Un muzeu pentru hipsteri

TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?

Reacția publică la anunțul privind înființarea unui muzeu al dictaturii comuniste la București a fost una cu precădere critică, chiar și în unele cercuri anti-comuniste cunoscute, altfel preponderent favorabile unui astfel de proiect instituțional[1]. În esență nu pare a mai fi nici un mister pentru nimeni, indiferent de diviziunea ideologică, că proiectul de muzeu al comunismului reprezintă de fapt doar ultima fiță a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu și instituționalizat prin IICCMER, în siajul efectelor mai largi ale Raportului de condamnare a comunismului. Practic, muzeul nu ar face altceva decât să continue și să adâncească monopolul intelectual, politic și de clasă asupra scrierii istoriei recente, cu precădere a perioadei dintre 1947 și 1989, astfel limitând drastic spațiul posibil de înțelegere a trecutului și prezentului precum și diferitele forme alternative în care s-ar putea imagina viitorul. Asta deoarece înființarea muzeului nu presupune doar o nouă reorganizare instituțională (după manevrele politice la limita legalității care au dus la apariția IICMER în primul rând) ci și pentru că muzeul va trebui să facă vizibil sub formă de expoziție, chiar concluziile Raportului Tismăneanu privind natura ilegitimă și criminală a regimului comunist și a ideologiei comuniste în general. Astfel, departe de a fi o reflectare complexă a trecutului, dublată de un efort istoric investigativ, acest ipotetic muzeu ar presupune pur și simplu spațializarea unei anumite viziuni ideologice îmbrățișată de un grup de oameni aflați (momentan) la putere.

Așadar, nu este de mirare că interpretarea de mai sus a generat un consens mai larg, dincolo de liniile de fractură ideologică și de clasă constitutive spațiului public local. Dar deși este o interpretare corectă, tocmai pentru că este evidentă, nu este suficientă. Problema cu tipul acesta de critică a planului de muzeu constă în presupunerea faptului că dacă grupul Tismăneanu nu ar fi implicat, sau dacă ar fi ceva mai inclusiv și flexibil în abordările sale, un muzeul al comunismului ar fi o idee strașnică, iar realizarea sa o adevărată odisee intelectuală. Altfel spus, problema nu pare a fi ideea muzeului ca atare, sau a condițiilor de posibilitate a reprezentării trecutului sub formă muzeală, a spațializării timpului istoric sub forma unor exponate sau a relației critice dintre diferitele forme de cunoaștere istorică și codificarea lor sub formă de discurs autoritativ și autoritar în muzeu, ci grupul Tismăneanu care nu își pune astfel de probleme. Astfel, pare a se contura din ce în ce mai mult ideea (cel puțin în timpul celui de al doilea mandat Băsescu) conform căreia dacă am scăpa de extremismul grupului Tismăneanu, anti-comunismul românesc și-ar (re)căpăta fața umană, ar redeveni simpatic și polivalent, s-ar putea sta la discuții și nuanțe cu el, și eventual s-ar găsi ceva loc chiar și pentru Marius Oprea. În plus, un muzeul al comunismului ivit pe un astfel de fundal ar fi o bijuterie intelectuală și istoriografică, numai bun de atras turiști și premii.       

Lucrurile stau însă, evident, pe dos. Problema aici nu este Tismăneanu(&co), care nu este decât el însuși și care își joacă mai mult sau mai puțin cu succes propriul rol modest de ideolog al puterii neoconservatoare locale într-un context global neoconservator. Nu pare prea greu, nu? Problema pare a fi mai degrabă internalizarea (și cât de curând instituționalizarea) de către mediul intelectual local mainstream a unei duble logici neoliberale globale. Prima logică a fost amintită deja: anume, anihilarea timpului prin spațiu, reducerea complexității timpului istoric la o problemă de reprezentare spațială, golirea de contradicții (deci de sens) a istoriei în favoarea unei narațiuni geometrice, triumfătoare și didactice. Evident, această logică nu este specifică doar ansamblurilor muzeale, ci și, de exemplu, proiectelor urbanistice contemporane cu fetișul lor pentru patrimoniu, ordine și curățenie sau artei contemporane în care rolul curatorului –adică rolul de a distribui în spațiu- a devenit cu mult mai important decât cel al artistului propriu-zis.   

