Vai ter Copa!

claudiu-gaiu2Cupă şi carnaval

Iartă-mă Neymar/ dar de data asta nu te susţin/ m-am săturat să văd poporul nostru/ stingându-se puţin, câte puţin în programe TV” – sună versurile unui cântec al artistului brazilian Edu Krieger, care pune pe chitară argumentele împotriva organizării Campionatului Mondial de Fotbal Brazilia 2014.

Recent, şi-au mai exprimat dezamăgirea faţă de organizarea evenimentului scriitorul Paolo Coelho şi fostul fenomen fotbalistic Ronaldo. E ciudat că două figuri care fac azi avere din vânzarea unei imagini, cea a unei spiritualităţi de consum, spre folosul participanţilor la Forumul Economic de la Davos, şi cea a starului care zâmbeşte din reclame, în numele sportului-business, au standarde morale atât de ridicate când vine vorba de o operaţiune de imagine propriului guvern şi de pasiunea poporului lor pentru spectacolul balonului rotund.

Brazilia va înfrunta Croaţia pe 12 iunie, la São Paolo, în meciul de deschidere al Campionatului Mondial de Fotbal. E puţin probabil ca atunci vocea protestatarilor contra megaevenimentului, cum îi spun localnicii, să domine atmosfera. Protestele sunt legate costurile de organizare şi de încălcarea dreptului la locuire. ONG-ul Conectas şi Comitetele Populare ale Cupei, reuniuni cetăţeneşti ce urmăresc cheltuielile competiţiei, vorbesc de 250 de mii de familii care au fost sau vor fi mutate pentru construirea stadioanelor, noilor piste de aeroport sau dezvoltării sistemului de autostrăzi. Cifra e însă umflată, iar autorităţile nici nu s-au sinchisit să o dezmintă. Alte nereguli ţin, ca de obicei, de amestecul dintre finanţarea publică şi întreprinderile private. Astfel, când Neymar va da ochii cu Mandžukić în prima partidă de la Copa do Mundo, stadionul Itaquerão, cea mai mare arenă privată din Brazilia, va fi înghiţit deja peste 150 de milioane de euro din bani publici, dirijaţi de către autorităţile statale sau federale fie direct, fie prin scutiri fiscale. Guvernanţii îşi merită criticile, însă celălalt responsabil, FIFA, nu trebuie uitat. În preţul de plătit pentru organizarea competiţiei, Federaţia Internaţională de Fotbal a impus şi un abandon temporar al suveranităţii naţionale prin crearea unor zone de jurisdicţie speciale, retragerea temporară a unor drepturi cetăţeneşti, cum ar fi cel al libertăţii de a protesta sau facilitarea militarizării unor cartiere. Protestele s-au coagulat în jurul Cupei, însă ele au origini diverse, de multe ori fiind reamintite probleme structurale ale ţării. Din 2013 până acum, au existat un şir lung de greve mai mult sau mai puţin intense ale profesorilor, funcţionarilor, poliţiilor militare şi civile, studenţilor sau petroliştilor companiei naţionale Petrobras. Totuşi, cu excepţia unor manifestaţii pe bulevardele din São Paolo, unde a participat puternicul sindicat al muncitorilor fără locuinţă (Movimento dos Trabalhadores Sem-Teto) e vorba de marşuri de câteva mii sau câteva sute de persoane. Şi asta într-o ţară unde există tradiţia reuniunilor publice şi unde mitingurile electorale din anii 1990-2000 strângeau sute de mii de persoane. Actualele proteste seamănă prin lipsa de direcţie şi pespective cu adunările Occupy. Sunt dominate de clasele medii şi de tinerimea universitară, în vreme ce, de pildă, liderii unui sindicat radical, ca Mişcarea Muncitorilor fără Pământ (Movimento dos Trabalhadores Sem-Terra), oţelit în confruntări dure cu agrobusiness-ul multinaţionalelor şi al marilor latifundiari, au susţinut că ar fi o greşeală strategică organizarea de proteste în timpul desfăşurării Cupei. João Stédile, principalul reprezentant al mişcării, care nu are probleme să proclame deschis nesupunerea civică sau chiar să cheme la exproprieri prin luptă armată, scotea în evidenţă îndoielnicul câştig de vizibilitate al protestatarilor în timpul meciurilor, care riscă să fie plătit cu pierderea sprijinului unei populaţii ataşată de pasiunea stadioanelor. Stédile adăuga că nimeni nu face proteste în timpul carnavalului. Şi Cupa trebuie lăsată să fie o sărbătoare.

