Back in the USSR. Scurtă istorie a rockului sovietic – Interviu cu Artiom TROIŢKI (&video)

Mai jos publicăm un fragment dintr-un amplu interviu cu Artiom Troiţki dedicat temei: Muzica alternativă din spaţiul sovietic şi rusesc. Interviul a apărtu în volumul publicat recent  – Intelighenţia rusă azi (editura Cartier 2012, Traducere  şi note – Vladimir Bulat). Materialul de mai jos cuprinde doar fragmentul ce vizează perioada sovietică. Cum suportul web ne premite am folosit şi material video de arhivă pentru a ilustra mai bine povestea fascinantă a rockului sovietic. La final vom avea şi o Anexă cu video & melodii traduse şi cîteva filme rare. Pentru imagini şi informaţii minime legate de subcultura sovietică recomand situl acesta.

În adolescența mea, în plină epocă perestroika, Artiom Troiţki era un adevărat  mit. Pentru generația mea, el a fost un guru al rockului sovietic și occidental. El era cel care le știa pe toate în acest domeniu, dădea verdicte, părerile lui fiind literă de lege în privinţa muzicii care circula în spațiul necuprinsului URSS. Întîmplarea face că acum cîțiva ani ne-am intersectat  la unul din evenimentele mondene din Moscova. Pînă atunci, nu am avut onoarea să-l cunosc. Am făcut cunoștință, am povestit, am ținut legătura și, din cînd în cînd, mai schimbăm impresii. Am ținut să am un interviu și cu Artiom, omului căruia generația mea, chiar dacă nu este conștientă, îi datorează foarte mult. În legătură cu acest interviu ar trebui să mai spun ceva. Acesta a fost posibil și fiindcă  „vocea mea” la Moscova, eu nefiind de față, a avut amabilitatea de a merge și a înregistra discuţia, după care  a reuşit să-mi transfere fișierele intacte, lucru pentru care îi mulțumesc. Este vorba de jurnalistul Alexandr Beleavski, un vorbitor excelent al celor două limbi. O altă persoană care merită mulțumirile mele este un mare fan al rockului sovietic și rusesc, Vlad Bolocan, cel care a avut răbdarea să transcrie interviul, lucru pe care eu nu l-aș fi putut face niciodată. Iar acum, să-l urmărim pe Artiom Troiţki, omul care știe totul despre muzica alternativă sovietică și rusească.

 Dragă Artiom, cînd ne-am văzut la Moscova, de curînd, şi ţi-am zis că sȋnt din România, mi-ai povestit că unul din eroii adolescenţei tale a fost un român, marele DJ de la Europa Liberă, pe care-l preţuiai enorm. Este vorba de faimosul Cornel Chiriac, care a contribuit în chip esenţial la propagarea muzicii de calitate în întreg blocul socialist al acelei vremi. În ce fel te-au influenţat emisiunile lui?

Foto: Cornel Chiriac

Trebuie spus din start că nu ştiam nimic despre personalitatea lui Cornel Chiriac. Nici până acum nu ştiu despre rolul pe care l-a jucat acesta în promovarea muzicii est-europene. Ce pot să afirm este faptul că eram un ascultător de radio absolut fanatic şi că am căutat toate emisiunile de pe undele scurte şi medii, care transmiteau muzică. Acum pot să spun fără tăgadă că, dintre toate, cea mai interesantă era anume acea emisiune pe care o făcea Cornel Chiriac, pe postul de radio Europa Liberă. Pot spune că, datorită acestui program, pe care l-am audiat de-a lungul a mai mulţi ani, am început chiar să înţeleg româneşte şi chiar să vorbesc puţin  română. Poate pentru că româna, fiind o limbă romanică, se aseamănă cu italiana şi spaniola… Dar să nu o lungesc, am început să înţeleg multe. Iată două lucruri care deosebeau această emisiune de altele. În primul rînd, eu consider că  gustul foarte bun pentru muzică îl diferenţia pe Chiriac de alţi DJ, pentru că nu se lăsa copleşit de hiturile momentului, ci se orienta spre rockul întregii perioade, spre ceea ce se  numea rock progresiv. Iar al doilea lucru se referă la faptul că era singura emisiune, dintre toate pe care le puteam accesa din Uniunea Sovietică, în care se puneau  albume întregi sau aproape întregi, şi nu doar piesele de top, cu succes la public. Tocmai de accea, informaţia primară, proaspătă, o aveam tocmai datorită acestui program. Sȋnt convins că, graţie emisiunii lui Cornel Chiriac, am aflat despre cele mai interesante trupe ale vremii. Nu aş putea aduce acum nişte exemple, dar sȋnt absolut convins că gustul meu pentru muzică s-a rafinat prin intermediul acestuia, atunci, la finele anilor ’60 şi ȋnceputul anilor ’70. Pe de altă parte, existau şi anumite lacune. De pildă, Chiriac era orientat spre muzica britanică şi cea americană şi neglija, de pildă, muzica franţuzească, nemţească, italiană. Ceva-ceva tot rămînea dincolo de cadrul emisiunii sale. Cu toate astea, nu exista nimic mai bun pe lungimile scurte şi lungi, la acea vreme. Ascultam emisiunile lui în fiecare noapte. Mai exact, dacă-mi amintesc bine,  era fie de luni pînă joi, fie de luni pînă vineri. În fiecare seară era un nou album – ce încîntare!

   Să revenim la persoana ta. Pentru mine, dar şi pentru întreaga mea generaţie, Artiom Troiţki ȋnsemna autoritatea nr. 1 în materie de muzică alternativă, care a prins viaţă în URSS. Pentru mine, opinia lui Troţski  devenise buchie de lege. Cum s-a cimentat această autoritate? Cum ai devenit un meloman, cine ţi-a format gustul şi cine te-a influenţat?

