7 aprilie: Avataturile unei revoluţii cu chaturi şi pietre

petru neguraParticipanţii la manifestaţiile de la Chişinău de 6-7 aprilie 2009, ca şi observatorii şi analiştii acestor evenimente, sînt astăzi de acord asupra insuficienţei informaţiilor factuale necesare pentru a înţelege ce s-a petrecut atunci cu adevărat.  Acest lucru nu împiedică – dacă nu chiar stimulează – apariţia şi circulaţia unei multitudini de teorii şi scenarii care pretind să explice a posteriori evenimentele. Aceste scenarii, apărute în vîltoarea protestelor şi dezvoltate după consumarea acestora, sînt reductibile în general la o cheie „conspiraţionistă”. Ele pot fi în general rezumate (cu unele variaţii) la următoarea schemă: manifestaţiile din 6-7 aprilie 2009 au izbucnit în mod spontan ca o formă de nemulţumire populară faţă de ceea ce a fost calificat drept „fraudarea alegerilor” din 5 aprilie; protestele au fost însă instrumentalizate şi manipulate de anumite forţe interne şi/sau externe pentru atingerea unor interese şi scopuri politice, mai mult sau mai puţin obscure, în general neoneste şi cu siguranţă opuse „intereselor naţionale”. Articolul de faţă nu îşi propune să preia ca atare, să verifice sau să dezmintă aceste scheme de interpretare a evenimentelor din aprilie 2009, ci doar eventual să le analizeze ca pe nişte forme de discurs şi de reprezentări, capabile să definească stările de spirit de atunci şi de acum ale participanţilor şi observatorilor implicaţi în desfăşurarea acestor evenimente.

Prin urmare prezentul text nu va pretinde să ofere argumente pentru a explica ceea ce s-a întîmplat de fapt la Chişinău de 7 aprilie 2009 şi după această dată. Cum am putea-o face, dacă o comisie întreagă abilitată cu această sarcină[1], şi care a avut la îndemînă toate sursele şi resursele disponibile celor mai influente structuri de ordine din ţară, nu a putut formula răspunsuri concludente în acest sens? Scopul textului nostru este unul mai modest: pornind de la surse colectate în urma unei scurte cercetări de documentare[2], vom încerca să înţelegem mai bine strategiile de mobilizare, de solidarizare şi de organizare ale participanţilor la manifestaţiile din 6-7 aprilie 2009, dar şi dincolo de această dată ca răspuns la campania de persecuţii întreprinsă de forţele de ordine faţă de manifestanţi.

Aşa cum au remarcat mai mulţi autori de analize pe acest subiect[3], cazul 7 aprilie 2009 este unul revelator din perspectiva mobilizării mişcărilor sociale. Faţă de alte „revoluţii colorate”[4] apărute în Europa de Est şi Orientul mijlociu în deceniul de după 2000, la manifestaţiile de la Chişinău din 7 aprilie 2009, formele de mobilizare şi de organizare a protestelor au fost semnificativ marcate de răspîndirea unor noi mijloace informaţionale (site-urile de socializare, forum-uri, bloguri pe Internet) care au avut o difuzare redusă sau inexistentă cu doar cîţiva ani înainte[5]. Nu ne propunem să ne angajăm în polemici privind rolul special al noilor media electronice în desfăşurarea acţiunilor de protest[6]. Le vom privi mai degrabă ca pe nişte factori printre alţii care au influenţat comportamentul protestatarilor din aprilie 2009. Vom încerca totuşi să ne dăm seama asupra felului în care aceste noi mijloace de comunicare şi socializare au contribuit, alături de alţi factori, la elaborarea strategiilor individuale şi de grup în cadrul unor mişcări sociale atît de complexe şi echivoce precum au fost protestele din 6-7 aprilie 2009.

2002-2003 versus 2009: forme de mobilizare

Pentru a înţelege caracterul mobilizării participanţilor la manifestaţiile de protest din 6-7 aprilie 2009, vom încerca să repunem aceste evenimente în contextul istoric al acestui gen de mişcări sociale pe parcursul ultimului deceniu în R. Moldova. Compararea revoltelor din aprilie 2009 cu protestele din 2002 şi 2003 ni se pare cu atît mai util cu cît referinţa la acestea din urmă este recurentă în discursul unor respondenţi la ancheta noastră. Comparaţia este invocată de aceştia pentru a pune în valoare specificitatea evenimentelor din aprilie 2009. Menţionăm cîteva din diferenţele pe care le considerăm majore între aceste serii de evenimente (manifestaţiile din 2002-2003 şi respectiv cele din aprilie 2009):