Lulism şi geopolitică

Înainte ca tulburările ucrainiene să treacă în centrul atenţiei, presa anglo-saxonă şi europeană prezenta deja Brazilia ca pe o ţară aflată în pragul prăbuşirii, dominată de violenţe stradale, incapabilă să organizeze un eveniment de amploarea unui Campionat Mondial de Fotbal. Însă, în ciuda trecutului său şi a problemelor sale sociale cronice, Brazilia nu este nici pe departe comparabilă cu monarhia absolută din Qatar, organizatorul competiţiei în 2022. Condiţiile de muncă de pe şantierele braziliene sunt dure şi opt lucrători şi-au pierdut viaţa în construcţia stadioanelor. E tragic! Însă e ruşinoasă uşurinţa cu care se trece peste cei aproximativ 900 de muncitori nepalezi şi indieni care şi-au pierdut viaţa în perioada 2012-2013 pentru ridicarea arenelor qatariene. Dacă nimic nu se schimbă şi, în locul unor presiuni internaţionale, tăcerea continuă, Confederaţia Sindicală Internaţională (ITUC) estimează că până la prima lovitură de balon din Qatar 2022 se vor înregistra peste 4000 de morţi. Diferenţa între numărul victimelor braziliene şi cele din emiratul seicului Tamim Al-Tahni se explică prin deosebirea fundamentală între nesiguranţa muncii şi sclavie. Acum, odată trecut şocul alegerilor europene, iar criza ucraineană împotmolindu-se macabru, luminile media vor cădea din nou pe Brazilia. Va reîncepe campania de presă din care vom afla că acolo a priori nimic nu funcţionează, totul e precar şi corupt, guvernul distruge natura, iar sărăcia domneşte pretutindeni. Pe scurt, în America de Sud, mai rău ca Brazilia e doar Venezuela. Şi totuşi, ar trebui să le fie recunoscut brazilienilor un avantaj în comparaţie cu celelalte ţări organizatoare: inteligenţa politică. Nicăieri, nici în Africa de Sud, nici în Germania, nici în Japonia și nici în Franţa, Campionatul Mondial nu a fost precedat de mişcări de stradă care să solicite investiţii în educaţie şi sănătate în locul banilor cheltuiţi pe stadioane. Violenţa atacului contra Braziliei ţine de ideologie şi de geopolitică. Ţara este condusă de un Partid al Muncitorilor (Partido dos Trabalhadores, PT), iar conducătorii ei par să ia în serios rolul de mare forţă într-o lume multipolară. Qatarul în schimb există doar ca bază a Comandamentului Central al forţelor americane în Golful Persic şi ca cel mai mare depozit de armament american din afara graniţelor SUA.

Guvernarea petista (de la PT, acronimul partidului) durează de 12 ani, de la victoria electorală a lui Luis da Silva, zis Lula. Puterea carismei acestui sindicalist bărbos, fost muncitor metalurgist, devenit încarnarea abilităţii politice, l-a făcut pe tânărul autor al unei istorii a formaţiunii politice braziliene la putere, Lincoln Secco, să se întrebe dacă PT mai înseamnă şi altceva decât „lulismo”. Într-adevăr, destinul politic al lui Lula se identifică cu cel al partidului, creat în anii 80, când junta militară la conducere permite pluripartitismul. În afară de sindicatele muncitoreşti, la formarea grupării, au mai contribuit militanţi catolici inspiraţi de teologia eliberării, intelectuali de stânga, foşti guerrilleros sau dizidenţi liberali din opoziţia legală. Imaginea de star pop vermelho a preşedintelui Lula şi discursurile sale contra oligarhiei dau bine seama de starea partidului: o social-democraţie cu retorică revoluţionară. Documentele oficiale ale PT vorbesc de Marx, de Lenin sau de Gramsci. În comparaţie cu Partidul Social Democrat german, atât de în largul său în marile coaliţii conduse de Angela Merkel, sau de Partidul Socialist francez, de prea mult timp campion al privatizărilor, al politicilor europene de austeritate şi susţinător fără rezerve al imperialismului gringo, Partidul Muncitorilor din Brazilia măcar vorbeşte un idiom de stânga. El reprezintă aripa moderată şi acomodantă a luptei de eliberare a Americii de Sud de sub dominaţia economico-politică a Statelor Unite, în opoziţie cu aripa radicală, la putere în Venezuela, Ecuador sau Bolivia. Pricipalele axe ale guvernelor petistas sunt integrarea socială şi reducerea rupturilor ce definesc una dintre cele mai inegalitare societăţi. Este vorba de lansarea unor programe guvernamentale destinate să sprijine finaciar familiile în nevoie, să generalizeze asistenţa sanitară, accesul la gaz, la apă curentă sau la electricitate. Spre exemplu, programul „Brasil sem Miseria” asumat de guvern în 2011 îşi propune scoaterea din sărăcie a celor peste 16 milioane de persoane cu venituri de sub 25 de euro pe lună.