Ei, în afara lui Cornel Chiriac, cred că o influenţă a avut-o şi rock-jurnalismul american şi cel britanic. Am început încă din anii ’70 – doar nu exista încă Internet – să-mi fac abonamente la presa americană de specialitate. Sporadic, primeam revistele Rolling Stones, Cream. Am devenit atent la anumiţi jurnalişti, care-mi plăceau. Printre americani, era Lefter Banks, dintre englezi – Nick Kent, Charles Shaar Murray. Într-un anume fel, aceştia m-au influenţat. Dar în mare şi în definitiv, pot spune despre mine că am fost un om independent, mai exact, puteam imediat să determin pe cont propriu ce muzică îmi place şi care nu, şi doar arareori se ȋntȋmpla să-mi schimb ulterior opinia. Mi-amintesc, de pildă, că dintru început nu mi-a plăcut trupa Queen, şi iată că pînă azi nu o am la inimă. De accea, nici o influenţă în privinţa susţinerii măreţiei lui Freddy Mercury sau a măreţei lui trupe  nu mi-au schimbat percepţia. La fel, apăreau şi simpatii ferme, cum ar fi pentru Jim Morrison sau Beefheart. Dar uneori era vorba de nişte excentrici singuratici, care nu plăceau aproape nimănui şi despre care aproape că nu ştia nimeni nimic. Spre aceştia mi-am îndreptat simpatiile, pentru totdeauna. Unul dintre ei a fost şi Arthur Braun, pe care puţini îl mai ţin minte, dar pentru mine era în cel mai înalt grad un personaj valabil şi talentat. Cred că sȋnt cîteva pricini care mă ȋndreptăţesc să mă consider un autor. Aceleaşi mă fac pentru mulţi o autoritate (dar trebuie să spun că, şi în Rusia, nu sȋnt pentru toţi o autoritate). Vreau să spun că acest lucru se leagă de faptul că mereu am iubit muzica şi am scris despre aceasta cu pasiune şi sinceritate. Cred că este minunat acest lucru. Nu-mi place cînd se face ceva cu o răceală clinică. Pe de altă parte, mereu am avut o părere proprie. Mai exact, niciodată nu m-am ghidat după opiniile altcuiva, nici nu am alergat după mode. Ca să nu mai spun de comenzi, conjuncturi şi altele, care să-mi fi forţat vreo părere… Am fost mereu un autor independent – ceea ce-l onorează pe orice autor, nu doar pe cel care scrie despre rock. Mai departe, în al treilea rînd, consider că am un talent pentru scris. Dar nu am avut niciodată alte ambiţii auctoriale, să scriu eseuri sau proză. Însă, în domeniul meu, jurnalistico-publicistic, consider că am menţinut un nivel literar ridicat.  M-am străduit, în măsura posibilităţilor, să-mi exprim clar şi cu măiestrie gîndurile proprii.

 Cum ai devenit chitaristul trupei Zvuki Mu? Şi de ce doar pentru  doi ani?   

Zvuki Mu “Press Union” – 1988  

>

Întîi, vreau să spun că niciodată nu am avut veleitatea de a deveni muzician. Am făcut, episodic, parte încă din timpul şcolii din tot felul de trupe caraghioase. Cînd eram în clasa a noua, eram membrul unei trupe cu numele Cry Babies, în care cȋntam la început la chitară-bass şi eram şi vocalist, apoi am rămas doar vocalist, căci nu le puteam împăca pe amîndouă: să mînuiesc şi instrumentul, să controlez şi vocea. Apoi, pe la mijloculul anilor ’70, eram  în postura de best vocalist, invitat al grupului Achiziţie reuşită. Era o trupă cu un succes substanţial la Moscova, care interpreta exclusiv cover-uri faimoase după diverse trupe occidentale, şi pentru că aveam o voce serioasă şi o engleză impecabilă, amicii mei mă invitau să cîntăm împreună. Este adevărat că nu era vorba de concerte, cȋntam pe la diverse nunţi sau zile de naştere, deci într-o atmosferă de tavernă ‒ cam atunci îi însoţeam. Interpretam în special din repertoriul trupei Iron Butterfly. Înregistrarea asta este chiar pe materialul live al trupei, editat acum trei ani.

Iar cu Zvuki Mu am început să cȋnt din două motive. Întîi, pentru că trupa aceasta era pusă pe picioare de Petr Mamonov (personaj unic în undergroundul sovietic&rusesc -v.e.) şi Alexandr Lipniţki, care erau bunii mei prieteni. Mai mult decît atît, eu am fost primul care l-a ascultat pe Mamonov cîntînd. Mi-au plăcut foarte mult şi l-am susţinut pe Petr cu ardoare. În al doilea rînd, aveam o chitară electrică, pe care am cumpărat-o la un moment dat de la Alexei „White” Belov, din grupul Achiziţie reuşită (era o chitară legendară). Prin urmare, cînd a venit vorba că e nevoie urgentă de un chitarist-solo (era nevoie, întrucît fratele vitreg al lui Mamonov, Alexei Bortniciuk, fusese băgat la puşcărie),  în lipsa unor candidaturi mai bune, am devenit eu chitaristul lor. Am cîntat o vreme la chitară-solo în această trupă. Dar acest lucru m-a  plictisit, pentru că cei de la Zvuki Mu  petreceau mare parte a timpului repetȋnd, în Palatul Culturii Institutului de Energetică din Moscova. Iar repetiţiile mă iritau de-a dreptul, pentru că de fiecare dată reluam aceleaşi lucruri. Eu am o barieră psihologică: nu-mi place să merg de două ori pe acelaşi drum, îmi displace să vorbesc de două ori sau să scriu despre acelaşi lucru. Mereu simt nevoia de ceva nou, inedit. Şi de fiecare dată cînd repetam aceleaşi piese ale lui Mamonov, simţeam nevoia să le interpretez într-o nouă manieră. Petr era foarte iritat de prestaţia mea şi răcnea de fiecare dată: „Artiom, data trecută a fost foarte bine, vreau  să interpretezi mereu aşa!”. Pentru mine, însă, era foarte plictisitor. Nici nu prea ştiam cînd am cîntat şi cum. Ca să nu o lungesc, repetiţiile astea au devenit  obositoare şi o rutină neplăcută. Atunci cînd Alexei s-a întors din puşcărie, după  doi ani,  i-am cedat cu mare bucurie locul. Aş mai spune că există un soi de stereotip – toţi criticii şi jurnaliştii muzicali sȋnt nişte muzicieni rataţi. Mie acesta nu mi se potriveşte cu certitudine. Nu m-a atras niciodată ideea de a deveni muzician sau un personaj de scenă, măcar şi pentru simplul motiv că am fost totdeauna conştient de talentul meu muzical modest.

