TEMA: Alegerile prezidențiale
Pe 23 august 1996, Daniela Bartoş devine, oficial, prima femeie-ministru în România post-comunistă, în guvernul Văcăroiu. Aceasta a fost urmată de Smaranda Dobrescu şi Anca Boagiu, numite ministru în 1999-2000. În ultimii 25 de ani, România a avut 27 de miniştri femei, în 15 guverne. Optsprezece din aceste femei au avut ministere asociate cu “rolul femeii în societate,” aceea de mamă, de învăţătoare/profesoară, de bunică, de “familistă”: educaţie, cultură, tineret şi sport, dialog social, mediu, muncă. Printre ministerele de forţă conduse de femei se află cel al transporturilor, cel al dezvoltării, al justiţiei şi, mai recent, cel al finanţelor. În rest, femeile au primit ministere mici, pentru IMM-uri sau ape şi păduri.
În 1997, Parlamentul României avea 7,3% femei, iar Senatul 1,4%. Între 2000 şi 2012, procentajul femeilor în legislativ a crescut de la 10,7% la 13,3% (ultimele alegeri parlamentare) în Cameră şi de la 5,7% la 7,4% în Senat. Reprezintă România o excepţie? Dacă ne uităm în Europa, Franţa are peste un sfert din legislativ format din femei, Germania şi Serbia trec de 35%, iar Bulgaria, Polonia, Cehia, Slovacia şi Moldova au în jur de 20-25% din membrii parlamentului femei. Aşadar, în Europa, România se află la coada clasamentului din punctul de vedere al reprezentării femeilor, alături de Rusia, Georgia, Cipru, Ungaria şi Ucraina.
Statisticile de mai sus reprezintă doar o prima poză a condiţiei femeii în politica românească: sub-reprezentată, exclusă de la masa deciziilor, oferindu-i-se poziţii care reproduc rolul femeii în societate în ansamblul ei. Ceea ce ar trebui să ne şocheze şi mai tare este faptul că astăzi ne aflăm la un maxim absolut pentru femeile din România, comparat cu alte perioade istorice! Încă de la începuturile modernităţii în Ţările Române, trecând prin interbelic şi chiar comunism, femeile au fost constant marginalizate, au fost anihilate din sferele de putere atunci când s-au ridicat în scara ierarhică (vezi cazul Ana Pauker) şi li s-a cerut mereu să se sacrifice pe sine pentru a conserva anumite privilegii ale bărbaţilor. Cele câteva femei care au reuşit să spargă monopolul masculin au fost demonizate, li s-au ţesut legende de tot soiul (vezi Elena Lupescu, Elena Ceauşescu) şi au fost trecute într-un con de umbră din punct de vedere istoric.
Am auzit, în ultima vreme, la reprezentanţi ai stângii intelectuale româneşti, argumentul că cele două candidaturi la prezidenţiale ale Elenei Udrea şi Monicăi Macovei nu ar reprezenta un succes al ideii feministe deoarece programele oferite de acestea nu au nimic a face cu problemele femeilor din România sau cu ideile feministe. Până la un punct, aceştia au dreptate. Cu toate acestea, o candidatură a unei femei nu trebuie analizată ca şi cum am avea o listă cu cerinţe aşa-zis feministe, pe care bărbaţii “feminişti” să o aprobe sau nu: candidatura ta se califică la feminism, candidatura ta nu se califică. Cred că este, în definitiv, o esenţializare a calităţii de feministă. Ceea ce încerc eu să spun este că trebuie asumat faptul că unul din ţelurile feminismului este să creeze o femeie cu adevărat independentă; prin această independenţă, o femeie poate alege programul pe care simte ea că îl poate reprezenta şi în care crede. În condiţiile realităţii pe care am descris-o mai sus, simpla prezenţă a unei femei în joc reprezintă un pas înainte în materie de reprezentare a femeilor. Dezbaterea dintre “stângişti” şi feminismul românesc post-decembrist ţine mult şi de pragmatism. E diferenţa dintre teorie şi practică. Realitatea din România reală e că femeile sunt violate, trăiesc în sărăcie, sunt dependente aproape total de soţ, nu sunt respectate în relaţionările sociale, sunt discriminate zilnic, pe stradă, în autobuze, în instituţii şi companii. În aceste condiţii, nu cumva e bine pentru ele şi pentru fetele lor că văd pe cineva candidată, prezentă în spaţiul public?
Pe de altă parte, Elena Udrea şi Monica Macovei sunt produse ale unui sistem care simte presiune de schimbare din partea societăţii. Pe măsură ce cultura corporatistă se dezvoltă în România, pe măsură ce valorile neo-conservatoare (omniprezente în spaţiul cultural românesc) se schimbă în aşa fel încât să includă şi egalitatea de gen, pe măsură ce femeile au un mai mare acces la educaţie şi la piaţa muncii, societatea reacţionează şi, într-un fel, cere mai multe drepturi şi o mai bună reprezentare la nivel înalt. Sistemul patriarhal din politica românească trebuie să reacţioneze, tocmai pentru a-şi conserva privilegiile. Aşadar, sistemul oferă două candidaturi feminine pentru a scădea din presiunea de a soluţiona probleme de sărăcie, de excluziune socială, de lipsa accesului la educaţie, sănătate.