1) Dacă protestele din 2002-2003 au fost organizate de o singură forţă politică[7], la manifestaţiile din aprilie 2009 au participat mai multe formaţiuni politice, fără ca vreuna din ele să-şi revendice în mod clar organizarea lor. Această deosebire explică caracterul (cel puţin în aparenţă) haotic al manifestaţiilor din 2009, faţă de desfăşurarea minuţios organizată a protestelor din 2002 şi 2003. Menţionăm în acest sens şi argumentul formulat de doi activişti ai unui ONG, renumiţi prin implicarea lor civică îndrăzneaţă şi constantă. Aceştia le reproşau liderilor partidelor politice slaba lor implicare în oragnizarea evenimentelor din 6-7 aprilie: „Erau atît de nesiguri, de timizi, de parcă nu vroiau să vină la guvernare” (E[8]). Este de remarcat că argumente similare sînt invocate şi de alţi respondenţi, deşi cu sens uşor diferit. Un alt subiect intervievat (C, şi el activist ONG) consideră că partidele democratice care au trecut pragul electoral la 5 aprilie 2009 nu au avut în aprilie 2009 experienţa organizării unor ample proteste de stradă, spre deosebire de partidul de opoziţie care a organizat manifestaţiile din 2002-2003. În acest context remarcăm o anumită tendinţă de decredibilizare a partidelor şi a liderilor partidelor (democratice), cel puţin la un nivel declarativ al discursului unora dintre participanţii la manifestaţiile din aprilie 2009 – mai ales la cei care au participat şi la evenimentele din 2002-2003. Acest fapt poate fi explicat în parte prin delegitimarea partidului de opoziţie care a orchestrat evenimentele din 2002-2003 şi prin dorinţa de afirmare în rîndurile acestor participanţi la protestele din aprilie 2009 a unei luări de poziţie civică, neafiliată vreunui partid politic. Astfel, o participantă la manifestaţiile din aprilie 2009 (F), pe care ea le defineşte cu convingere drept „revoluţie”, se arăta profund decepţionată de prestaţia liderilor partidelor de opoziţie prezenţi la manifestaţii: „Mă uitam la ei ca la nişte loseri [în engleză: rataţi, perdanţi]. Adică ei vor să ne ia în piaţă, cînd aici [în faţa clădirilor guvernamentale] se întîmpla totul.” O altă respondentă (G), participantă activă şi la evenimentele din 2002-2003, vedea în eventuala implicare a partidelor politice în manifestaţiile din aprilie 2009 un fapt care ar compromite legitimitatea acestor manifestaţii: „îmi ziceam că dacă o să văd vreun activist de la vreun partid cu steagul, eu nu mai vin [la proteste]”.

2) Manifestaţiile din 2002-2003 au avut un public de participanţi destul de omogen din punct de vedere social: studenţii din principalele universităţi şi elevii liceelor din zona centrală a capitalei, conduşi în piaţă şi supravegheaţi ulterior în mod organizat datorită implicării activiştilor aripei tinere a unui partid de opoziţie, cu concursul cadrelor didactice din respectivele instituţii de învăţămînt.  De cealaltă parte, participanţii la manifestaţiile din aprilie 2009 – deşi aparţineau cu precădere unei clase de vîrstă comune, tinerii – proveneau din medii sociale eterogene, cu motivaţii, modele de comportament şi forme de exprimare diverse şi de multe ori divergente. Acest fapt a fost reţinut de mai mulţi participanţi şi observatori ai evenimentelor din aprilie 2009, dar şi de imaginile foto şi video făcute la aceste evenimente. Putem presupune că stratificarea socială a participanţilor la manifestaţiile din aprilie provine din varietatea filierelor de mobilizare la aceste manifestaţii, spre deosebire de cele din 2002-2003, cînd recrutarea participanţilor la manifestaţii era mai bine direcţionată.

3) Protestele din 2002 şi 2003 au înaintat guvernării comuniste de atunci nişte revendicări clare şi univoce (anularea deciziei privind introducerea în şcoli a cursului  de „istorie integrată” în locul celui de „Istorie a românilor”; renunţarea la iniţiativa legislativă de atribuire limbii ruse statut de limbă oficială etc.) fără a pune neapărat în cauză legitimitatea guvernării în ansamblu. Dimpotrivă, manifestaţiile de la 7 aprilie 2009 au formulat un şir de revendicări diverse (exprimate prin lozinci şi scandări), multe dintre care cereau în mod ultimativ (aducem aminte devastările la care au fost supuse clădirile guvernamentale) demisia conducerii RM de la acea dată.