 Una dintre preocupările mele este interesul pentru underground-ul sovietic, pentru tot ce l-a generat şi l-a făcut posibil, ca alternativă la cultura oficială. Cînd meditez la muzică, mă gȋndesc că anume după al Doilea Război Mondial s-a produs o ruptură. Acest război a exercitat, ȋntr-un anume fel, funcţia democratizării societăţii. În casele oamenilor, a cetăţenilor sovietici, a foştilor ostaşi reveniţi din Berlin au apărut viniluri cu o muzică deosebită de cea cu care fuseseră obişnuiţi pînă la război. Chiar a avut loc vreo mutaţie atunci sau este o viziune falsă?   

 În opinia mea, acele vremuri vesele, de după război, au durat în URSS exact doi ani. Atunci, de bună seamă, existase foarte multă muzică americană, chiar germană, ca o captură de război. Erau diverse şlagăre, era jazz, chiar şi swing. În cinematografe rulau filme occidentale. Dar acest fenomen a durat cam pînă ȋn 1947, maxim 1948. Atunci a căzut cortina şi a ȋnceput Războiul Rece. E adevărat, anume această deschidere a şi generat mişcarea numită stileaghi. Tinerii au reuşit să se „molipsească” de muzica de natură sexuală – dar lupta care s-a dat cu ei a fost foarte dură. Trebuie menţionat că mişcarea asta a lor a fost destul de pitorească şi vizibilă, deşi nu a avut un caracter prea numeros, dar nici nu a dat o creaţie proprie. Erau fanaticii jazzului american. Dar jazz propriu nu au produs, nici piese noi nu au adus la lumina zilei. Într-o oarecare măsură, în poezia timpurie a unor poeţi ca Andrei Voznesenki sau Evgheni Evtuşenko sau în proza lui Aksionov se pot resimţi ecouri ale acestei mişcări, deşi mie îmi place mai mult să-i asemuiesc cu beat-nicii, decît cu stileaghi. În concluzie, dacă e să ne raportăm la anii  de după război, constatăm că muzica acelei vremi a lăsat urme mult prea nesemnificative.

Ce ai putea povesti despre rockul anilor ’50-’60? Mă refer, în primul rînd, la muzica  alternativă, nu la cea oficială. Ce se compunea şi se asculta în acei ani?

Alexei Kazlov & “Arsenal” – jazz festival Tbilisi 1978 (un concert oficial) 

Dacă tot ai întrebat despre perioada anilor ’50-’60, în cartea mea care se numeşte Back in the USSR se află un tablou destul de amplu al acelor ani. Cum am menţionat deja, stileaghi ascultau jazz american în primul rînd, orchestre de swing (Glenn Miller şi tot ce se aseamănă cu acesta). Mai apoi, spre finele anilor ’50, aceştia au devenit mai cunoscători. Ascultau deja Charles Parker, Dizzy Gillespie şi bee-bop, şi atunci au apărut primii muguri ai jazzului contemporan rus. Aceştia se numeau: Alexei Kozlov, Nikolai Gromin, Andrei Tovmasian, Valerii Bulanov, Gherman Lukianov. Desigur, şi aceştia ȋi copiau pe idolii lor americani la începuturi, apoi au ȋnceput să scrie propriile piese, personale. În principiu, dacă vorbim de muzica alternativă, atunci jazzul era fenomenul cel mai reliefat. Atît la Moscova şi Petersburg, cît şi în Ţările Baltice erau cluburi de jazz. Existau şi ceva trupe de jazz, unele chiar foarte bune, care evoluau cu regularitate acolo şi  organizau festivaluri de jazz. Cel mai faimos era festivalul din Tallinn, unde, la ediţia din 1966 sau 1967, a sosit deja celebrul pe atunci saxofonist şi flautist american Charles Lloyd, iar faptul acesta a devenit un eveniment de prim rang pentru întreaga comunitate de jazz din URSS. 

Beatles – 1966 U.S.S.R. propaganda film – fragment

În ce priveşte trupele de rock de la începuturi, care erau numite la noi grupe-beat, acestea au apărut la începutul anilor ’60, în primul rînd în Ţările Baltice, apoi în Moscova şi Petersburg. Erau nişte formaţii care copiau piesele cîntate de Beatles, Rolling Stones şi alţii. În esenţă, acestea erau un fel de cutii muzicale vii. Din moment ce discuri nu existau, iar tineretul ştia despre existenţa pieselor Beatles, piesele lor trebuiau cumva ascultate. Trupele noastre beat satisfăceau această nevoie. Nimic semnificativ în acea perioadă, deşi numărul lor era impresionant. La finele deceniului ’60 şi începutul celui următor , numai în Moscova au fost, în Clubul moscovit de beat (exista o astfel de instituţie!), circa 300 de formaţii. Dar,  cu riscul de a mă repeta, spun: de pe urma acestor formaţii nu a rămas ni-mic! Nu au lăsat înregistrări audio, video, nimic. Nu există deci mărturii documentare ale faptului că au existat aceste formaţii (Sciţii, Atlanţii, Cei mai buni ani, Fraţii din pădure, Pelegrinii etc.), doar nişte dovezi orale, plus ceva fotografii negru-alb.