A doua logică la care mă refer aici, și care mi se pare esențială în abordarea muzeului comunismului de la București are deja un nume complet lipsit de imaginație, dar simpatic: McGuggenheim, adică explozia de muzee pe întreg cuprinsul globului cu rol explicit în regenerarea urbană (adică, mai pe șleau, gentrificare)  și atragerea de turiști, împrumutând numele celui mai proeminent astfel de proiect deschis la Bilbao. Astfel de muzee, de artă sau de alt fel, sunt închipuite în mod direct ca locuri pentru consum cultural și ca ancore pentru atragerea și fixarea capitalului global în căutare de investiții profitabile. Este adevărat că aceste muzee o rup cu tradiția muzeală de secol 19 ce avea la bază ideea utopică de reprezentare totală și pedagogică a realității în contextul proiectului subiacent de constituire a statelor națiune, pe care o înlocuiesc cu o abordare specifică mai degrabă unui parc tematic și de distracții, muzeul fiind acum un spațiu al solidificării unei imaginații capitaliste imperiale, și manageriat după criterii corporatiste și de profit. Astfel, muzeul nu este astăzi altceva decât o altă corporație, ghidată de același reguli ca și celelalte, care însă produce și vinde memorie, stiluri de viață și status, determinând sau accelerând procese de gentrificare, excluziune, deposedare și acumulare de capital. Astfel, muzeul în general, astăzi, este parte a unui complex de instituții și practici similare, precum bienalele, expozițiile, lansările artistice și intervențiile urbane care nu numai că se instituie drept spații centrale ale consumului și acumulării de capital, dar în același timp conferă o legitimare ideologică și de status acestui consum prin retorica învățării, cultivării sau chiar a rezistenței anti-corporatiste și anti-capitaliste. Altfel spus, aceste spații sunt de succes tocmai pentru ca reușesc să vândă propria lor negație: consum anti-consumerist, capitalism sălbatic drept anti-capitalism militant, o viață burgheză comodă și anostă drept aventură revoluționară, conformism artistic și ideologic drept artă avangardistă și angajată. Mai mult decât atât, drept o nouă dovadă a omnipotenței acestor spații și a logicii lor constitutive, multe dintre spațiile și practicile obișnuite, banale de consum nu mai pot funcționa acum decât dacă reușesc să imite și să reproducă logica muzeală, precum și modalitățile de display ale acestora. Astfel, totul, de la un banal magazin de pantofi până la ultimul hotel de 5 stele deschis la Budapesta, trecând prin malluri bio și standurile Ikea, trebuie să reproducă cu succes logica muzeală pentru a putea fi profitabile.

Așadar, din această perspectivă, ideea deschiderii la București a unui muzeu al comunismului nu poate fi înțeleasă doar în contextul local al anticomunismului, ci ca parte a acestui fenomen global de muzeificare și de circumscriere a muzeelor drept importanți vectori pentru generarea și acumularea de capital în contexte urbane din care producția efectivă a fost evacuată. Așadar, perspectiva suferinței pe care muzeul comunismului dorește să o exhibe în prin plan este și logică și necesară, și nu întâmplător punctul de referință pentru proiectul de la București este Casa Terorii din Budapesta –un adevărat theme park populat cu călăi, victime, unelte de tortură, lumânări și cruci, toate susținute însă de tehnologie de ultimă oră. Suferința, moartea, tragedia sunt astfel complet decontextualizate și livrate la pachet drept ultima marfă trendy pe piața de consum cultural-muzeală[2]. Imaginând astfel muzeul comunismului, inițiatorii săi bucureșteni propun de fapt un muzeu de istorie naturală în care comunismul și subiecții săi sunt morți și împăiați, similar muzeelor de secol 18 în care printre diferite schelete de animale exotice se mai găsea și cadavrul câte unui aborigen, expus în chip exemplar pentru a sugera decalajul pe scara evoluției umane și civilizaționale. Astfel, departe de a exprima doar o senibilitate locală pentru o istorie a comunismului centrată pe victime și suferință în acord cu jocurile de putere subiacente, anti-comunismul local (și prin urmare imaginația sa muzeală) reproduce în mod automat perspectiva câștigătorilor Războilului Rece asupra spațiului post-comunist: un spațiu exotic, haotic, definit prin bestialitate și iraționalitate, tocmai bun de vizitat pentru senzații tari și experiențe-limită. Însă, astăzi, Estul post-comunist pare mai degrabă răvășit de rezultatul politicilor neoliberale implementate în ultimele două decenii decât de experiența directă a comunismului, așadar muzeul devine locul ideal atât pentru reproducerea fantasmagorică a experienței socialiste cât și instrumentul perfect pentru manipularea sa politică contemporană. Astfel, dacă în anii 90 goana era după investiori străini, acum e după turiști străini, serviți cu ceea ce deja știau de acasă despre comunism, numai că cu o doză în plus de efecte speciale și coreografie șoc.

