TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut?
Zilele acestea am fost invitat să vorbesc despre miturile dreptei şi stîngii româneşti în cadrul ciclului de conferinţe-dezbatere Filosofia publică a studenţilor de la filosofie (Eşti libertarian – de ce trăieşti pe seama statului. Eşti socialist – de ce eşti atît de bogat? – temă propusă de organizatori). Voi începe cu dreapta şi voi reveni cît de curînd cu un text despre „stînga parlamentară”.
Nu-mi plac titlurile scandaloase. Le prefer pe cele sobre şi care trimit fidel la conţinut. Însă nu cred că întrebarea de mai sus este exagerată. NU. La ce tupeu au boierii noştri politici, cei pentru care funcţia şi instituţia publică pe care o conduc şi reprezintă nu e decît o moşie personală, cred că întrebarea pusă în titlu cuprinde o realitate tragică pe care o moştenim de multă vreme, cu rădăcini foarte profunde. Cum răspundem la întrebarea de mai sus? Sînt convins că dacă prostituatele ar elibera factură, mulţi dintre dregătorii noştri şi le-ar trece fără scrupule la cheltuieli de protocol. Această realitate dură şi cinică este valabilă pentru mai toate guvernările recente şi nu sînt semne că ceva se va îmbunătăţi în viitorul apropiat.
Ultimul exemplu al acestei cutume politice locale ni-l oferă însuşi Mihai Răzvan Ungureanu, MRU, fostul prim-ministru şi vîrful de lance al dreptei conservatoare româneşti. Urmărind cu atenţie de ceva vreme acţiunile, declaraţiile şi comportamentul domnului MRU, noul corifeu al dreptei salvatoare, am observat că nivelul de tupeu capătă proporţii colosale. Obişnuitul tupeu al politicianului român, mai grobian şi necizelat, s-a transformat într-un tupeu de lux. Micul, ceafa de porc şi berea s-au transformat în deja celebra vită Kobe, whisky şi creme de care muritorul de rînd nici nu a auzit. Practic, asistăm la un salt calitaiv al tupeului pentru care contribuabilul român plăteşte tot mai mult.
În România, am impresia că în politica locală funcţionează o regulă de aur: cu cît eşti mai şcolit şi rafinat, cu atît tupeul şi dispreţul pentru cetăţeanul de rînd creşte. Simplu spus: între un politician precum MRU, etalon al educaţiei şi rafinamentului, şi Vanghelie, veşnicul model negativ, nu este o deosebire de esenţă, ci una de grad, de calitate şi de preţ. Cu toate că Vanghelie a dovedit de multe ori că înţelege foarte bine ce înseamnă politca şi a trecut prin maşinăria alegerilor, pe cînd domnul MRU nu a dovedit nici una, nici alta. Şi aceasta nu e deloc întîmplător, pentru că ţine de o lungă tradiţie culturală şi politică şi de un anumit tip de structură socială pe care o are România, un stat cu o cultură politică foarte conservatoare.
Nu o să mă pronunţ asupra celebrei liste de cumpărături de uz personal din banii publici, însă aş fi curios dacă DNA-ul (Cristian Ghinea, poate faci tu un denunţ, dacă tot Votezi DNA) se va sesiza şi, în loc să verifice biletele în autobuze, va merge să ancheteze acest caz. Totuşi, vobim de un înalt demnitar care, în funcţia pe care o avea, a încălcat Codul Penal, căci ceea ce a făcut MRU se numeşte „abuz de funcţie în vederea obţinerii de foloase necuvenite“. Şi mai sînt foarte curios dacă MRU va trece „codul etic“ a justiţiarei Macovei. (Între timp, am aflat că l-a trecut cu brio, cu tot cu partidul proaspăt cumpărat şi plin ochi de traseişti).