4)  În sfîrşit, protestele din aprilie 2009 au avut o manifestare mai puţin durabilă faţă de cele din 2002-2003, dar mult mai efervescentă decît a acesteia din urmă. Caracterul exploziv şi destul de violent al manifestaţiilor din 2009 le-a asigurat o vizibilitate mediatică sporită, inclusiv pe plan internaţional. Aspectul radical şi ultimativ al protestelor din 2009 le-au justificat calificativul de „revoluţie”, vehiculat în unele articole din presa internaţională.

2002/2009: Orizonturi de aşteptare înşelate

Pe lîngă aceste diferenţe clare între manifestaţiile de protest din 2002-2003 şi cele din aprilie 2009, există şi anumite elemente de continuitate între aceste serii de evenimente. Putem presupune că protestele din 2002-2003 au format în sînul opiniei publice locale (şi în parte a celei internaţionale) un anumit orizont de aşteptare care a orientat percepţia evenimentelor din 6-7 aprilie. Acest orizont (care prefigura nişte forme de protest paşnice şi organizate, cu implicarea activă a unor forţe politice de opoziţie) a fost depăşit de mersul evenimentelor în decursul zilei de 7 aprilie. Această depăşire a aşteptărilor a asigurat în mare parte credibilitatea scenariilor privind intruziunea în cursul evenimentelor a unor factori exteriori societăţii civile şi a forţelor democratice de opoziţie (partidul de la guvernare şi organele de forţă care i se subordonau) şi chiar a ideii unei manipulări din exterior (de către serviciile secrete ruseşti sau transnistrene).

Totodată, între evenimentele din 2002-2003 şi cele din 2009 se poate observa o tendinţă de reproducere a unor practici de mobilizare, în ciuda dispariţiei în 2009 de pe scena politică a partidului care coordona manifestaţiile în 2002-2003. Astfel, o participantă activă şi la protestele din 2002-2003 (pe atunci elevă la un liceu central) şi la cele din aprilie 2009 (fiind deja studentă la o universitate de stat), mărturisea că, aşa cum o făceau învăţătorii ei în perioada protestelor din 2002-2003, acum – la manifestaţiile din aprilie 2009 –, făcîndu-şi practica pedagocică în calitate de lector stagiar, ar fi trebuit şi ea să „scoată” studenţii la proteste (G). Lucrul care a împiedicat-o însă să o facă a fost, în opinia ei, apartenenţa lingvistică a studenţilor. Fiind dintr-o grupă „rusă”, aceşti studenţi au fost consideraţi prin definiţie neinteresaţi de a participa la proteste şi astfel şi-au urmat ordonat orele.

Între 2002 şi 2009, elevii – şcoliţi în liceele „de elită” din centrul Chişinăului – şi studenţii principalelor universităţi din capitală, participanţi asidui la protestele din 2002-2003, au devenit între timp o nouă generaţie de profesionişti sau studenţi la şcoli superioare din occident, stăpînind resursele necesare (în termeni de şcolaritate şi competenţe profesionale) pentru o ascensiune previzibilă în domeniul lor profesional, însoţită în acelaşi timp, în cazul multora dintre ei, de o vizibilitate sporită în spaţiul public.

Off / On-line Revolution

Maturizarea şi profesionalizarea participanţilor la protestele din 2002-2003 este însoţită, de-a lungul deceniului 2000, de apariţia unui factor care schimbă în chip semnificativ configuraţia spaţiului public din republică. Este vorba de răspîndirea pe piaţa mediatică locală a site-urile de ştiri interactive şi updatate „la minut”, a blogurilor cu comentarii şi analize semnate „la cald” de diverşi „jurnalişti-cetăţeni” (unele bucurîndu-se de o popularitate invidiată de jurnalişti profesionişti) şi, nu în ultimul rînd, uzul tot mai frecvent al site-urilor de socializare, care devin nişte platforme complexe – în acelaşi timp individualizate şi colective – de comunicare‚ sociabilitate şi exprimare a atitudinilor în rîndurile acestei noi generaţii de profesionişti şi studenţi, cu reşedinţa „fizică” în ţară sau peste hotare.

Aşadar, pentru noi, nu apariţia în sine a acestor noi mijloace de comunicare a dus la izbucnirea şi desfăşurarea evenimentelor din aprilie 2009, calificate de unii comentatori străini drept „Twitter Revolution”, cu referinţă la rolul noilor tehnologii informaţionale în mobilizarea şi coordonarea manifestaţiilor. Ceea ce a conferit evenimentelor din aprilie 2009 pe plan local şi internaţional vizibilitatea unei „revoluţii” a fost implicarea – deseori departe de centrul Chişinăului, în faţa unui calculator conectat la Internet – a unui grup de tineri studioşi sau profesionişti în ascensiune, capabili să folosească aceste noi media şi să comunice în reţea cu semenii lor şi cu reprezentanţi ai opiniei publice internaţionale.