În cartea sa, altfel destul de mediocră, A guided tour through the museum of communism, Slavenka Drakulic împinge această declasare a subiecților comunismului la punctul final: poveștile despre viața cotidiană în diferite țări ale fostului bloc comunist este narată din perspectiva unor animale. Intenționată sau nu, ironia este briliantă, exprimând perfect relația vest-est post-comunistă: pe de o parte condescendența prin care subiecții estici sunt coborâți la un stadiu subuman, pe de alta mirarea extraordinară că aceste animale știu să vorbească. Muzeul comunismului, în variantele sale imaginate în est, nu reprezintă de fapt decât asumarea ca identitate a acestui mecanism de inferiorizare, o identitate culturală inferioară scoasă apoi la mezat ca mărgea exotică.  Poate nu întâmplător în fabula lui Drakulici ghidul pentru muzeul comunismului de la Praga, povestirea cu care se deschide cartea, este un șoarece ce a reușit să se strecoare cu succes printre ambele regimuri.   

Dacă însă în muzeele coloniale de secol 18 artefactele exotice erau aduse din colonii pentru a fi expuse în muzeele din metropolă, schema colonială contemporană e inversată. Astăzi, muzeul este realizat în colonie, în habitatul natural al exponatelor, în asemenea măsură încât întreaga viața a acestora devine un muzeu, o serie infinită de expoziții exotice menită să atragă privirea vizitatorilor străini. Nu este de mirare atunci că principalele argumente în favoarea muzeului aduse de inițiatori se referă de fapt la valoarea sa economică și la atracția turistică pe care o va genera. Într-o cheie absolut comică, Mihai Neamțu, într-o emisiune tv la postul public imagina deja diferite formule expoziționale special pregătite pentru gustul turiștilor străini care vor veni să vadă în muzeul comunismului cum se trăia de fapt în comunism. Astfel, deși aparent muzeul ar trebui să joace un rol memorial pentru victimele sistemului, principalul limbaj în care discuția despre muzeu a fost adusă în atenția publică a fost unul economic, legat de profit, număr de turiști, finanțare și sustenabilitate. În fața cifrelor, se pare că și cele mai ardente principii anti-comuniste nu fac doi bani, cum s-ar zice.

Prin urmare, muzeul comunismului, în varianta sa reală, adică turistică și de enterteinment, este similar cu alte ctitorii imaginate și începute de PDL în București precum pasajul Basarab și stadionul național –toate evident plătite cu bani de la buget în speranța transformării orașului într-un loc sexy pentru investiții străine și turiști dornici de exotic comunist. Vestea proastă, pentru contribuabili desigur, este că nici una dintre aceste construcții nu generează rezultatele scontate, ele râmînd doar atât: niște extravaganțe plătite din bani publici, în acord perfect însă cu doxa neoliberală care spune clar că statul trebuie să plătească pentru infrastructură ca panaceu pentru dezvoltare. Ca să nu vă plictisesc cu date despre pasaje și stadioane o să sar la muzee. Pentru ca un astfel de muzeu-mall să dea randament, trebuie îndeplinite câteva condiții de bază[3]. În primul rând, un astfel de muzeu, nu doar că trebuie să atragă turiști ci chiar trebuie să devină un super-magnet pentru vizitatori, de preferință străini, care să petreacă câteva nopți în oraș și să consume. În anul său de vârf, Guggenheim Bilbao, construit cu 170 de milioane de euro, reprezentând etalonul pentru astfel de investiții, a avut puțin peste 1 milion de vizitatori, considerat sub așteptări de către specialiști. Sigur, un muzeu al comunismului nu poate și probabil că nici nu trebuie comparat în mod direct cu Guggenheim Bilbao sau cu muzee mari de artă, dar tot trebuie să atragă un număr minim de vizitatori anual pentru a fi sustenabil. Asta desigur dacă nu va exista planul organizării unor excursii obligatorii cu școala pentru elevii din toată țara. (Ah, mă scuzați, școlile în Romania se închid).