În materie de ideologie, personalizând acum la candidatele în cauză, există multe probleme de discutat. În primul rând vorbim de filosofia pe care ne-o oferă cele două, anume un aranjament neoliberal în care salariile sunt ţinute la niveluri scăzute (pentru a atrage capital străin), în care taxarea e mică pentru corporaţii mari (Ioan Nicolae declara, cândva, că cel mai mare duşman al întreprinderilor româneşti este chiar statul român), în care statul tinde spre minimal, incurajându-se chiar privatizarea sănătăţii şi eventual a educaţiei, în care pro-europenismul este desuet şi lipsit de critică, iar anti-corupţia devine instrument politic pentru a minimiza influenţa elitelor politice şi economice locale.
Cum au pătruns în sferele puterii, totuşi, aceste femei? Deşi piedicile au fost numeroase, acestea au reuşit să se menţină în elita politică datorită faptului că sunt creaţii ale sistemului şi datorită faptului că au reuşit să manipuleze sistemul într-aşa fel încât să nu fie devorate. Cu toate acestea, cele două candidate au trebuit să demonstreze că aparţin sferei publice, anume cea a politicului, când lor li s-a prescris, prin natura genului pe care îl reprezintă, spaţiul privatului, al familiei. Astfel, atât Elena Udrea, cât şi Monica Macovei, au trebuit să se detaşeze de bărbaţii care le-au spijinit şi să se impună de unele singure. Acest lucru s-a petrecut şi în condiţiile în care cele două reprezintă, în imaginarul colectiv, două feţe distincte atribuite femeilor. Pe de o parte, Elena Udrea a fost creionată ca fiind “piţipoanca”, femeia care este extrem de senzuală, căreia i se analizează numărul de poşete, pantofii cu toc, părul, etc. Pe de altă parte, Monicăi Macovei i s-a imputat tocmai lipsa de feminitate, iar asocierea ei cu imaginea de “procuror comunist” se mulează perfect pe această identitate care i se atribuie. Este ceea ce americanii numesc “catch-22”, o dilemă în care oricare drum l-ai alege, nu ai scăpare, oricare din alegeri va fi privită cu suspiciune şi va fi considerată greşită. Udrea e “prea feminină”, Macovei “prea masculină”. În altă ordine de idei, Elena Udrea a rezistat în sferele puterii pentru că a arătat că este capabilă să preia cutumele bărbaţilor şi poate direcţiona bani negri către partid la aceeaşi rată ca şi ceilalţi membri marcanţi, iar Monica Macovei a demonstrat că este capabilă să creeze un întreg sistem anti-corupţie care să hrănească exact nevoia partidului de a se legitima, de a-şi creşte baza electorală.
O altă problema ce merită discutată are a face cu puterea şi subordonarea unor bărbaţi în faţa unor femei. În România, în viaţa de zi cu zi, dincolo de retorică, dincolo de campanii cu privire la egalitate, femeile sunt plătite cu aproximativ 14% mai puţin decât bărbaţii care ocupă poziţii similare, iar promovarea în carieră este mai lentă. Trecând peste argumentul economic, realitatea este că bărbaţilor români nu le place să primească ordine din partea unor femei, în câmpul muncii. Acelaşi lucru este valabil şi în politică, unde a te impune ţine nu doar de capacităţi, ci şi de carismă şi de disponibilitatea celorlalţi de a te sprijini şi a se încolona în spatele tău. Dan Şova este exponentul cel mai bun al atitudinii zeflemitoare împotriva femeilor. Cu un limbaj care îmbină şmecheria de cartier şi retorica avocăţească, acesta a avut numeroase intervenţii sexiste în dialogurile sale cu femei din politică. Continuând pe aceeaşi linie, vă puteţi imagina un dialog Viorel Hrebenciuc – Ioana Petrescu?
În Europa, pe de altă parte, partidele politice româneşti au promovat mult mai multe femei decât la Bucureşti, în condiţiile în care Bruxelles-ul e considerat un loc unde cineva este trimis când cariera sa se termină. Adina Vălean a fost promovată chiar până în funcţia de vice-preşedintă a Parlamentului European, iar Corina Creţu este nominalizarea României pentru Comisia Europeană. Discuţia privind “cota” obligatorie de reprezentare a femeilor în Europa o voi lăsa, totuşi, pentru altă dată. Un lucru merită subliniat, anume faptul că numeroşi analişti de la Bucureşti au vorbit despre un “troc” pe care Crin Antonescu l-ar fi făcut: retragerea sa şi trecerea liberalilor la PPE pentru poziţia Adinei Vălean. Acest exemplu este elocvent, căci subliniază exact mentalitatea patriarhală în societatea românească: o femeie care îşi sacrifică propria carieră pentru soţul ei este de aplaudat, pe când un bărbat care face acelaşi lucru este de condamnat.
Aşadar, întrebarea rămâne: sunt candidaturile feminine la prezidenţiale benefice pentru rolul şi statutul femeii în societatea românească? Răspunsul este şi da, şi nu. Pe de o parte, dintr-o poziţie liberală, putem înţelege că această creştere a reprezentării femeilor în politică generează anumite procese de incluziune socială şi de contestare a unei hegemonii masculine. Pe de altă parte, dintr-o poziţie mai progresistă, candidaturile celor două femei nu vor schimba nimic în materie de probleme sociale (violenţa domestică, munca domestică neplătită, identificarea femeilor cu sfera privată, relaţiile de putere între femei şi bărbaţi, remuneraţia inegală între cele două genuri, etc). Cu toate acestea, societatea românească se schimbă rapid, ideile şi valorile circulă cu o viteză incredibilă, iar candidata pe care o aşteptăm cu toţii s-ar putea să apară mai devreme decât ne aşteptăm.
Vlad Levente Viski