Unul dintre respondenţii noştri (C) remarca îngustimea ariei în care se desfăşurau evenimentele din 7 aprilie 2009 în centrul Chişinăului şi caracterul izolat al acestor manifestaţii – destul de turbulente, cum se ştie – în contrast cu apatia generalizată a chişinăuenilor dincolo de acest perimetru, preocupaţi exclusiv de grijile lor cotidiene. Respondentul nostru, militant într-un ONG pentru apărarea drepturilor omului, vedea în acest lucru un indice al atomizării societăţii moldovene – „trăim cu toţii într-un spaţiu fără să ne atingem” –, constatînd totodată semnificaţia relativ restrînsă a acestor evenimente raportate la scară naţională, mult amplificată de mass media locale şi străine. Subiectul intervievat recunoaşte totuşi că evenimentele din 7 aprilie au creat în sînul opiniei publice moldoveneşti un anumit „spirit de urgenţă”, punînd în mod imperativ la ordinea zilei unele subiecte amînate pînă atunci şi afişînd pe agenda publică anumite priorităţi, devenite arzătoare cu această ocazie.

Pornind de la această înţelegere a faptelor – şi de la alte interpretări analoge – vom aduce aminte că evenimentele din aprilie 2009 sînt cu atît mai greu de definit şi de circumscris, cu cît ele se petrec în paralel la mai multe nivele. Epicentrul fizic al evenimentelor a fost desigur spaţiul din faţa clădirilor guvernamentale şi din Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN). Evenimentele din aprilie 2009 nu sînt însă reductibile la această dimensiune „fizică”. Or, în paralel şi în acelaşi timp cu manifestaţiile turbulente din centrul Chişinăului, o adevărată „revoluţie” se desfăşoară pe dimensiunea on-line a spaţiului public: pe site-urile e-media, pe bloguri, pe e-mail şi pe site-urile de socializare, unde circulă, se analizează şi se discută intens informaţii, se creează şi se extind grupuri şi reţele de solidaritate, se exprimă atitudini individuale şi colective, în comunicarea inter paris sau în atenţia grupurilor de presă şi a forurilor de decizie internaţionale.

Dimensiunile on-line şi off-line a evenimentelor sînt desigur strîns legate, iar mulţi participanţi activi la manifestaţiile din centrul oraşului operau în acelaşi timp şi în regim „virtual”, cu ajutorul telefoanelor mobile sau părăsind periodic manifestaţiile din centrul oraşului pentru a accesa în vecinătate un calculator cu internet şi a posta pe diverse canale e-media informaţii şi imagini „de ultimă oră” (B, C, D, E, F, G). În sfîrşit, după întreruperea manifestaţiilor odată cu lăsarea serii, mulţi dintre protestatari se întorceau acasă şi se conectau pe spaţiul e-mediatic pentru a comunica în reţea, dincolo de frontierele fizice şi geografice, formînd şi întreţinînd comunităţi virtuale, dar nu mai puţin reale prin puterea lor de acţiune, făcînd schimb de informaţii, solidarizîndu-se şi luînd atitudine.

În acest sens, afirmaţia lui E. Morozov, potrivit căreia „the Twitter revolution proved that the public square – the usual place where riots and rallies take place – may no longer be the focal point of organizational efforts”[9] capătă o semnificaţie aparte, în măsura în care uzul canalelor de informare şi best online pokies comunicare pe Internet a descentralizat şi a extins desfăşurarea evenimentelor dinspre centrul oraşului către o arie de acţiune pe o dimensiune transfrontalieră, practic globală. Campania întreprinsă pe „world wide web” a conferit coerenţă şi determinare unor evenimente stăpînite altminteri de dezordine şi acţiuni divergente, prin influenţarea opiniei publice într-o cheie ideologică pe care o putem numi „cauza revoluţiei” (rezumată de sloganul „Jos comuniştii!”) şi, pe de altă parte – interpretare la care ţinem în mod special – prin crearea, extinderea şi consolidarea unor grupuri şi reţele de solidaritate, unite prin cauze ideologice şi apartenenţe comune, pregătite în orice moment de acţiune, în ciuda distanţelor fizice şi geografice.

O revoluţie a comunicării pe interior şi în exterior

Mulţi participanţi la evenimentele din aprilie 2009 (off sau on-line) s-au simţit îndatoraţi să informeze în diverse forme opinia publică internaţională (jurnalişti, organe de presă, organizaţii internaţionale etc.)[10]. Această activitate este prezentată ca o formă de angajament civic, aceasta chiar dacă – sau uneori cu atît mai mult cu cît – respondenţii se aflau în străinătate la momentul desfăşurării la Chişinău a manifestaţiilor în aprilie 2009, depărtarea de patrie amplificînd, în percepţia lor, această datorie civică şi morală.