Pentru a face asta, muzeul trebuie imaginat astfel încât să devină o parte importantă a economiei locale, care la rândul ei trebuie să fie foarte diversă și suficient de elastică. Este îndeajuns însă să ne uităm la cum arată industria turistică și de consum cultural din București în care teoretic va trebui inserat noul muzeu, pentru a înțelege cum stăm: când ați fost exasperat/ă ultima dată pe Calea Victoriei sau la Muzeul de Artă sau pe Lipscani de hoarde de turiști dornice să nu lase nici un milimetru de oraș neexplorat? Mda. Mai mult, trebuie înțeles următorul paradox: pentru a fi un muzeu cu adevărat reprezentativ, e nevoie de o investiție inițială majoră. Poate nu 170 de milioane ca la Bilbao având în vedere trăsăturile foarte particulare ale acestuia, dar măcar vreo 50 de milioane cât a fost prețul New Museum din New York (care chiar în această lună are o expoziție, foarte slabă de altfel, despre nostalgia față de comunism) -un muzeu considerat mic dar tocmai de aceea capabil să genereze competiție serioasă unor muzee conascrate.

N-ar fi exclus să vedem asemenea sume vehiculate și în cazul muzeului de la București. Oricum, ar fi un mizilic comparativ cu construcția unui stadion de câteva sute de milioane de euro într-un oraș fără o echipă în Champions League și fără absolut nici un plan de recuperare a investiției gigant făcute din bani publici. Ceea ce vreau să sugerez însă este că muzeul comunismului de la București (precum Casa Terorii de la Budapesta), deși informat de o logică muzeală globală nu va putea fi de fapt decât o formă locală de expunere a puterii. Mai precis, acest tip de muzeu nu va putea juca decât un singur rol, anume acela de pedagogie socială, un rol de altfel deja asumat explicit de inițiatori. Cu o mare diferență însă. Tipul de pedagogie presupus de acest muzeu nu este altceva decât procesul de învățare flexibil, caracteristic forței de muncă flexibile din neoliberalism. Indivizii care vizitează muzeul vor fi practic încurajați să ia parte activă la propriul proces de învățare și formare, să se documenteze și astfel să își treacă în propriul CV un alt skill: anti-comunismul. Mai mult, actul în sine de a merge la muzeul comunismului (în care acesta este condamnat, în care îi este subliniată violența și cruzimea) va exprima o condiție esențială a omului normal, cultivat, european: despărțirea totală de trecutul comunist precum și asumarea fără rest a ideilor de bază anti-comuniste. Astfel, anti-comunismul, departe de a fi o formă de cunoaștere istorică distinctă, va deveni de fapt o chestiune mai degrabă de bun gust, de life-style și de status, adică exact tipul de poziție ideologică acceptabilă într-o societate civilizată post-ideologică.

Acest lucru este deja un fapt curent, atât la București cât și în alte locuri, și poate fi testat printr-un experiment foarte simplu pe care eu l-am făcut de nenumărate ori. În timpul unei conversații, eventual într-un spațiu public cât mai aglomerat, încercați să spuneți toate monstruozitățile din lume (bancuri porcoase, păreri rasiste, misoginisme, soluții “reale” la problema romilor etc), iar apoi, brusc, declarați-vă simpatia pentru ideile comuniste și speranța pentru mai buna lor implementare în viitor. Abia acesta va fi momentul terminus în care vi se va aplica eticheta de necivilizat, de bădăran, de om prizonier al trecutului, incapabil să înțeleagă lumea în care trăim și insensibil la suferințele celor care au trecut cu adevărat prin regimul comunist (aici va fi și punctul culminant în care mai toți preopinenții vor povesti despre un unchi sau un bunic care a avut de suferit de pe urma comunismului și/sau a fost dizident). Astfel, în ciuda sondajelor citate cu panică de către IICCMER la intervale regulate de timp, situația stă de fapt pe dos: pentru o anumită clasă, sau pentru un anumit segment de clasă, muzeul comunismului ar reprezenta astăzi atât o necesară legitimare ideologică, cât mai ales o adevărată formă productivă și distinctivă de petrecere a timpului liber– pe calea regală deschisă de filmele românești din ultimul val dar si de anumite expoziții artistice, precum Ciuma de la Muzeul Taranului Român.

