Vom deveni corect porci şi furnici

Există cărţi făcute parcă pentru liceeni neliniştiţi. Nu în sens didactic, nu în sens fandosit cool. Ci în cel mai cinstit sens de avatar pop-filozofic al tranzitivităţii, al profunzimii. Asta-mi ziceam în timp ce citeam conferinţele lui Alain Badiou ţinute sub titlul „Secolul”. Badiou nu m-a prins niciodată în retorica sa, dar de data asta am primit un binevenit cap în gură. Evident, au contribuit limbajul ceva mai colocvial, morga mai puţin gînditoare (care e vital pentru mine – sînt un cititor radical împotriva zorzoanelor limbajului „tehnic”, academicos, iar Badiou are şi din astea), referinţele numeroase, rîndurile de cititor autentic dedicate scriitorilor iubiţi. Şi mai ales ideile curajoase expuse natural, fără precauţii inutile, raportarea cu adevărat critică la imediat. Mi-ar fi plăcut în liceu pentru că mi-ar fi făcut creierii varză, mi-ar fi dat instantaneu o superbă listă de lecturi, mi-ar fi dat şi un aer interesant, mai interesant decît cărţile de eseuri la modă pe vremea mea, prin anii 90. Cam asta are de „liceu” în ea, restul e foarte serios – deci, mai mult decît orice, este o carte care nu-şi subestimează cititorul, îl simţi în fiecare pagină ca un auditoriu curajos, gata să primească interpretări nedogmatice.

Badiou defineşte „secolul” altfel decît în dicţionar. Secolul este mai curînd o aglomerare de teme, recurenţe, obsesii, fapte. Secolul XX ar începe, după gînditorul francez, undeva la sfîrşitul secolului XIX istoric şi s-ar termina prin anii 1970. Ce urmează e o restauraţie, o „re-conservatorizare” a spaţiului public, artistic, ideologic. Un alt „secol XX” poate fi constituit si din 1970 pina in zilele noastre – un secol al instaurării totale a capitalismului, un secol fericit, un secol-tîrtiţă cum îl numeşte dispreţuitor Badiou. Interesant e ce idei, momente, scriitori alege filozoful pentru a descrie secolul în propria viziune. Ce iese este o interesantă teoretizare a unei pasivităţi straniu radicale, radicalizate, „formalizate”. Unul dintre cele mai intense momente ale cărţii apare cînd comentează un poem al lui Pessoa. Poetul atingea în text tensiunea incredibilă dintre laşitatea burghezului care nu vrea să-şi iasă din rutina căldicică, funcţionărească şi dorinţa insuportabilă de a fugi cu piraţii, de a fuziona cu acţiunea totală, cu haosul, cu „viaţa adevărată”. Badiou intervine cu un fragment biografic (participarea la evenimentele din Franţa, mai 1968) şi emite ideea că opusul laşităţii nu ar fi acţiunea, ci pasivitatea. El spune că exact în astfel de momente în care abandonezi tot şi te arunci în necunoscut comiţi şi un act sublim de pasivitate. Chestiunea se complică pentru că Pessoa vedea în poemul său şi un pericol substanţial, o laşitate secundă care intervine după ce faci gestul de ruptură cu inerţia – iar de aici derivă acea umanitate burgheză ucigătoare, aceea în care principala filozofie se rezumă în fraza plină de înţelegere şi toleranţă „asta e, nu mai e nimic de făcut, aşa e lumea, aşa sînt oamenii”…

Comentarii extraordinare găsim şi la fragmente din Brecht, cel care în opoziţie cu Pessoa promovează actul Ideii ca fiind reprezentabil în timp, ca putînd evolua. Esenţa oricărei mişcări artistice radicale, avangardiste mai ales, nu stă nici în proiectarea unui viitor. Stă în prezent. Stă în afirmaţia lui Mallarme din 1880, valabilă, spune Badiou, şi în 1980, şi în zilele noastre: „Ne trebuie un prezent”. Avangardismele se formează în jurul prezentului, încearcă să se închine timpului imediat. Vor să spună, în contradicţie cu mişcările reacţionare, „clasiciste”, că există totuşi posibilitatea aducerii unei idei în realitate, că realitatea însăşi ne poate ajuta să ieşim din marasm şi platitudine. Singura ambiţie a vremurilor noastre fiind, spre disperarea filozofului, conservarea omului vechi, frica de teroarea schimbarii, de experienţele îngrozitoare ale secolului.

Provocatoare sînt comentariile pe marginea „omului nou” proiectat de ideologii ale secolului XX sau despre omul nou al industriei genetice, adus la realitatea oarecum involuntar. Scrie Badiou: „tocmai în zilele noastre, odată cu manipulările genetice, lumea se pregăteşte să schimbe cu adevărat omul, să modifice specia. Diferenţa stă în întregime în faptul că genetica este profund apolitică. (…) Aflăm de prin ziare că e posibil, că vom putea să avem cinci labe sau să fim nemuritori. Ceea ce se va întmpla tocmai pentru că nu ţine de un proiect. Acest lucru se va întîmpla şi prin automatismul lucrurilor”. E o revanşă a ştiinţei, a tehnicului împotriva politicului. A cifrelor împotriva cuvintelor. Ceea ce e extrem de periculos. Pentru că nimeni nu va mai sta să întrebe „Ce să ne facem cu faptul că ştiinţa ştie să facă un om nou?”. Nu, nimeni n-o să-şi mai pună serios întrebarea asta. Pur şi simplu va începe fabricarea şi, afirmă Badiou tranşant, singura constantă sigură care va intra în calcul va fi, şi în acest caz, profitul.