Evenimentele de la Chişinău din 6-7 aprilie 2009 şi din zilele următoare au încurajat şi au întreţinut în rîndurile unui segment activ de cetăţeni moldoveni (studenţi şi tineri profesionişti) din străinătate o masă critică şi un spirit de solidaritate care i-au apropiat pe unii de alţii, consolidînd comunităţile existente. Astfel, în urma evenimentelor din aprilie 2009, în cîteva mari capitale din lume grupuri de moldoveni s-au mobilizat şi şi-au coordonat în mod solidar eforturile în diverse acţiuni de protest sau sensibilizare, creînd uneori asociaţii ale moldovenilor din diasporă, cu diverse profiluri cetăţeneşti[11].

Dar evenimentele care au urmat alegerilor din 5 aprilie 2009 nu au devenit vizibile doar pentru străinătate, graţie comunicării cu presa străină şi locală, ci şi, într-o anumită măsură, în anumite zone ale Moldovei „profunde”: în zonele rurale şi muncitoreşti. S-a menţionat mai sus că centrul oraşului a devenit la 6 şi 7 aprilie „locul de întîlnire” al unor grupuri de manifestanţi de origini sociale destul de diverse (apropiaţi fiind în virtutea apartenenţei de vîrstă şi eventual în numele anumitor convingeri politice – anticomuniste). Punctul de vedere al unei respondente ni se pare revelator în acest sens. Potrivit acesteia, în urma persecuţiilor şi abuzurilor săvîrşite de forţele de ordine asupra manifestanţilor, fiecare persoană, din orice sat sau localitate, a putut cunoaşte – cel puţin tangenţial – tineri maltrataţi de poliţie. Această opinie completează o analiză făcută de un expert în drept din Moldova, potrivit căruia zilele care urmat manifestaţiilor din faţa Preşedinţiei şi Parlamentului au scos la iveală forme de abuzuri comise în mod constant şi pînă la acea dată în penitenciarele şi comisariatele de poliţie din R. Moldova[12]. Astfel, evenimentele din aprilie 2009 au creat vizibilitatea, atît în exteriorul ţării cît şi în interiorul ei, datorită reflectării în mass media, dar şi prin comunicări faţă în faţă, a unui stat descoperit ca fiind represiv, abuziv şi care încalcă flagrant anumite drepturi elementare ale cetăţenilor săi.

„Revoluţie cu pietre” sau „Twitter Revolution”? 

Opinia publică din R. Moldova, reflectată întrucîtva şi de părerile exprimate de persoanele intervievate de noi pentru acest studiu, se arată în general sceptică în privinţa calificativului de „Twitter Revolution” atribuit manifestaţiilor de protest din 6-7 aprilie 2009 (A, B, C, D, E). Totodată, majoritatea respondenţilor intervievaţi şi chestionaţi recunosc un anumit rol pe care l-ar fi avut mijloacele de informare şi comunicare pe Internet în circularea informaţiei, dar şi în mobilizarea şi parţial coordonarea protestelor din aprilie 2009. În opinia majorităţii respondenţilor, evenimentele din aprilie 2009 au fost manipulate de forţe exterioare (PCRM, SIS, servicii secrete ruseşti şi/sau transnistrene etc.), care au instrumentalizat impetuozitatea tinerilor pentru a-şi realiza interesele din umbră. În sfîrşit, o altă categorie de respondenţi (F, G) este aproape în întregime de acord cu sintagma „Twitter revolution”. Potrivit mărturiei unei respondente (F), ceea ce a avut loc în zilele din 6 şi 7 aprilie „nu poate fi definit altfel decît revoluţie”, această respondentă comportîndu-se şi trăind evenimentele în consecinţă, cu emoţii mobilizatoare şi cu idealuri de schimbare civică. Sigură de această convingere, persoana anchetată a avut un timp reacţii de rezistenţă şi denegare faţă de presupusele probe care ar dezvălui implicarea anumitor forţe exterioare în desfăşurarea evenimentelor. Pînă la urmă însă, respondenta a fost nevoită să accepte „evidenţa” imixtiunii unui stat străin (anume a Rusiei) în mersul evenimentelor din aprilie, altminteri mînate de un ideal revoluţionar.