La începutul anilor ’70, a apărut la Moscova prima trupă rock, care avea în centrul preocupărilor sale un repertoriu de limbă rusă.

Cînd a luat naştere rockul rusesc, mai exact, cel sovietic?

Maşina timpului – înregistrări vechi din anii 70 (spre final sînt imagini foarte interesante)

 Maşina timpului la rock festivalul din Tblisi – 1980

Consider că putem – avînd o doză mare de credibilitate – să susţinem că rockul rusesc a fost ctitorit de grupul Maşina timpului. Este prima tentativă de a crea un repertoriu propriu – unul în limba maternă –, iar Andrei Makarevici, liderul acestui grup, poate fi considerat primul  care a formulat temele clasice ale rockului sovietic. Desigur, au existat şi alţii, pînă la Maşina timpului, care cîntau în rusă, care şi-au format un repertoriu inspirat de versurile unor poeţi sau cîntau ceva care nu se deosebea foarte mult de simplele piese ale estradei sovietice. Makarevici a devenit primul care a transmis, prin cîntecele sale, trăirile  autentice şi reale ale tineretului sovietic. Personal, consider că rockul rusesc a debutat în anul 1972, anume cu piesa Lupta cu proştii, a lui Makarevici.

Ce este rockul rusesc? Se poate numi el aşa? De ce? În ce constă specificitatea lui? Ce reprezintă şi prin ce se deosebeşte de varianta occidentală?

Voktor Ţoi – Mind yourself

 

 Eu cred că noţiunea de rock rusesc poate fi tratată atȋt în sens larg, cȋt şi în sens restrîns. Dacă e să-l analizăm în sens mai amplu, atunci putem spune că este un rock oarecare, practicat şi în Rusia. În acest caz, conchidem că acesta nu are nici o specificitate, că poate fi definit în orice fel. Iar dacă ne apropiem de acest termen într-un sens mai îngust, ca un stil determinat, în opinia mea, el se diferenţiază de rockul apusean prin faptul că reprezintă un altoi dintre rockul de acolo (inclusiv ca aranjament muzical, sound etc.) şi tradiţia barzilor ruşi, dar şi sovietici. Acest fenomen a debutat pe vremea lui Makarevici şi a durat ca fenomen încă multă vreme, şi într-o anumită măsură se poate spune că afirmaţia este valabilă şi pentru ce se întîmplă azi în acest domeniu. Textele erau de o bună calitate, chiar superioară majorităţii trupelor britanice şi americane, dar nu a celor din eşalonul de vîrf. Mesajul era foarte important pentru trupele noastre. În acelaşi timp, muzica era mult în urma textelor, în umbra lor. Tocmai pentru că nu era atît de importantă. Aşa aş defini eu rockul rusesc, în sensul cel mai restrîns. Acesta a existat cu adevărat de pe la debutul anilor ’70. Dar un apogeu al acestui fenomen s-a atins, cred eu, în prima jumătate a anilor ’80, cînd lui Makarevici i s-au alăturat şi Boris Grebenşikov, cu al său Aquarium, Mike cu Zoopark şi Viktor Ţoi, cu trupa sa KINO, Constantin Kincev, cu Alisa ş.a. În acelaşi timp, rockul nostru a dat un adevărat geniu – singurul, în felul său – pe bardul Alexandru Başlacev. În această componenţă, îmbătrînind treptat, subţiindu-i-se rîndurile, rockul rusesc a ajuns pînă în zilele noastre. Doar că, în acest moment, nu  rockul domină scena muzicală a Rusiei.

Aquarium – Rock ‘n’ roll-ul a murit, 1985

Alexandr Başlaciov – Timpul clopoţeilor (cîntă în apartamentul lui Boris Grebenşikov -Aquarium)

Mai am o temă care mă frămîntă. De pildă, mi se pare că apariţia în anii ’60 a muzicii cîntată de barzi (de tipul lui Bulat Okudjava) a impulsionat apariţia diverselor nişe alternative. Acelaşi fenomen se poate urmări şi în interiorul muzicii din penitenciare („şanson”, „sîrma ghimpată”, cîntecele necenzurate, ca cele interpretate de Severnîi[1]). În contrast cu aceste fenomene, dar şi în opoziţie cu rockul, mi se pare că a apărut tendinţa de a se creea formaţii vocal-instrumentale, ca forme de expresie controlate, altfel spus, un tip de muzică occidentală, dar stilizată şi pusă în slujba industriei de distracţie sovietice. Cum ţi se pare această teorie a mea? 

Arkadii Severnîi – Anii trec (imagini şi vieo de arhivă foarte rare)

 

Băieţii veseli (video 1971) – (Exemplu de tripă vocal instrumentală oficială,  pe modelul occidentăl, care putea fi văzută la TV)

 Întrevăd aici mai multe teme şi cȋteva întrebări. Dacă e să facem referire la muzica „interlopilor”, a cărei întruchipare ideală s-a produs în creaţia lui Arkadii Severnîi, aici este vorba despre un gen destul de vechi, care-şi are rădăcinile pe la finele secolului al XIX-lea, iar urmele lui se regăsesc în anii ’20-’30 sau chiar în vremea războiului. Trebuie spus că tradiţia cantautorilor (a barzilor) nu are prea mari tangenţe cu muzica „interlopilor”, pentru că cea dintîi reprezintă o mişcare intelectuală, a intelighenţiei, a mişcării poetice însufleţite de „dezgheţul” politic de la sfîrşitul anilor ’50, şi este legată, finalmente, de cultul pentru poezie. Pe de o parte, erau poeţii stadioanelor: Evtuşenko, Voznesenski, Rojdestvenski. Pe de alta, dar aparţinînd aceleiaşi generaţii, erau barzii: Okudjava, Vialici, Himki, Vladimir Vîsoţki. În esenţă, singurul dintre barzii noştri care a preluat cîte ceva din vibraţia muzicii „interlopilor” a fost Vladimir Vîsoţki. La toţi ceilalţi – nimic în comun cu fenomenul amintit.