Desigur însă că o asemenea instituție ar consfinți totodată și decesul anti-comunismului local, resuscitat din 2004 încoace în urma unei alianțe de clasă neortodoxe dintre foștii nomenclaturiști, foștii deținuți politici și așa zișii dizidenți. Asta deoarece din punct de vedere cu adevărat anti-comunist orice formă de instituționalizare, în afara probabil a unui memorial al victimelor, nu poate reprezenta decât o abdicare de la principiile de bază anti-comuniste și o inerentă umanizare a dușmanului. Ce altceva reprezintă un muzeu dacă nu exact semnul depășirii unei traume istorice și posibilitatea discursivizării acesteia. Dar își poate imagina cineva în mod serios o expoziție a nazismului făcută de către evrei, chiar dacă dintr-un unghi de vedere care condamnă fără echivoc acest regim? Astfel, având în vedere apetența pentru muzeu a multora dintre anti-comuniștii locali, nu trebuie pus în chestiune doar sinecurismul acestora, ci poate chiar autenticitatea anti-comunismul lor. Astfel, în ciuda pretențiilor inițiatorilor, muzeul comunismului ar fi mai degrabă o formă de uitare a trecutului decât una de aducere aminte; de uitare atât a contextului și adevărului istoric cât și, mai ales, a presupozițiilor și scopurilor anti-comuniste: găsirea și condamnarea vinovaților, lustrație, pocăință, etc. Muzeul comunismului nu este altceva decât muzeul anti-comunismului, adică recunoașterea explicită a faptului că această formă de raportare la trecut a fost istoric depășită. O dată cu muzeul comunismului, anti-comunismul își pierde total din radicalismul mesianic inițial (de anii 90) și rămâne doar o formă culturală soft, numai bună de consumat într-o economie neoliberală și societate neoconservatoare[4].   

Asemenea pericole muzeale nu sunt însă specifice doar anti-comuniștilor de profesie, ci par a reveni din ce în ce mai amenințător și la stânga. Riscul este desigur acela de a opune unui muzeu al comunismului anti-comunist, un muzeu alternativ, făcut cu înțelegere și simpatie și atent la detalii și nuanțe[5]. Practic, Germania ultimilor două decenii a fost scena în care s-a desfășurat cel mai limpede acestă competiție pentru memorie (dar nu doar acolo): pe de o parte varianta oficială triumfătoare capitalistă vest germană, iar în contrapartidă ostalgicii, acei colecționari de obiecte și practici socialiste decontextualizate, folosite ca ready-made-uri și investite cu funcții magice de rezistență la și subversiune a culturii oficiale –adică o formă supremă de fetișism al mărfii, cel mai bine exprimată de acțiunea filmului devenit apoi cult, Goodbye Lenin (de altfel produs de către un vest-german). De fiecare dată când vine vorba de muzeul comunismului nu mă pot abține să nu mă întreb cum ar arăta totuși un muzeu al capitalismului, visul normal al oricărui comunist. Și de fiecare dată îmi dau seama că ar fi precum o hartă a lui Borges, una mai mare decât teritoriul pe care vrea să-l cartografieze. Adică o absurditate. Prin urmare, acestor diverse fantasme muzeale le trebuie răspuns printr-o abordare profund istorică și critică, precum și prin acțiune politică directă. Pentru a nu uita comunismul, acesta trebuie reinventat și repetat.  


[1]Vezi Andrei Pleșu http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-nou-prilej-gilceava-muzeul-comunismului ; Ion Vianu http://www.revista22.ro/pentru-un-muzeu-al-totalitarismului-10940.html

[3] Vezi Beatriz Plaza, On Some Challenges and Conditions for the Guggenheim Museum to be an Effective Economic Re-Activator. 2008. International Journal of Urban and Regional Research. Volume 32,2. și Saloni Mathur, Museums and Globalization. Social Thought and Commentary.

[4] Această opoziție a ieșit cel mai bine la iveală o dată cu venirea în țară a Hertei Muller. Confruntați cu anti-comunismul radical al acesteia, anti-comuniștii locali au devenit campionii nuanțărilor și contextualizărilor, acuzând-o pe acesta de supra-politizarea și ideologizarea discuției. Altfel, în spațiul local momentul de afirmare a anti-comunismului hipster îmi pare a fi apariția trilogiei Explorări în comunismul românesc la editura Polirom http://www.polirom.ro/catalog/carte/explorari-in-comunismul-romanesc-volumul-al-ii-le-2037/  

[5]De aceea trebuie salutat demersul CriticAtac de a deschide cititorilor, în mod democratic, posibilitatea de a-și exprima propria viziune asupra trecutului prin diferite artefacte, oferind astfel ocazia articulării unor multiple experiențe si istorii personale. 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.