Părerea noastră în această privinţă este că manifestaţiile din aprilie 2009 au reprezentat o mişcare socială cu un caracter inedit în contextul Republicii Moldova, dar şi în plan regional. Cel mai remarcabil aspect al acestui fenomen a fost mobilizarea unui segment activ de studenţi, tineri profesionişti şi slujbaşi, care nu cuprindea neapărat o populaţie numeric foarte importantă, dar care a devenit, în contextul evenimentelor din 6-7 aprilie din centrul Chişinăului, un grup de persoane bine conectate între ele, dincolo de frontierele geografice. Aceste persoane au fost totodată capabile să comunice cu jurnalişti şi reprezentanţi ai forurilor decidente internaţionale, creînd o anumită vizibilitate şi oferind o interpretare evenimentelor de la Chişinău. Acest grup de „minoritate activă” (Serge Mosvcovici) stăpîneşte un nivel de pregătire profesională şi competenţe comunicaţionale mult superior mediei, avînd prin urmare capacitatea de a uza strategic de resursele oferite de achiziţiile tehnologiilor informaţionale în scopul realizării unor interese civice, colective. Deloc întîmplător, această „elită” în ascensiune este şi purtătoarea unor idei progresiste şi reformatoare, în opoziţie cu mainstream-ul clasei politice şi intelelectuale din R. Moldova.

Evenimentele din 6-7 aprilie 2009 au generat în societatea moldovevenească un efect pe care l-am putea numi „revoluţionar” în sensul mobilizării şi solidarizării unei anumite categorii de persoane în vederea atingerii unor interese comune. Cu siguranţă, manifestaţiile de protest care vor urmări un anumit efect de anvergură îşi vor extinde de acum încolo aria de acţiune într-o zonă a informaţiei şi comunicării, mult dincolo de spaţiul „fizic” al desfăşurării evenimentelor.

Text publicat în volumul Twitter Revolution. Episode One: Moldova (ed. Adrian Ciubotaru), Chişinău, Arc, 2010.

PS:

„Twitter Revolution” sau „Revoluția cu pietre”: metafore concurente

„Twitter Revolution” e cu siguranță o metaforă. După porecla – iar de regulă porecla are la bază o metaforă – dată de Evgeny Morozov, analistul occidental, în articolul eponim care a înconjurat întreaga lume (virtuală). Iar metafora are funcții cognitive, așa cum bine se știe de la vechii greci încoace, trecînd prin Ortega Y Gasset. În acest caz avem de a face cu o metaforă care ne spune cîte ceva despre felul în care s-a desfășurat „revoluția” din 6-7 aprilie 2009. Ca figură de stil, expresia este desigur în parte arbitrară, dacă încercăm să o înțelegem în buchea ei. Putea fi și „revoluția facebook” sau „revoluția odnoklassninki”, și poate că aceste expresii ar fi mai justificate (pe atunci mai mulți moldoveni aveau cont pe aceste din urmă site-uri de socializare)… Oricum, „Twitter Revolution” vrea să spună că la 7 aprilie 2009 a avut loc o revoltă a unor tineri care au comunicat și s-au organizat în mod considerabil cu ajutorul rețelelor de socializare – nu doar Twitter, cu siguranță – și a altor mijloace moderne de comunicare (e-mail, SMS, bloguri etc.).

”Revoluția cu pietre”, așa cum revolta de la 7 aprilie 2009 a fost poreclită de Anatol Țăranu, este și ea o metaforă care spune că această „revoluție” a avut o manifestare brutală, agresivă, primitivă. E o expresie credibilă, ținînd cont de felul în care s-au desfășurat evenimentele (ca și atîtea alte „revoluții”, de altfel). După mine, însă, aceste două metafore descriu realitatea la două paliere diferite. Or, așa cum am încercat să dovedesc în articolul de mai sus, evenimentele din 7 aprilie s-au desfășurat la cel puțin două nivele: 1) în piață și în fața clădirilor guvernamentale și 2) pe internet (bloguri, rețele de socializare, pe portalurile de știri update-ate „la minut”, în comunicarea sincronică cu experți, jurnaliști, factori de decizie și simpli curioși din țară și din străinătate).

Cei care care pretind că „Twitter Revolution” nu e o sintagmă potrivită pentru desemnarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 greșesc pentru că încearcă să o înțeleagă ad litteram. Cei care însă contestă legitimitatea semnificației acestei sintagme (pretinzînd că mijloacele de comunicare și socializare via internet nu au avut nici un rol în desfășurarea acestor evenimente) se înșeală din nou, cîtă vreme există atîtea mărturii – verificabile empiric – ale persoanelor care au folosit abundent aceste noi mijloace media de informare în scopul de a comunica (pe interior și cu „străinătatea”), de a se mobiliza și a de a se organiza în acele zile care au provocat schimbări sociale și politice aproape „revoluționare”…

(comentariu publicat pe 23 martie 2011)

Bibliografie selectivă

Applebaum, Anne, „The Twitter Revolution that wasn’t”, Slate Foreigners, 20 aprilie 2009; Atkin, David J. & Carolyn A. Lin, Communication Technology and Social Change: Theory and Implications, 2007, Mahwah, Lawrence Erlbaum Associates.