În ceea ce priveşte fenomenul formaţiilor vocal-instrumentale, aici da, într-adevăr, a fost un truc al maşinăriei propagandistice sovietice, care şi-a folosit toate resursele pentru a contrapune ceva succesului furibund. Desigur, nişte minţi mai progresiste din aparatul de stat, dintre funcţionarii acestuia, au găsit  o alternativă controlată. Muzica acestor formaţii nu avea nici o tangenţă cu rockul, pentru că toate textele interpretate de acestea erau numai ale membrilor Uniunii Compozitorilor. Întregul registru muzical, aranjamentul erau colaţionate cu acest soi de texte-muzică răsuflate, vetuste ale pensionarilor muzicii sovietice. Comunitatea rockerilor avea o repulsie faţă de acest tip de muzică, pe care o considera ca aparţinînd cu totul unei alte lumi. Pe de altă parte, unii dintre rockeri foloseau debuşeul acestor formaţii, în chip cinic, pentru a cȋştiga bani. La Moscova, acest tip de subtituţie se producea în mod curent; de pildă, cei din formaţia underground Achiziţie reuşită plecau în turnee în componenţa unor grupuri vocal-instrumentale, pentru că la acea vreme să cîştigi din rock era  deosebit de dificil.

 Care ar fi, în opinia ta, cele mai importante fenomene muzicale ale anilor ’70-’80? Care sȋnt particularităţile acestui fenomen, care a debutat foarte firav şi care a suportat pe propria piele toate formele represiunii sovietice, reuşind, în cele din urmă, să devină o armă împotriva sistemului sovietic? Trebuie să recunosc că, pentru mine, unele piese cîntate de trupe ca Nautilus Pompilius, KINO, Aquarium, DDT au exercitat o influenţă mai puternică decît discursurile lui Saharov sau cărţile scriitorilor disidenţi.

Nautilus Pompilius – fragment din concert, 1987.

 

 Se poate spune că acest fapt a fost favorizat de cîteva circumstanţe. Una din ele arată autoritatea crescîndă a rockului, în acele vremuri de anchilozare ideologică. Faptul că era ostracizat nu făcea decît să-i crească cererea şi să-i potenţeze statutul şi popularitatea în rîndul tinerilor. Şi asta în condiţiile în care rockul nu era prezent la radio şi la televizor, nu apăreau discuri. Dar prin intermediul înregistrărilor pe benzile magnetice, pe de o parte, iar pe de alta, datorită concertelor care puteau avea loc şi, în cele din urmă, a poveştilor şi povestirilor despre trupele rock, s-a creat o reputaţie puternică, cu impactul unui cult. Muzicienii au fost la înălţimea acestor aşteptări. La începutul anilor ’80 a avut loc o adevărată explozie de talente. Le-am numit deja. Întreaga scenă s-a umplut cu oameni deosebit de talentaţi şi a înflorit aidoma fîntînii arteziene de la Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale (EREN)[2].  Mi-este cu neputinţă să spun de ce a apărut acest fenomen, probabil că sȋnt astfel de perioade în istorie; astfel, ceea ce s-a petrecut la noi la începutul anilor ’80 se consumase în Anglia şi SUA  la mijlocul anilor ’60. Un moment de erupţie incredibilă de talente. Aşa ceva nu s-a mai repetat şi nici nu prea cred să se repete. A venit înr-un moment cînd întreaga ţară a avut nevoie de aşa ceva, şi despre care se poate spune că a fost singura perioadă în care rockul a devenit, într-un anume fel, muzică populară. De bună seamă că aşa a fost, atunci. Înaintea tuturor a luat-o trupa KINO, asta şi datorită carismaticului Viktor Ţoi. Nu ȋmi fac însă iluzii că muzica rock a devenit parte a culturii naţionale, la noi. Din păcate, nu a devenit. Ea a rămas un fel de apendice exotic. Este suficient să ciulim urechea la ce muzică se ascultă acum sau s-a ascultat în 2000 sau chiar în anii ’90. Se ascultă cu precădere pop sau muzică de estradă.    

 AlisaA – fragment din concertul din 1988 dedicat lui Başlaciov

Nu am vorbit nimic despre jazz,  şi nici despre alte genuri, atît de importante în spaţiul muzicii sovietice. Recunosc, este un domeniu pe care-l stăpînesc mai puţin. Ai putea vorbi, pe scurt, despre alte genuri, mai elitiste şi mai puţin cunoscute decît rockul…?

  În afară de rock, are sens să vorbesc despre încă trei direcţii ale muzicii. Întîi, e vorba de jazz, care în URSS a fost cel mai interesant în deceniile cuprinse între’60-’70. Către debutul anilor ’80, jazzul  îşi epuizase resursele, dar a dat cel puţin o formaţie absolut fenomenală. Trioul Ganelin (Veaceslav Ganelin,Vladimir Tarasov,  Vladimir Cekasin). Apogeul creaţiei acestui grup este atins pe la mijlocul anilor ’70 şi trebuie să spun că am rămas pînă azi un admirator al acestui genial trio, iar concertele lor îmi produceau o satisfacţie la fel de mare ca şi cele ale rockerilor sovietici, la ale căror concerte asistam la acea vreme. Încă o persoană pe care o consider remarcabilă din aceeaşi speţă a jazzului este Serghei Kiriohin – un muzician fantastic şi o personalitate uimitoare, care a activat şi în cîteva trupe rock, ȋn Aquarium, de pildă, graţie calităţilor sale vocale, colaborînd şi în proiectul de muzică conceptuală Pop-Mehanika, cu care a colindat întreaga lume la finele anilor ’80 şi începutul deceniului următor. A existat o astfel trupă, care însuma o alură de semiperformance, semiteatru, semijazz band, semirock; reprezenta un fel de happening cumulativ, ce se înfăţişa mereu altfel decît data trecută. Era un fenomen extrem de interesant. Din păcate, se poate constata că astăzi  nu mai există jazz în Rusia, acesta a decăzut în direcţia unei muzici salonard-distractive. Poate că există pe undeva şi lucruri interesante, în vintrele unor cercuri elitist-avangardiste, dar nu am cunoştinţe despre asta. Mă gîndesc însă că, dacă ar existat ceva cu adevărat excepţional, aş fi auzit şi eu despre asta.