Cum însă nu mă chinuie spiritul justiţiar şi cel moralizator de care fac abuz liderii dreptei, voi încerca să arăt prin exemple concrete, apelînd la propriile lor arme, cîteva mituri care mai nou roiesc în societatea românească, promovate fiind, cu mult patos, de stîlpii dreptei proaspăt rebranduite, Alianţa România Dreaptă (ARD) şi de mulţii jurnalişti ataşaţi cu un devotament religios acestor valori.
Mitul zero
Cum nu cred că merită să complicăm situaţia mai mult decît e cazul, fiindcă lucrurile sînt la vedere, voi porni de la cîteva observaţii minimale, dar care vizează elementele cheie ale discursului ideologic sau propagandistic al liderilor ARD. Simplificînd lucrurile, putem afirma că discursul lor se poate reduce din punct de vedere ideologic la cîteva cuvinte cheie: stat minimal, meritocraţie, piaţă liberă (capitalism fără intervenţia statului) şi, mai nou, moralism politic (promovarea unui cod etic drept criteriu al intrării în politică). Pe cei cinci lideri ai proaspăt înfiinţatei alianţe de dreapta îi cunoaşteţi bine: Vasile Blaga (PDL), MRU (Forţa Civică), Teodor Baconschi (președintele Fundaţiei Creştin-Democrate – Adrian Papahagi este doar pupilul şi purtătorul de mapă al acestuia), Mihai Neamţu (Noua Republică – chiar dacă juridic nu face parte din alianţă, el este acolo ca membru PNŢCD). Mai există şi al „cincilea element“, Aurelian Pavelescu (PNŢCD) , însă toată istoria politică a dumnealui ne recomandă să nu ne pierdem prea mult timpul cu el, de aceea este exclus din discuţie. (Cîţiva dintre aceşti lideri promovează un libertarianism simplificat, amestecat pe ici-colo cu nuanţe ortodoxe) Privind atent spre activitatea şi discursul primilor patru lideri ai ARD, observăm cîteva lucruri simple, dar revelatorii în ce priveşte relaţia dintre ideile predicate cu mult patos şi practica politică reală. Iată trei lucruri importante care sar în ochi:
- Niciunul dintre liderii dreptei conservatoare (şi mai toţi propagandiştii ei) nu a lucrat şi nu lucrează în sfera privată;
- Toţi liderii dreptei nou anunţate sînt cuplaţi la sursele financiare ale statului (joburi, sinecuri de la stat etc.);
- Niciunul nu a concurat pentru un post sau funcţie şi nu a ocupat vreun post pe bază de concurs, proiect etc. (Blaga aici face o excepţie selectivă).
Cum ar veni: ideile pe care le promovăm sînt pentru prostime, pentru cei mulţi, nu pentru noi, elita luminată a ţării. Ar fi nedrept însă să nu spunem că singurul om politic din această combinaţie prelectorală, care a trecut prin maşinăria alegerilor parlamentare, de partid şi care are o carieră impresionantă în administraţie şi partid, este domnul Blaga, un adevărat veteran al vechii şcoli, călit în perioada FSN-istă. Poate şi de aceea este cel mai puţin propagandist dintre cei patru şi am mari dubii că susţine mantra conservatoare. Ceilalţi trei lideri însă îndeplinesc perfect cele trei puncte.
Mitul educaţiei şi al competenţei politice
Tot mai des aud în mediile intelectuale conservatoare, începînd cu Revista 22, trecînd prin Contributors şi terminînd cu Dilema Veche, cum că în zona dreptei a apărut un număr tot mai mare de oameni politici şcoliţi şi bine educaţi. Fireşte că în România a fi şcolit se presupune automat a fi şcolit în Occident, singurul garant al Adevărului şi Binelui. Pînă şi respectabilul domn Pleşu încearcă să ne convingă că aşa stau lucrurile, pentru că dumnealui îi cunoaşte bine, mai toate numele vehiculate fiind îm mare parte şi un produs al instituţiei pe care o conduce, New European Colege (NEC). Cu toate că domnul Pleşu, în spiritul ironiei joviale, încearcă să-şi tempereze ucenicii spunîndu-le că nu toţi cei care absolva NEC-ul vor deveni miniştri, unii dintre studenţi, de altfel, mulţi copii deosebiţi, dar despre care, din păcate, marele public nu prea a auzit din cauză că nu apar la TV, vor cu tot dinadinsul să ardă etapele şi să-şi contrazică maestrul. Ei vor să facă politică, dar nu oricum, ci una de partid, cu intrare garantată în Parlament, şi, dacă se poate, să nu fie în opoziţie, ci direct la putere, şi, de preferat, pe un scaun ministerial.