Distensão lenta, segura e gradual

PT este cea mai democratică forţă aflată vreodată la conducerea ţării: are o conducere colectivă, reduce numărul de mandate deţinute de deputaţii (maxim 3) şi senatorii săi (maxim 2) în camerele reprezentative federale sau statale şi impune paritatea femei-bărbaţi în structurile sale de conducere. Actualul preşedinte al Braziliei, ales în 2010, Dilma Rousseff, este produsul unor astfel de politici interne de partid, dar şi a vicleniei politice a lui Lula de a scoate în faţă neofiţi când apropiaţii săi se afundau în scandalurile de corupţie din 2005. De formaţie economist, prima femeie aleasă ca şef de stat şi de guvern din istoria Braziliei, îşi are rădăcinile familiale în emigraţia interbelică bulgară, iar cele politice în rândurile rezistenţei armate din anii 70 împotriva dictaturii militare. Ca şi actualul preşedinte al Uruguayului, „Pepe” Mujica, ea a cunoscut închisorile şi tortura. În diverse funcţii ministeriale de la preluarea puterii de către Partidul Muncitorilor, numele său se leagă de timide iniţiative de naţionalizare a unor platforme petroliere, de dezvoltarea industriei navale şi de planurile federale de electrificare completă a tuturor locuinţelor. Ca preşedinte, ea pare a fi gestionarul politicilor de integrare socială ale PT. Aproape sigur, ea va câştiga un nou mandat la alegerile prezidenţiale din luna octombrie a anului în curs. Aceasta pentru că este susţinută de Lula, dar şi de un partid de mase în curs de transformare într-un partid de funcţionari şi de cadre. Dar mai ales pentru că tradiţia recentă a gigantului lusofon este cea a transformărilor încete. Tensiunile sociale ale Braziliei sunt exprimate printr-o violenţă ce ia forme mocnite şi permanente sau sporadice şi infracţionale.

Destinderea politică din ultimele decenii s-a petrecut aşa cum a plănuit-o penultimul dictator militar, generalul Ernesto Geisel, „încet, sigur, gradual”. Ea a fost continuată de reprezentanţii partidului de opoziţie îngăduit de militari, Mişcarea Democratică Braziliană (MDB), venit la putere în 1985, un partid despre care se spunea că este de centru pentru că în el îşi găsea locul toată lumea: marii latifundiari, burghezia industrială, intelectualii liberali sau social-democraţi, etc. De mai bine de un deceniu, s-a intrat în epoca PT, mai democratic decât înaintaşul său, dar nici el străin de structurile clientelare înrădăcinate de mai bine de un veac de oligarhia tradițională a cafelei. Nimic nu ilustrează mai bine încetineala şi continuitatea istoriei recente a Braziliei decât situaţia torţionarilor şi a responsabililor de încălcarea drepturilor omului din perioada 1964-1985. Spre deosebire de celelalte ţări din Cornul Sudic, ei nu au răspuns niciodată în faţa justiţiei, sub protecţia unei legi a amnistiei datând din vremea regimului de extremă dreaptă (1979). De asemenea, guvernele Lula şi Dilma nu au pus în discuţie interesele marelui capital care a susţinut cel mai îndelungat regim militar din America Latină. E adevărat că, în comparaţie cu cei 30.000 de morţi şi dispăruţi ai dictaturii argentiniene sau cu cei 3200 din timpul lui Pinochet, regimul brazilian, având pe conştiinţă doar 400 de victime, alături de zeci de mii de arestări arbitrare şi torturi, pare faţa umană a cruciadei antireformiste şi contrarevoluţionare susţinute de Washington în statele latino-americane. La fel, Partido dos Trabalhadores nu pare deloc grăbit să înfăptuiască reformele agrare înscrise în constituţiile republicii încă din anii 60, ţara fiind şi azi pe locul al doilea mondial în termeni de concentrare a terenurilor (1 % din populaţie deţine 50 % din pământurile exploatabile), doar Paraguay având o situaţie mai explozivă. Însă economistul Dilma Rousseff consideră inoportună exproprierea marilor latifundiari. O altă dimensiune a continuităţii între regimurile de dictatură (1964-1985), de democraţie conservator-liberală (1985-2002) şi de progresism social-democrat (2002-2014) este dată de chestiunea datoriei, piatră de încercare a politicilor din Lumea a treia. Militarii brazilieni au reuşit performanţa de a multiplica de 40 de ori datoria ţării. Aflată la 2,5 miliarde de dolari pe vremea preşedintelui progresist João Goulard, zis Jango – răsturnat de la putere acum 50 de ani, din pricina planurilor sale de reformă agrară – ea ajunsese deja la 100 de miliarde în 1985. Intrată în ciclul infernal al datoriei, Brazilia a produs multă vreme în principal pentru a plăti dobânzi. Astfel, plata datoriei externe era în 1999 de cinci ori mai mare decât bugetul pentru sănătate. În aceea perioadă, candidatul la preşedenţie Lula declara că „orice guvern al Lumii a treia care hotărăşte să continue plata datoriei externe alege să-şi conducă poporul spre prăpastie”. Accesul său la putere în 2002 este însă condiţionat nu numai de refacerea înfăţişării sale, operaţie stomatologică şi de descâlcire şi coafare a bărbii, dar şi de transmiterea unor mesaje liniştitoare către marele capital financiar internaţional. În faţa unei presiuni externe imense – un oarecare George Soros bătuse drumul până la Rio pentru a le spune brazilienilor că au de ales între candidatul dreptei, José Serra, şi haos – Lula face paşi înapoi şi, odată ales, îl numeşte în fruntea Băncii Centrale pe Henrique Meirelles, un reprezentant al şcolii neoliberale de la Chicago, căruia îi asigură autonomia politică.

