însăși ale jocului au devenit obiectul jocului, cu mize obscure și rezultate arbitrare. În R. Moldova (și în alte „democrații emergente”), „jocul politic” se face după reguli provenite din alte jocuri, cu interese (personale și corporative) și cu mijloace care depășesc logica primară a politicului (stabilirea unui consens asupra unui model de guvernare în scopul obținerii și consolidării unei formule de bine public).

Faptul că procesele politice devin obiectul unor jocuri cu mize și interese particulare are drept consecință dezinvestirea și alienarea actorilor de rînd – alegătorii simpli și militanții de bază. Atunci cînd alegătorii de rînd nu mai cred că pot influența echilibrul jocului, reacția lor e simplă și logică – se retrag din joc, prin absenteism.

Această pervertire a procesului politic a început mai timpuriu. Ne aducem aminte de schimbarea conjuncturală a Constituției, în 2000, care a transformat R. Moldova într-un regim așa-numit parlamentar, pentru a slăbi poziția președintelui Lucinschi și a taberei sale politice. Ne amintim de crearea așa-zisei opoziții constructive, după alegerile din 2005, cînd cîteva partide de dreapta în frunte cu PPCD și Iurie Roșca au devenit niște anexe ale partidului de guvernare (PCRM). Acest proces a atins dimensiuni homerice odată cu așa-numita „revoluție Twitter” din aprilie 2009, cînd, în spatele scenei protestelor și luptelor de stradă, se duceau bătălii nemiloase între cîteva grupuri de interes.

E adevărat că și în „democrațiile afirmate” și consolidate, precum SUA și țările din Europa occidentală, scena politică publică este dublată de jocurile de culise ale „politicii reale”, în care interese economice și politice mai mult sau mai puțin obscure se confruntă prin intermediul companiilor de lobby, PR și ale tehnologiilor politice.

Alegerile președintelui / președintei RM din acest an duce această latură tenebroasă a realpolitik-ului moldovenesc pînă în limita absurdului, prin descalificarea și eliminarea din cursă a unor candidați (Inna Popenco), condamnarea unor influenți lideri de partid (Renato Usatîi), o întreagă artilerie de „PR negru” îndreptată asupra unor candidați „anti-sistem” etc.

Ceea ce s-a întîmplat acum două zile, cînd candidatul Partidului Democrat, Marian Lupu și-a declarat retragerea din cursa electorală (aproape concomitent cu retragerea anunțată și abandonată a candidatului PPEM, Iurie Leancă) în folosul unui candidat „pro-european” este o continuare a aceleiași tentative de pervertire a esenței jocului democratic. Efectul cel mai tragi-comic al acestui joc dublu a putut fi urmărit în direct la televiziunea oligarhului, atunci cînd avanpostul de analiști și comentatori de serviciu au început a justifica și lăuda retragerea candidatului Marian Lupu din alegeri în favoarea candidatului pro-european, adică Maia Sandu, și asta după ce pînă în acel moment n-au ezitat să o împroaște cu mocirlă. Numai că dintr-o asemenea mișcare „cu calul”, jucătorul principal va ieși în pierdere, în ciuda interpretărilor dominante în acest moment, pentru că își va destabiliza în primul rînd propriul său electorat care, de bine de rău, se identifică cu acest proiect politic (PDM).

Întrebarea este dacă și cum ceilalți actori politici rămași în cursă, în primul rînd Maia Sandu și Igor Dodon, vor ști să recupereze – sau nu – capitalul politic risipit în urma acestei mișcări cu potențial perdant a Jucătorului.

Pentru a preveni pervertirea jocului democratic în unul de confruntare a mizelor și intereselor private, în general obscure, cel puțin unul din participanții cheie la acest proces trebuie să persevereze a juca după regulile legitime ale jocului democratic (transparență financiară, primatul interesului public asupra celui privat, mecanism colectiv de luare a deciziilor etc.), în ciuda inegalității aparente a raportului de forță, impunîndu-i și adversarului aceleași reguli de joc.