Pop-Mehanika – 1985 (în fragmentul filmului îi puteţi vedea pe Kuriohin – liderul glupului, pe Grebenşikov -Aquarium, pe Kincev – Alisa etc.)

Apoi, putem vorbi despre folclor. Trebuie să anticipez, spunînd că muzica populară era pentru rockerii de atunci ceva inadmisibil, tocmai pentru că trilurile ei se auzeau  peste tot în vremea aceea. Le era pur şi simplu impusă cu forţa  tuturor, oricăror ascultători. Nu aveai unde să te fereşti de prezenţa ei. Apoi am aflat că diversele „motive” ale acestei pretinse muzici  nu sȋnt chiar populare, ci sȋnt o creaţie mic-burgheză, orăşenească, de secol XIX, nimic mai mult. În privinţa muzicii autentice, ţărăneşti, ancestrale, este un om care a readus tradiţia Rusiei – Dmitri Pokrovski, un minunat folclorist, compozitor, care avea propria trupă şi care călătorea mult, pentru a aduna folclor, adevărate expediţii pentru redescoperirea mărturiilor adevăratei muzici etnice. Pokrovski nu mai e cu noi de multă vreme, dar din fericire această direcţie etnică există, perseverează. Pe lîngă grupul lui Pokrovski, mai sȋnt şi altele, de pildă, îmi place mult formaţia Sirin. Nu pot spune că această tendinţă este foarte puternică, dar are reprezentanţi bine conturaţi. Mai este şi Inna Jelannaia – o foarte bună cîntăreaţă.

În cele din urmă, m-aş referi la muzica de factură academică. În acest domeniu avem tradiţii serioase şi nume cu rezonanţă. Putem aminti că atît Prokofiev, cît şi Şostakovici au marcat muzica celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. După ei, desigur, a strălucit Alfred Schnitke. Erau şi alţi compozitori crestomatici de avangardă, unii dintre aceştia îmi plac în chip special, Sofia Gubaidulina, de pildă, sau alţii, ca defunctul Edison Denisov, care-mi place mult mai puţin. Aici e vorba de o şcoală, care activează, e vie, sȋnt compozitori destui. Nici unul însă dintre aceştia nu s-a intersectat vreodată cu lumea mea, care mi-e cea mai dragă – universul muzicii rock. Dar, ca să fiu sincer pînă la capăt, trebuie să pomenesc un om care a avut ceva tangenţe cu această sferă: este vorba de Eduard Artemiev – faimosul compozitor de film, autorul coloanelor sonore a numeroase filme, inclusiv ale filmelor lui Tarkovski, şi, poate deloc întîmplător, este considerat primul nostru compozitor contemporan de muzică electronică.

Eduard Artemiev – Meditaţia ( Soundtrack la filmul Stalker  de Andrei Tarkovski ) 1979

 

Ştiu că în anii ’80 ai secolului trecut ai fost iniţiatorul mai multor proiecte de concerte organizate în condiţii de ilegalitate. Era epoca concertelor de garaj sau de apartament. Cum se puneau la cale acestea, cum decurgeau şi cum reuşeaţi să păcăliţi vigilenţa autorităţilor?

Aquarium – concert de apartament, 1986

 KINO dă un concert privat în apartamentul lui Kasparian – vara 1985 (multă lume bună a undergraundului sovietic printre care şi Afrika din ASSA).

 

Seratele din apartamente nu erau neapărat o găselniţă de marketing, ci mai degrabă o măsură nevoită, forţată. Totul a început în acel debut al anului 1984 cînd, după persecuţiile concertului formaţiei BRAVOşi odată cu arestarea Jannei Aguzarova, în Moscova, s-au interzis practic concertele de muzică rock. Asta însemna că orice tentativă de concert trebuia să se încheie cu arestări şi ambuscade. Din acest motiv, concertele, şi chiar festivaluri întregi se produceau pe teritorii private. Pe aceste teritorii nici miliţia, nici KGB nu aveau acces, era ilegal să-şi facă apariţia acolo. Nimeni dintre cei care au înfundat puşcăriile nu a putut nimeri acolo doar pentru că asculta sau interpreta muzică rock. Erau încadraţi juridic în activităţi de comerţ ilegale, de pildă pentru că vindeau bilete la aceste concerte etc.

Concertele private au început să apară în momentul în care şurubul ideologic devenise mult prea strîns, adică de prin 1983, şi acest fenomen a durat pînă prin anii 1986-1987, moment în care necesiatatea de a se ascunde a dispărut. De bună seamă, aceste concerte aveau loc în apartamente private şi se organizau deosebit de simplu. După ce se aduna un număr de oameni, se făcea o chetă în bani,  din care o parte se aloca pentru consumaţie, iar cealaltă –ca onorariu pentru artişti. Artiştii cȋntau exclusiv în formă acustică – nu se putea face un concert electric în condiţiile apartamentelor noastre, destul de meschine ca dimensiuni. Dar întrucît era vorba de rockul rusesc, pentru care, cum am mai spus anterior, conţinutul poetic era cel care prima… Aceşti băieţi, şi Grebenşikov, şi Ţoi, şi Mike – pur şi simplu îşi interpretau piesele, acompaniate la chitară acustică. Uneori erau concerte solo, alteori erau concerte în baruri, care se transformau în adevărate festivaluri. Îmi amintesc bine acel moment cȋnd am ȋmplinit 30 de ani, în 1985, şi ne-am pomenit în locuinţa noastră  cu un adevărat festival, la care au participat cinci sau şase trupe cunoscute. Un alt festival celebru a fost acela de la vila lui Alexandr Lebniţki, în ziua de 8 iunie 1984. Au interpretat atunci Zvuki Mu, KINO şi chiar, mi se pare, Aquarium, dar şi alte personalităţi cu rezonanţă. Chiar am apelat atunci la ceva amplificare.