Acest tip de dorinţă însă nu apare în van, ea se bazează pe o practică mult mai veche şi bine încetăţenită în România. Este o veche idee cum că elitei intelectuale româneşti i se cuvin funcţii, poziţii dincolo de competenţele pe care ea le are. Dacă privim atent la istoria elitei intelectuale româneşti, la valorile şi practicile ei politice, putem observa fără mult efort că ea este profund nedemocrată şi percepe politicul într-o manieră foarte „naturală“, aproape darwinistă. Ea ar conştiinţă de sine, se consideră un produs al evoluţiei istoriei naturale şi este convinsă că ocupă un loc binemeritat în lungul şir al evoluţiei speciilor sociale. În acelaşi timp, ea se consideră foarte nedreptăţită, iar pentru a se proteja, se plasează în apropierea şi serviciul puterii. În aceeași bună tradiție, dispreţuieşte cu trufie tot ce vine dinspre masele populare.
Un element central al acestei poziţii şi atitudini este legat de mitul educaţiei, care le oferă o poziţie şi atitudine superioară dincolo de competenţele reale ale fiecărui individ în parte. Educaţia (mai ales cea superioară şi făcută în şcoli străine), care devine tot mai exclusivistă şi apanaj al unui grup tot mai restrîns, este pentru elita nostră conservatoare justificarea şi garantul unei poziţii politice superioare.
Întrebarea mea este însă următoarea: De cînd educaţia este un garant al competenţei politice? De cînd numărul de cărți citite este un garant al moralităţii politice? Politica nu ţine de numărul de doctorate şi de cărţi citite, iar verticalitatea morală, etica politică, chiar nu are nimic cu numărul de cărţi de filozofie studiate (mai jos exemple). Da, educaţia te poate ajuta în viaţa politică, însă nu-ţi garantează competenţa în domeniul politic. E destul să aruncăm o privire în propria noastră istorie şi vom vedea că marii noştri oameni de cultură au fost şi cele mai mari catastrofe politice. Competenţa politică, bătăliile politice şi puterea în esenţa ei se cîştigă nu cu diplome şi lauri universitari.
Mitul Codului etic
S-a reciclat ideea unui „cod etic“ care să verifice verticalitatea morală a parlamentarilor. Iar hîrtia de turnesol a moralităţii şi comportamentului politic este nimeni alta decît Monica Macovei, această justiţiară model… Personal, am mari îndoieli că doamna Macovei înţelege esenţa domeniului de care se ocupă, adică a Justiţiei, şi am tot mai mult certitudinea că sensul politic este redus de dumneaei la un fel de test-grilă de etică comportamentală. Ar trebui să reamintim că sînt două tipuri de state care folosesc astfel de coduri etice. E vorba de statele cu regim politic religios (statele medievale, islamice etc.) şi cele comuniste. Practic, alianţa ARD şi-a reinventat un „Cod al eticii și echității socialiste“. În statele moderne, nu e nevoie de un astfel de cod, pentru că ele au stipulate în corpul legislativ cine are dreptul să participe la viaţa politică şi cea publică şi sub ce formă. Restul este pură propagandă, iar manevra ARD de a ne oferi o listă de îngeri este una nu doar ridicolă, ci şi de un propagandism periculos. Pentru Dumnezeu, electoratul român nu doreşte fecioare şi sfinţi pentru că Statul nu este Biserică. Cetăţenii României cer un lucru minimal de la politicianul român, ei vor ca el să aibă o singură slăbiciune politică: să respecte Codul Penal.