Totodată, după mine, în al doilea tur va învinge acel candidat care va reuși să articuleze un mesaj care se va adresa întregii națiuni și nu doar simpatizanților, potențiali și reali; un mesaj de solidaritate și de apropiere a tuturor cetățenilor Republicii Moldova, dincolo de loialitățile și apartenențele de grup, pentru a-i invita să adere la un demers de recuperare a statului în folosul comun al cetățenilor („Să ne luăm statul înapoi”).

Vitalie Sprînceană:  Singurătatea unui socialist de stînga.

De ce nu votez cu Igor Dodon? Igor Dodon e mai mult decît un oportunist ordinar, chiar dacă e și asta. În scurta sa istorie politică, omul-partid Dodon nu a avut nicio idee/doctrină/cauză căreia să-i fie fidel mai mult de unu-doi ani. (De dragul adevărului trebuie să recunoaștem că și pentru oponenții și concurenții săi oportunismul nu reprezintă o trăsătură chiar atît de străină, iar consecvența, în genere, nu e prea apreciată în politica locală.)

Dodon e mai mult decît un ipocrit ordinar (la fel sunt și ceilalți politicieni). Mai mult decît un populist obișnuit care promite mai mult decît poate da (asta o fac și ceilalți!).

E toate astea și… ceva în plus care îi permite să joace un rol mai mare decît i s-ar cuveni după măsura personalității sale. Iar acest ceva în plus, care-i crește numărul susținătorilor și alegătorilor, nu e neapărat obligatoriu și nici inevitabil, însă e foarte important.

Igor Dodon reprezintă un nod politic în care se acumulează revoltele legate de nemulțumirile și performanțele slabe ale guvernărilor zise-democratice și pro-europene (motivațiile geopolitice și identitare sunt secundare). El ocupă o poziție politică reziduală (îi zic reziduală pentru că e lipsită de o coerență proprie și se compune din fragmente ”anti-putere”), ce captează frustrările, supărările de pe urma promisiunilor neîndeplinite, dorința de revanșă socială etc. E o poziție slabă pentru că parazitează pe eșecurile și nereușitele partidelor aflate la guvernare, dar în contextul moldovenesc curent e o poziție puternică și consolidată, cel puțin pe moment. Ceea ce alimentează grosul alegătorilor lui Igor Dodon nu e mîna Moscovei sau spălatul pe creier al populației locale de către propaganda rusească, cum cred destul politicieni locali tembeli care confundă realitatea cu imaginea pe care o au ei despre aceasta, ci suferința socială zilnică imensă cauzată de politicile partidelor și oligarhilor de la guvernare (Filat, Ghimpu, Urechean, Plahotniuc, Stati etc).

Platforma electorală a lui Igor Dodon și a Partidului Socialiștilor se compune din fragmente de eșecuri, jumătăți de măsură, lucruri dosite sub preș, jafuri și minciuni ale puterii.

Dodon își face campanie pe faptul de a fi statalist, habotnic ortodox și apărător al valorilor tradționale, familist și anti-unionist. E nespus de trist că toate aceste elemente încă fac audiență ca ”argumente legitime” într-o campanie electorală. Mai trist e că acești ”cărbuni aprinși” cu care Dodon îi arde pe rivalii săi au fost încălziți anterior de către … oponenții acestuia (altfel spus, toate mingile cu care joacă Dodon acum i-au fost ridicate la fileu de către cei care i se opun acum)…

Dacă Dodon adună capital politic și voturi din pozele pe care le face cu patriarhul Chiril sau cu mitropolitul Vladimir și se prezintă insistent ca un creștin pios nu se datorează neapărat faptului că moldovenii ar fi foarte habotnici și pentru ei ar fi primordială chestiunea religiozității politicienilor, ci mai ales faptului că, majoritatea politicienilor moldoveni, de la Mircea Snegur la Vladimir Voronin (întîmpinat ca un monarh la Mănăstirea Curchi) la Filat (care și-a făcut un lacheu personal din mitropolitul Vladimir) au iubit foarte mult să fie în preajma fețelor bisericești, să pupe lacom și fățarnic icoane, să se dea mari creștini făcîndu-și cruci mari și ipocrite în public în preajma sărbătorilor religioase, să se joace de-a protectorii moralei creștine scoțînd din librării cărți ce nu conveneau mitropolitului etc. Adică, în loc să scoată chestiunea religiozității (atît de sensibilă, intimă și importantă) din sfera publică și s-o transfere în cea privată, unde îi e locul potrivit, mahării politici moldoveni s-au jucat de-a Ștefan cel Mare și ctitorii de religie, transformînd religia în vodevil (cu participarea generoasă și nu pe gratis a mitropolitului).