Copa do Mundo 2014

Organizarea Cupei Mondiale de Fotbal din acest an şi a Olimpiadei de Vară de la Rio de Janeiro în 2016 sunt semnele spectaculare ale afirmării Braziliei ca una din principalele forţe politice şi economice ale Globului. Sunt lovituri de imagine înscrise într-un proiect de politică internaţională mai larg, ce cuprinde revendicarea unui loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU sau intenţia declarată de a deveni o putere nucleară. Sunt şanse ca pe 13 iulie, pe stadionul Maracana, Brazilia să joace și să câștige finala Cupei Mondiale, ceea ce ar încununa calculul de politică internă şi externă în care evenimentul a fost inclus. Să fie oare prea scump? Estimările costurilor iniţiale de organizare s-au triplat între timp, ajungându-se către 11 miliarde de euro. E puţin însă în comparaţie cu costurile anuale ale programului nuclear sau cu povara datoriei publice. Conform datelor furnizate de banca Centrală a Braziliei, în 2013, guvernul federal a plătit 248 de miliarde de reali pentru plata datoriei externe (cam 82 de miliarde de euro), adică 5,18% din PIB-ul ţării. Aşadar, Brazilia plăteşte în fiecare zi aproximativ 220 de milioane de euro către bănci, în contul unei datori moştenite de la dictatura militară. Cu blocarea a două zile de plată s-ar construi din nou Maracana!

Copa do Mundo nu e nici pe departe cea mai mare problemă a Braziliei! Unii dezamăgiţi au profitat de moment pentru a reaminti liderilor din Partidos dos Trabalhadores de transformarea socială cu care au fost mandataţi de alegători. Prelungirea contestării sub lozinca „não vai ter Copa” (Cupa nu va avea loc) se întoarce acum împotriva protestatarilor, pentru că amintirea deceniilor lipsite de speranţă e încă vie. Actuala putere continuă să se bucure de un larg sprijin popular. Pentru încă 4-5 ani lucrurile sunt bătute în cuie: guvernele Dilmei Rousseff vor încerca să-şi asigure pacea socială construind un Welfare state pe baza resurselor unei ţări ce ocupă mai bine de jumătate din continent. Reprezentanţii capitalului financiar şi industrial şi-ar fi dorit alţi parteneri la Brasilia, dar temerile lor au fost potolite cu garanţii dureros resimţite de populaţie. Promisiunile pe jumătate abandonate şi compromisurile ruşinoase par temelia deocamdată trainică a social-democraţiei auriverde.

Cupa este şi oglinda noastră. Pentru că cea mai importantă ţară a Americii latine nu poate fi acuzată de autoritarism, cum s-a întâmplat cu organizatorii Jocurilor Olimpice de la Beijing sau de la Soci, presa transatlantică vede peste tot haos şi dezmăţ de cheltuieli. Încântaţi de încolonarea noastră euro-nord-americană într-o perpetuă sărbătoare a consumului bazat pe austeritate şi pe care am botezat-o „toleranţă”, ne cade greu să-i vedem şi pe alţii intrând în joc. În plus, nou-veniţii nici nu au nevoie să contrafacă bucuria carnavalului. Ne mai rămâne să sperăm că antrenorul Scolari îi va lăsa jucătorii din Seleção să ne demonstreze un adevăr pe care ei îl ştiu din născare: futebol é arte!

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.