Dar dacă totuşi acceptăm acest joc, atunci să aruncăm o privire în istoria recentă chiar a PDL. Cînd se ridică problema traseismului cu atîta radicalitate, de exemplu, atunci PDL ar trebui să fie primul partid care să treacă sub tăcere acest lucru. De ce? Pentru că are o istorie în care punctul forte, practic trasătura de bază a acestui partid, a fost traseismul. Mai există partid în lumea asta care să treacă peste noapte de la stînga la dreapta, de la Internaţionala Socialistă la Populari, fără ca nici un membru să nu aibă insomnii din cauza principiilor sau a valorilor asumate? De istoria partidului ce să mai zic. Atîta timp cît nu avem stipulat legal acest lucru, traseismul va exista şi va face carieră în politica românescă. În acest sens, MRU, care afirmă că traseismul nu este o problemă, a înţeles cel mai bine acest lucru cînd şi-a achiziţionat un partid compus în majoritate din traseişti: traseismul politic are o tradiţie foarte veche în România, iar electoratul român este insensibil la acest fapt, pentru că el priveşte acest fenomen ca pe o normalitate. Cum era de aşteptat, comisia condusă de doamna Macovei a dat rateu, dar a făcut suficientă gălăgie cît să ducă în eroare multă lume.
Aici, legat de „codul etic” (dar valabil şi la mitul educaţiei), avem un studiu de caz care ar trebui să fie predat la şcoală. E vorba de cazul teologului Baconschi, în perioada în care a fost ministru de Externe. Repet ce am scris în acea perioadă:
Lucrurile încep să se complice în momentul în care domnul Baconschi confundă planurile, cînd începe să nu mai deosebească interesul propriu, al partidului, al fundației, de cel al statului român pe care îl reprezintă. Argumente? Nu mă voi apuca să număr casele domnului Baconschi și să întreb de ce mai are nevoie de o vilă de la ANL. Voi da totuşi alte exemple, mai flagrante. Mai întîi, mi se pare un conflict de interese major ca agajați ai MAE, subordonați direcți ai actualului ministru, să apară în structura executivă a FDC. Înțeleg că doamna Sorina Plăcintă (PDL) vine cu banii și astunci e „firesc“ să i se dea o funcție, însă de ce trebuie ca angajații să deţină funcții executive în afacerea personală? În al doilea rînd, mi se pare iarăși un abuz flagrant că fundația privată a domnului ministru ocupă o vilă din protocolul de stat. Deci statul, adică noi, contribuabilii, finanțăm afacerile domnului Baconschi. Nu îndrăznesc să întreb din ce fonduri a achiziționat mașini foarte scumpe (BMW Jeep – pentru multe fundații serioase, costul unei astfel de maşini ar fi bugetul pe doi-trei ani), însă pot să întreb cum se poate ca o tînără de 26 de ani, fără nici o pregătire în domeniu (Alexandra Laura Benea) să ajungă director de formare profesională pentru diplomaţii români? Ah, are un tată bine plasat (Gheorghe Benea, directorul Loteriei Române). Acum și mașinile scumpe au un sens. Se pare că tradiția bizantină a beizadelei e bine înrădăcinată în tradiția creștin-democrată „marca Baconschi“. Despre invazia de teologi în funcții importante în MAE nu mai vorbesc; am spus-o şi o repet mereu: sînt mai mulţi teologi cu doctorate în MAE decît în orice instituţie de educaţie a BOR. Totuşi, nu poți să faci din MAE o mașină de cadre de partid, că e strigător la cer: cine are urechi de auzit să audă.