Continuarea aici

Pentru context, o analiză amplă a protestelor din ianuarie de la Chișinău semnată de Vitalie Sprânceană, Ovidu Țichindeleanu, Vasile Ernu.

An independent republic since 1991, Moldova is today known in the Western media as the “poorest country in Europe.” In the years since the dismantling of the Soviet bloc, poverty became widespread alongside mass migration of the Moldovan labor force. One-fourth of a population that numbers less than four million now works abroad, in both Russia and Western Europe, and as much as 25 percent of the country’s GDP comes from personal remittances.

Yet there are signs of resistance in the country. Since last autumn, Moldova’s capital city of Chișinău has been swept by a wave of popular protest, which crested in January, when demonstrators broke into the parliament building and temporarily occupied it.

The crowd of several thousand protesters were attempting to prevent the appointment of the new government lead by the Democratic Party’s Pavel Filip. The legislative body was in a rush: at 2 PM the Permanent Bureau of the Parliament (the body responsible for setting the date and structure of elections, among other things) announced that an extraordinary session would begin two hours later, during which the new government — backed by the United States, the European Union, and Romania — would be appointed.

It look less than forty minutes for the eclectic parliamentary majority to approve the administration, having declined to examine its governing program or to hold a traditional question-and-answer session.

By then, the building was flanked on all sides by angry protesters who demanded the annulment of the decision and a return to standard procedures. The protesters managed to break the cordon of policemen defending the building, and occupy a few rooms on the first floor, without any significant violence. Later in the evening, protest leaders asked the people to retreat, and move back outside to the already occupied public square.

The unusual thing about the crowd was that it comprised several distinct cohorts of activists who otherwise find themselves on opposing sides, many of which had long nurtured mutual resentment. The groups could be divided into two broad factions: one favoring the development of closer ties with the EU, the other demanding closer collaboration with Russia. For now, at least, they were working together.

Popular Disillusionment

The January 20 action was only the climax of a movement that began in September 2015, when more than a hundred tents were erected in the Great National Assembly Square at the heart of Chișinău, located directly in front of the Moldovan government’s central building. The protesters demanded the dissolution of the government and the resignation of the president plus a dozen other officials, including the general prosecutor.

They were disillusioned with the ruling center-right Alliance for European Integration (AEI), which, after five cabinet reshufflings since coming to power in 2009, had failed to eliminate corruption, implement justice system reforms, depoliticize the administration of state services, and take decisive steps to improve ties with Europe. The latter point accounted for the presence of EU flags and pro-EU rhetoric throughout the encampment.

These problems have long dogged Moldovan politics, but they climaxed in the so-called “stolen billion scandal” that erupted in April 2015, after the equivalent of one billion dollars (about 15 percent of Moldova’s GDP) vanished from local banks. It soon became clear that the money had been taken in a series of transnational banking scams engineered by several Moldovan oligarchs, who exert enormous control over the country’s political system.

The National Bank stepped in to bail out the three banks on the verge of collapse, using public reserves. The bailout, in turn, led to a depreciation of the national currency, a rise in prices and tariffs (especially for electricity), and a sharp decline in living standards. The whole scheme, which included British shell companies and Lithuanian banks, among other actors, could not have been executed without the complicity of state authorities.

The first major protests that followed were organized by the Civic Platform–Dignity and Truth (CPDT), a group formed in February 2015 by Moldovan lawyers, journalists, and activists. Later that month another group of protesters, organized by the newly formed Party of Socialists (led by Igor Dodon) and Our Party (led by Renato Usatîi, a charismatic and controversial populist oligarch), set up a second tent city in front of the parliament building.

Continuarea aici

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.