Barry, Ellen, „Protests in Moldova explode, with help of Twitter”, New York Times, 7 aprilie 2009;

Beissinger, Mark R., Structure and Example in Modular Political Phenomena: The Diffusion of Bulldozer/Rose/Orange/Tulip Revolutions, Perspectives on Politics 5 (2007): 259-276.

Bencomo, Clarisa, Entrenching Impunity. Moldova’s Response to Police Violence During the April 2009 Post-Election Demonstrations, Raport, Octombrie 2009, Fundaţia Soros Moldova şi Swedish International Development Cooperation Agency.

Bleiker, Roland, „Activism after Seattle: Dilemmas of then Anti-globalisation Movement”, Pacica Review, Volume 14, Number 3, October 2002.

Carter, Denise Maia, „New locations: the virtual city”, Anthropology Matters Journal 2004, Vol 6 (1).

Dahlberg, Lincoln, „Rethinking the fragmentation of the cyberpublic: from consensus to contestation”, New Media & Society, 2007, Vol9(5): 827-847.

Deasey, Kristin, „Moldovas’s Twitter Activist Under House Arrest”, Radio Free Europe, 16 aprilie 2009;

Deibert, Ronald, „International Plug’n Play? Citizen Activism, the Internet, and Global Public Policy, International Studies Perspectives (2000) 1, 255-272.

Gross, Ralph; Acquisti, Alessandro; Heinz, H. John, « Information revelation and privacy in online social networks », p.71-80, in Association for Computing Machinery, Workshop On Privacy In The Electronic Society, 2005, New York, ACM.

Heacock, Rebekah, „Twitter Revolution?”, lucrare scrisă la facultatea de jurnalism, Columbia University, decembrie 2009.

Kulikova, Svetlana, New Media in New Democracies: Perceptions of Good Governance Among Traditional and Internet-based Media Users in Kyrgyzstan, teză de doctorat la Louisiana State University august 2008.

Melucci, Albert; Avritzer, Leonardo, „Complexity, cultural pluiralism and democracy: collective action in the public space, Social Science Information, 2000, 39(4), p. 507-527.

Miard, Fabien, Mobile Phone as Tool for Civil Resistannce. Case Studies form Serbia and Belarus, DigiActive Research Studies, June 2009.

Morozov, Evgeny, „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, Foreign Policy, 10 aprilie 2009.

Morozov, Evgeny, „Moldova’s Twitter Revolution” , Foreign Policy, 7 aprilie 2009

Morozov, Evgeny, „More analysis on Twitter’s role in Moldova”, Foreign Policy, 7 aprilie 2009

Olesen, Thomas, „Transnational Publics: New Spaces of Social Movement Activism and the Problem of Global Long-Sightedness”, Current Sociology, Mai 2005, Vol. 53(3): 419-440.

Panfilov, Oleg, „Internet: The Good Times Are Over”, Transitions Online, 07/21/2009, www.ceeol.com.

Papacharissi, Zizi, « The Virtual Sphere. The Internet as a Public Sphere », New Media & Society, 2002, vol. 4, no 1, p. 9-27.

Paquet, Éric, « La révolution Internet et la résistance virtuelle : le cas zapatiste », Ethnologies, 2000, vol. 22, no 2, p. 83-97.

Sassen, Saskia, „Towards a Sociology of Information Technology”, Current Sociology, May 2002, Vol. 50(3): 365-388.

Sassen, Saskia, Local Actors in Global Politics, Current Sociology, July 2004, Vol. 52(4): 649-670.

Serbanuta, Claudia; Chao, Tiffany; Takazawa, Aiko, rezumat extins al comunicării la iConference 2010 Champaign, USA, 3-6 februarie 2010.

Simpson, Brad, „Solidarity in an Age of Globalization: The Transnational Movement for East Timor and U.S. Foreign Policy”, Peace & Change, Vol. 29, No. 3&4, Iulie 2004.

Srinivasan, Ramesh & Fish, Adam, “Internet Authorship: Social and Political Implications Within Kyrgyzstan”, Journal of Computer-Mediated Communication, 14 (2009), pp. 559–580.

Stone, Brad; Cohen, Noam, „Social Networks Spread Defiance Online”, The New York Times, 16 iunie 2009.