Mitul Meritocraţiei
Aşa ceva este aproape inexistent în România şi mai ales în politica românească. Şi acest lucru se datorează în mare parte felului în care e construită societatea românească (practic & ideologic). În calitate de construcţie socială, România nu are clase şi grupuri sociale. In zilele noastre, intelectualii, funcţionarii publici, preoţii, ţăranii, muncitorii nu sînt clase sociale, ci caste şi îndeplinesc funcţia unor caste. Trecerea dintr-o castă în alta, de la un grup clasat mai jos pe scala socială spre unul superior se face foarte greu. Aceste caste interacţionează pe bază de relaţii de subordonare, iar relaţiile economice dintre ele se fundamentează pe relaţii de tip bir/ taxă. Spuneam într-un text recent că în România, ca şi în Rusia, nu exista de fapt mită, ci o taxă pe care o plăteşte casta, sau membrul unei caste inferioare, castei superioare. Funcţiile se cumpără, iar trecerea dintr-o castă în alta se face cu un preţ foarte mare (material sau servicii). Paradoxul face că în istoria României singura perioadă care a creat un număr mai mare de „ascensoare sociale“ a fost perioada comunistă. E un fapt statistic incontestabil. Astăzi, acele ascensoare sociale care funcţionau în comunism, adică şansa de a ajunge, de exemplu, din fundul unui sat amărît la facultate şi de a evolua pe scara socială, este un vis aproape de neatins (doar 2% dintre copiii de la ţară mai ajung în şcolile de învăţămînt superior). Ce va însemna acest lucru? Pe termen mediu şi lung, această lipsă de democraţie la bază, va duce la distrugerea statului social în varianta lui precară (numit de elita conservatoare stat asistenţial, în mod programatic, cu un scop bine definit propagandistic) care oferea un minim de solidaritate socială, acces gratuit la educație şi sănătate. Distrugerea statului social, în mai toată lumea, în urma politicilor neoliberale, şi care la noi a căpătat proporţii îngrijorătoare nu va face decît să întărească această ierarhie socială bazată pe caste.
Ideea de meritocraţie este în realitate ceva inexistent, un mit promovat de intelectualitatea şi propaganda conservatoare.
Un exemplu viu este Mihail Neamţu, unul dintre predicatorii meritocraţiei. În urma odelor aduse preşedintelui Băsescu şi a plasamentului strategic în apropierea domnului Tismănenau & co., Mihai Neamțu a obținut un post de director ştiinţific la IICCRMER fără a da un concurs pentru acest post. Ba mai mult: fără a fi specialist în domeniul istoriei recente. Teologul Mihai Neamțu brusc a început să se prezinte ca „istoric al ideilor“, pentru a se apropia cît de cît de fișa postului. Se știe că dumnealui nu a scris nici un text științific în domeniu, deci nu avea nici o legitimitate și autoritate să conducă o astfel de instituție de cercetare (a se vedea o analiza amplă pe acest domeniu aici: Andrei Muraru – De la Lica Gheorghiu la Mihail Neamţu). Despre ce meritocraţie predicăm?
Mitul Statului minimal şi mitul privtizării excesive
Dacă-i luăm la bani mărunţi pe mai toţi propagandiştii statului minimal, vom vedea, aşa cum spuneam la început că mai toţi au cîteva trăsături fundamentale: nu au lucrat niciodată la privat, au cel puţin două surse de venit de la stat (joburi sau contracte) şi nu au dat niciodată un concurs pe un post, ci au fost numiţi în funcţii. Luaţi la întîmplare un nume al dreptei conservatoare care predică acest credo şi veţi vedea că îndeplineşte aceste criterii.
E interesant faptul că preşedintele Băsescu a început să utilizeze acest jargon (stat minimal, suplu, cu conotaţii pozitive, şi stat asistenţial, în loc de stat social, cu conotaţie negativă) în ultimii ani. Genealogia acestui limbaj al preşedintelui vine, pe de o parte, pe filiera structurilor de putere precum FMI şi grupurile politice din care face parte (PP), care au devenit tot mai agresive mai ales pe fondul degringoladei din zona stîngii europene, dar şi pe filiera consilierilor şi a grupurilor de reflecţie care se învîrt în jurul PDL și care predică un neoconservatorism de tip american (un amestec straniu între libertarianism şi conservatorism). Construcţia limbajului, a aparatului propagandistic din ultimii ani ar merita un studiu separat, pentru că e foarte important de văzut genealogia lui şi modul în care se duce o bătălie foarte minuţioasă cu resemnificarea multor concepte-idei.