Destul de des, aceste concerte nu erau doar amicale, ci şi cu tentă comercială. În acest  caz, organizarea lor se punea la cale cu o doză maximă de conspiraţie. Veneau, în afara celor din anturajul gazdelor, şi destui străini…

În ce fel ai cataloga creaţia lui Vîsoţki, ca fenomen muzical, şi care este funcţia socială a acesteia?

O parte din muzica lui Vîsoţki este „interlopă”, o altă parte este de cantautor, iar o alta – teatrală. Eu aşa o văd. În anii ’70 era regele absolut, pentru că în acel moment nu avea nici o concurenţă, monopolul era total. Iar în ’80, cînd el a trecut la cele veşnice, acel drapel pe care  îl purta de unul singur a fost ridicat de o sumedenie de rockeri.

 Vîsoţki – Balada copilăriei – Ballad of Childhood

Să trecem la muzica de după căderea cortinei. Ce s-a întîmplat în anii ’90? Muzica s-a diseminat, la fel ca  întreaga societate, sau se hrăneşte încă din ceea ce a rămas din anii ’80? Sau, totuşi, putem vorbi despre noi fenomene?

 Îmi dau seama că o anumită doză de moralizare este generată de faptul că grupurile rock ruseşti nu s-au realizat pe plan internaţional. La finalul anilor ’80, practic marile case de discuri au semnat contracte cu unele dintre grupurile ruseşti, altele au concertat cu regularitate în Occident, au luat parte la importante festivaluri etc. Ȋn pofida faptului că în promovarea acestui fenomen au fost investite sume considerabile şi eforturi serioase, atît în Occident, cît şi în America, nimic nu a avut continuitate. De pildă, un fisco a fost albumul lui Boris Grebenşikov, produs de celebrul muzician şi producător David A. Steward, material pe care apar şi Annie Lennox şi Chrissie Hynde. La fel, un eşec a ieşit din încercarea de a produce un album  în limba engleză a formaţiei Gorki Park. Se poate afirma că era o formaţie specială pentru export. Pentru Rusia nu a însemnat aproape nimic, iar în SUA beneficiase de suportul unui manager foarte celebru, Doc McGee (cel care este producătorul lui Bon Jovi). Nu a ieşit nimic din acest efort. Pe acelaşi calapod, deşi aveau un succes imens, se poate afirma că a eşuat cariera lui Petr Mamonov cu trupa Zvuki Mu, dar şi a lui Ţoi, cu KINO. În concluzie, rockul rusesc nu a reuşit să acceadă de nici un fel pe vreun podium al succesului internaţional. De ce s-a ȋntȋmplat aşa, nici nu vreau să mă gîndesc ce aş răspunde, dacă mi s-ar formula o astfel de întrebare… Cred că şi moartea lui Başlaciov, apoi a lui Ţoi, căruia i-a urmat Mike, şi încă, peste cîţiva ani, a lui Kuriohin, precum şi emigraţia unor rockeri foarte importanţi (Vasilii Şumov, Janna Aguzarova etc.) a condus la această stare ce a transformat scena noastră de rock într-un peisaj lunar.

Spre mijlocul anilor ’90, situaţia parcă s-a mai ameliorat, de fapt a apărut o nouă tendinţă, pe care cel mai bine a întruchipat-o, după mine, grupul Mumy Troll. Aceştia i-au dat mişcării o denumire specială: rockopons… Un fel de muzică postmodernistă, cu nişte texte ironice, orientîndu-se cumva  şi spre brit-pop. În paralel cu aceştia, a crescut şi Zamfira, dar şi alţii, înfiripîndu-se ca o nouă direcţie. Dar şi veteranii au fost prezenţi pe scenă: Kincev, Grebenşikov, Makarevici. Ei înregistrează albume, concertează, dar devine tot mai clar că se află în planul secund, în raport cu noii favoriţi.

(…..)

 Ai cunoştinţe despre ce se întîmplă în materie de muzică în Moldova sau ȋn România?  

Mi-e mult mai la îndemînă să răspund la  cea din urmă întrebare. Pot să spun ceva pe seama muzicii moldoveneşti, care a fost destul de prezentă la noi după ’90, graţie unor grupuri ca Zdob şi Zdub şi Cuibul. Din cîte cunosc, aceste formaţii există şi acum, dar nu mai sȋnt receptate la fel de proaspăt ca altădată. Nimic din scena contemporană nu-mi este cunoscut.

Ȋn ceea ce priveşte muzica românească, am anumite dificultăţi. Mai exact, cunosc cîte ceva din scena românească în materie de world-music (diverse tarafuri ţigăneşti, în frunte cu Taraf de Haiduci) sau de folk avangardist, în persoana Mariei Răducanu. Dar în materie de rock sau muzică alternativă, electronică – nu am cunoştinţe. Este scăparea mea, şi asta pe fundalul unei bune informări despre muzica alternativă din Cehia, Polonia, Ungaria… Asta pentru că informaţia de acolo există, discurile artiştilor de acolo sȋnt editate de case europene şi astfel am acces  la ele. România, în afară de folclor, nu s-a remarcat prin nimic în ultima vreme, oricum, nu prin vreo informaţie care să ajungă şi la mine… Îmi displace acest lucru, regret atunci cînd am pete albe pe harta culturală.