 

Subiecţi intervievaţi (nume codate):

1)      A, 25 ani, femeie, redactor la o revistă pentru tineret, autoare blog, Chişinău.

2)      B, 30 ani, bărbat, angajat într-un organism internaţional, Chişinău.

3)      C, 30 ani, bărbat, activist ONG pentru apărarea drepturilor omului, Chişinău.

4)      D, 32 ani, bărbat, jurnalist, militant ONG pentru apărarea drepturilor la exprimare, Chişinău.

5)      E, 37 ani, bărbat, jurnalist, militant ONG pentru apărarea drepturilor la exprimare, Chişinău, autor blog.

6)      F, 20 ani, femeie, jurnalistă/autoare de texte, studentă la o universitate din Marea Britanie.

7)      G, 21 ani, femeie, jurnalistă, autoare blog.

 


[1] Este vorba de Comisia parlamentară pentru elucidarea evenimentelor de dupa 5 aprilie 2009, coordonată de deputatul Partridului Liberal-Democrat, jursitul Vitalie Nagacevschi. Raportul, de 180 de pagini, redactat în urma unei ample anchete, a fost prezentat în Parlament pe 7 mai 2010.

[2] Pentru acest studiu am realizat o cercetare care cuprinde interviuri aprofundate cu 7 persoane (vezi lista lor cu pseudonime, în bibliografie), răspunsuri scrise la un chestionar cu întrebări deschise din partea a 18 respondenţi, discuţii libere cu un anumit număr de persoane implicate în evenimentele studiate, lectura unui corpus de articole din presă (locală şi internaţională), de pe bloguri private. Am consultat de asemenea o serie de articole de analiză asupra evenimentelor din aprilie 2009 de la Chişinău sau despre evenimente similare din alte ţări (vezi bibliografia). De asemenea, am urmărit o serie de înregistrări video luate de la evenimentele din aprilie 2009, postate pe http://www.publictv.md şi consultate în iunie şi iulie 2009.

[3] A se vedea în primul rînd articolele lui Evgeny Morozov (specialist în relaţii internaţionale, profesor la Geogetown University) publicate în Foreign Policy: „Moldova’s Twitter Revolution” (acest autor a lansat calificativul de “Twitter Revolution” pentru evenimentele de la Chişinău din aprilie 2009) 7 aprilie 2009; „More analysis on Twitter’s role in Moldova”, idem, 7 aprilie 2009; „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, idem, 10 aprilie 2009. A se vedea de asemenea Rebekah Heacock, „Twitter Revolution?”, lucrare scrisă la facultatea de jurnalism, Columbia University, decembrie 2009; Ellen Barry, „Protests in Moldova explode, with help of Twitter”, New York Times, 7 aprilie 2009; Anne Applebaum, „The Twitter Revolution that wasn’t”, Slate Foreigners, 20 aprilie 2009; Kristin Deasey, „Moldovas’s Twitter Activist Under House Arrest”, Radio Free Europe, 16 aprilie 2009; Claudia Serbanuta, Tiffany Chao, Aiko Takazawa (profesoare la University of Illinois), rezumat extins al comunicării la iConference 2010 Champaign, USA, 3-6 februarie 2010. A se vedea despre forme similare de protest şi luări de atitudine într-o bibliografie selectivă la sfîrşitul acestui articol.

[4] Cf. Mark R. Beissinger, Structure and Example in Modular Political Phenomena: The Diffusion of Bulldozer/Rose/Orange/Tulip Revolutions, Perspectives on Politics 5 (2007): 259-276.

[5] Tendinţa folosirii platformelor e-media pentru informare şi mobilizare poate fi observată deja la “revoluţia lalelelor” din Kyrgyzstan: Ramesh Srinivasan şi Adam Fish, “Internet Authorship: Social and Political Implications Within Kyrgyzstan”, Journal of Computer-Mediated Communication, 14 (2009), pp. 559–580.

[6] A se vedea în acest sens articolele lui Anne Applebaum, „The Twitter Revolution that wasn’t”, articol citat, şi al lui E. Morozov, „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, articol citat.

[7] Este vorba de Partidul Popular Creştin-Democrat, partidul de opoziţie cel mai proeminent în acei ani, cunoscut la acea dată pentru discursul său naţionalist şi anti-comunist clar formulat.

[9] E. Morozov, „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, articol citat.

[10] B, C, D, E, F, G, dar şi multe persoane chestionate în scris.

[11] Acest fapt mi-a fost raportat de mai mulţi respondenţi moldoveni din străinătate (prin chestionar).

[12] Dintr-o discuţie privată cu un expert în drept, angajat într-o instituţie internaţională din R. Moldova.

Sursa: http://platzforma.md

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.