Constantă la Alain Badiou, ca şi la repere ceva mai „glam” ale stîngii precum Zizek, este critica filantropiei, ţinerea în retardare a ţărilor din lumea a treia prin filantropie, filantropia ca formă ipocrită de întreţinere a monopolului în industrii cheie cum ar fi cea farmaceutică. „Distribuirea de medicamente necesare tuturor bolnavilor africani de SIDa este absolut posibilă. E de ajuns ca anumite ţări care dispun de mijloacele industriale necesare să decidă să fabrice medicamente generale şi să le livreze populaţiilor în cauză. Efort financiar minim, net inferior costului expediţiilor militare „umanitare”. Un guvern care nu decide să acţioneze astfel decide să fie coresponsabil de moartea mai multor zeci de milioane de oameni.”

„Secolul” lui Badiou nu este secolul ideologiilor, al utopiilor. Este, dimpotrivă, secolul faptelor cu tot ce au avut ele mai terifiant, mai măreţ, mai mizerabil; ideologiile fuseseră construite deja în secolul precedent. Secolul lui Badiou este animat de un antagonism central: două tabere care se bat la scară planetară, asta ar fi principala caracteristică. E invocat un moment din anii 60, în China, cînd izbucneşte o teribilă luptă filozofică pe marginea dialecticii. Ce este esenţial pentru dialectică? Că „unul se divizează în doi” sau că „doi fuzionează în Unu”. Ei bine, „de stînga” însemna în China acelor vremuri să vezi drept esenţială divizarea şi nu fuzionarea elementelor care se contrazic.

Un capitol aboslut memorabil îi este dedicat lui Freud, temei sexului în secolul trecut, unui fragment dintr-o carte pe care Badiou o aşează în fruntea scrierilor literare din toate timpurile: „Cinci psihanalize”. Scoaterea sexului din zodia „normalului”, investigarea erotismului infantil, studierea sexului ca un construct şi nu ca un act cu sens dat (cum l-ar fi vrut Biserica), miza ascunsă a luptei cu religia. Badiou raportează tot timpul discursul de atunci la noul conservatorism al zilelor noastre. La credinţa şi mai fermă în familie, dar şi la o echivalare nebună a „omenirii” cu  o specie oarecare, aşa cum îşi doresc promotorii unei etici totale în rîndul animalelor, plantelor etc. Ce efect au astfel de „gîndiri reacţionare”. Percepţia agresorilor copiilor, de exemplu, e afectată de dorinţa profundă de a nu destabiliza familia. Transformarea pedofilului în unic şi diabolic inamic al copilului are şi efectul pervers de a trece în umbră o realitate teribilă: că cele mai multe crime avînd copii drept victime sînt cele comise chiar de mamele lor şi că cele mai multe agresiuni sexuale asupra copiilor sînt comise de taţi (vitregi sau naturali).

Miza aducerii sexului în esenţa definirii omului ar fi fost, la Freud, revoluţionarea completă a „actului cu sens”. Scoaterea din matricea morală (una dintre definiţiile revoluţiei, „dincolo de bine şi de rău”). Dar a reuşit cu adevărat ultimul secol să „de-moralizeze” sexul?, se întreabă ironic Badiou. „Nu”, acesta este răspunsul. „Realul” sexului era important pentru Freud, cu tot nenumitul pe care-l implică el. Realul şi nu „sensul”, nu sublimările culturale a la Jung. Şi nici febrilitatea imperativă ieşită din rărunchii hedonismului contemporan: „juisează!”. „Aşa cum ştim cel puţin de la Imperiul Roman tîrziu încoace, atunci cînd juisarea e lucrul de care orice viaţă vrea să se asigure, atunci cînd juisarea se aşază pe locul imperativului, atrocitatea devine în chip inevitabil lucrul de care se juisează. Iată cum vine timpul obscenităţii generale, al gladiatorilor, al caznelor în timp real, care ne va face să ducem pînă şi dorul crimelor politice ale secolului defunct”.

Cartea se încheie cu încă o elegie pentru proiectul egalitarist care să depăşească visul snob-nătîng bioetic şi ecologist. „După Sartre şi Foucault, un Darwin nefast. Cu o tuşă „etică”, fiindcă ce altceva ne-ar putea îngrijora în privinţa unei specii, dacă nu tocmai supravieţuirea ei? Ecologia şi bioetica vor vechea la devenirea noastră „corectă” de porci sau de furnici.” Am rezumat ceva din spiritul acestor conferinţe ţinute de Badiou în prima jumătate a anilor 2000. E o carte provocatoare şi foarte uşor de citit. Lectura perfectă pentru ăia care încă nu se simt furnici.

Alain Badiou, Secolul, Editura Idea, Cluj, 2010, colecţia Panopticon, traducerea de Emilian Cioc

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.