Îţi mulţumesc din suflet şi te aşteptăm în România.                          

 ____________

1. Arkadii Dmitrievici Zvezdin, cu porecla Severnîi (1939-1980), considerat un interpret de frunte al folclorului urban, cantautor şi al unor piese cu limbaj necenzurat. Cînta cu o uşurătate uluitoare, trecînd fulgerător de la stilistica romanţei la cea a jazzului. În ultimii ani de viaţă a dus un trai boem, fiind un artist totalmente asocial, neintegrat în societate. 

 2. Este vorba despre un monument-simbol, în care sȋnt întruchipate cele 15 republici-surori, ca nişte fete tinere, dispuse circular în jurul bazinului cu apă, precum o uriaşă floare cu corola desfăcută. 

ARHIVA

 KINO – Changes! (finalul filmului cult ASSA / poate fi văzut aici)

Instead of fire – there’s only smoke.
Instead of warmth – cold.
Another day is crossed out on the calendar grid.
The red shining sun has completely burned out,
And this day goes out with it,
And over a glowing city, the shadow will fall

We want changes!
It’s the demand of our hearts.
We want changes!
It’s the demand of our eyes.
In our laughter, in our tears, and the pulse in our veins.
We want changes!
And changes will begin…

Bright electric light continues our day,
And the box of matches is empty,
But in the kitchen, like a blue flower, gas burns.
Cigarettes in our hands, tea on the table,
So this scheme is easy,
And there’s nothing more left, it’s all up to us.

We want changes!
It’s the demand of our hearts.
We want changes!
It’s the demand of our eyes.
In our laughter, in our tears, and the pulse in our veins.
We want changes!
And changes will begin…

We cannot brag about the wisdom in our eyes,
And our gestures are not very skilled,
But even without all of that – understanding remains.
Cigarettes in our hands, tea on the table,
That’s how the circle is filled,
And suddenly we’ve become scared to change something.

Nautilus Pompilius – Glob de culoarea kaki (traducere Mihai Vakulovski)

am fost incolor am fost foarte curat
am fost transparent am devenit absolut alb
se pare ca cineva a hotarit ca e iarna si m-a acoperit cu creta

sa fi fost alb dar sa fi fost totusi curat
fie si rece dar totusi cu privire clara
dar cineva a hotarit ca-i razboi si m-a acoperit cu negru

eu vad culoarea dar eu aici n-am fost
eu aud culoarea eu simt culoarea
nici nu vreau sa stiu de cei ce deja coloreaza cerul
eu vad cintecul in departare dar aud doar

mars mars stingul
mars mars dreptul
n-am vazut multime mai groaznica
decit multimea de culoarea kaki

sa fi fost negru sa fi fost chiar insusi dracu’
dar cineva de seama ce mereu vrea sa atace
a ordonat sa ies din vara si m-a bagat in kaki

eu vad fumul dar eu aici n-am fost
eu aud fumul eu simt scrumul
eu nici nu vreau sa stiu de fiara
care va arde cerul
eu vad cintecul in departare dar aud doar
mars mars stingul
mars mars dreptul
n-am vazut tablou mai prostesc
decit un glob de culoarea kaki
mars mars stingul
mars mars dreptul
mars mars stingul
mars mars dreptul

 Aqvarium – Tren în flăcări (traducere Mihai Vakulovski)

 

 Colonelul Vasin a venit pe front
Cu sotia sa tinara si frumoasa.
Colonelul Vasin si-a chemat regimentul
Si a zis: Sa plecam acasa.
Sintem deja in al saptezecilea an de razboi;
Ca viata e o lupta ne-au invatat,
Dar dupa noile date ale serviciilor secrete
Noi cu noi insine ne-am luptat.

 Am vazut generali.
Ei maninca si beau moartea noastra.
Copiii lor isi ies din minti
Nemaiavind ce sa-si doreasca.
Iar pamintul zace-n rugina,
Bisericile s-au transformat in cenusa,
Si daca vrem sa avem unde sa ne mai intoarcem
E timpul sa ne intoarcem acasa.

 Acest tren e in flacari,
Nu mai putem zabovi,
Acest tren e in flacari
Si nu mai avem unde fugi.
Acest pamint a fost al nostru
Pina am intrat in razboi,
Va muri, daca va deveni al nimanui,
E timpul sa ne luam acest pamint inapoi.

 Iar in jur ard torte.
Aceasta e adunarea unitatilor noastre moarte.
Si oamenii care i-au impuscat pe tatii nostri
Isi fac planuri cu ai nostri copii.
Pe noi ne-au nascut in sunet de mars.
Pe noi ne-au speriat cu inchisoarea.
E de ajuns sa ne tirim pe burta insa,
Noi deja ne-am intors acasa.

 Acest tren e in flacari,
Nu mai avem ce astepta.
Acest tren e in flacari
Si nu mai avem unde fugi.
Acest pamint a fost al nostru
Pina am intrat in razboi,
Va muri, daca va deveni al nimanui,
E timpul sa ne luam acest pamint inapoi.

 Rock – film documentar de referinţă, 1987, regizor Alexei Uciteli (Filmul e în limba rusă însă puteţi veda foarte multe materiale de arhivă excepţionale.)

 

 Un video rar: Viktor Ţoi & Alexandr Başlaciov în legendara cazangerie (cayangeria respectivă este locul în care au lucrat mulţi rockeri faimoşi printre care şi cei doi şi despre care se spune că e leagănul rockului sovietic. Între ei se află Afrika  – eroul filmului ASSA)

 

 Scorpions în vizită la clubul de rock leningrădean Colţişorul rosu, 1988. (Scorpions va cînta/imporviza alături de o altă legentă a rockului sovietc – Svin / porcul / Andrei Panov – cel mai radical punkis sovietic) 

 

 1990 – fragment din ultimul concert KINO

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.