Mie, personal, mi se pare însă foarte curios şi interesant cum conservatorii-libertarienii români, mari iubitori şi promotori ai valorilor ortodoxismului românesc, predică un model social pur neoprotestant, pe modelul celui din SUA. Tot ce e european îi este străin neoconservatorismului românesc. Întîmplător, cunosc foarte bine acel mediu, îl urmăresc de ani buni şi ştiu bine cum funcţionează pentru că lucrez la o carte pe acest subiect. A implementa un astfel de model social în România înseamnă să fii fie naiv, fie sărăc cu duhul. Oricine a trăit cîteva luni în comunităţile neoprotestane ştie două lucruri importante. Primul e faptul că elementrul central al teologiei neoprotestante spune că „eu şi Dumnezeu creăm majoritatea“, iar acest lucru corespunde perfect neoliberalismului extrem (implicaţie minimală a statului, dereglementat etc.). Iar al doilea lucru foarte important: o astfel de comunitate nu are nevoie de stat, pentru că Statul pentru ea este un rău pe care trebuie să-l tolereze. Statul este lumea Cezarului, pe cînd Biserica e lumea lui Dumnezeu. Dacă ar dispărea Statul, comunitatea nici nu ar observa acest lucru, pentru că ea dispune de mecanisme care îndeplinesc funcţiile unor instituţii ale statului. Comunitatea neoprotestantă nu are nevoie de şcoală de stat, de servicii sociale, şi uneori nici de mecanisme economice, pentru că ea dispune de propriile mecansime care îndeplinesc această funcţie. Uitaţi-vă la MTV sau la discursurile politicienilor americani şi vedeţi nu produsul şcolii americane de stat, ci produsul şcolii duminicale neoprotestante. Neoliberalismul extrem corespunde perfect acestui model.
Imaginaţi-vă ce s-ar întîmpla în România, o ţară cu o populaţie foarte săracă şi rurală, cu un cu tot alt tip de cultură organizatorică, dacă ar dispărea instituţiile de bază? Ce s-ar întîmpla dacă spitalul şi școala ar deveni private? Există alte instituţii care îndeplinesc funcţiile acestora? Credeţi că BOR e capabilă să facă ceea ce în SUA face biserica neoprotestantă? NU, NU, NU. Ar fi poate cea mai mare catastrofă socială prin care va fi trecut statul român.
Să luăm un exemplu: sistemul stomatologic care este servicul medical privatizat în totalitate. Toată lumea s-a privatizat, serviciile şi calitatea actului medical au crescut. A apărut însă o problemă majoră: exluderea unei pături foarte largi a populaţiei de la accesul la acest tip de act medical („Circa 22% dintre români merg la stomatolog regulat, iar alți 25% vizitează cabinetul stomatologic o dată la un interval de pînă la trei ani“). Noroc că boala de dinţi nu e contagioasă.
Vin alegerile aşa că e un moment prielnic pentru astfel de meditaţii. Aşa stau din păcate lucrurile pe palierul dreptei. Vestea şi mai proastă e că dinspre stînga lucrurile nu arată deloc mai bine.
P.S. 1.Ceea ce mă miră cel mai mult e faptul că dreapta conservatoare din România, cea care are cele mai multe resurse umane, dar şi acces la resurse financiare foarte importante, cu un potenţial foarte mare, nu reuşeşte nicidecum să ofere nişte lideri respectabili şi o platformă politică rezonabilă. Starea dreptei conservatoare este un indiciu foarte bun pentru situaţia politică de la noi.
P.S.2. Despre sînga de partid reprezentată de PSD, cea care acum este foarte ocupată cu „teleguvernarea“ şi care uneori se plasează mai la dreapta PDL-ului (se poate şi mai la dreapta), vom reveni cu un alt text.