Ultraşii – să fie oare aceştia „ultimii oameni”?

12227172_10153397012019825_7123033199922576432_nVasile Ernu în dialog cu Dinu Guţu

Există o lume spectaculoasă a „sportlui rege” care a devenit o adevărată „religie modernă”. Ea are templul-stadion, sfinţi-jucători, ritualuri-show şi un tezaur-economie spectaculoase. Există însă o piesă de puzzle a cestei „religii de rit nou” care produce întreaga „mistiscă” şi rutualurile acestei religii. Ei sînt enoriaşii-suporterii, ei sînt ultraşii. Ei sînt cel mai puţin cunoscuţi şi înţeleşi. Meritul acestei cărţi este acela de a ne dezvăui şi de a ne face să înţelegem o lume cu adevărat fascinată. Iată cum arată şi cum e posibilă lumea ultraşilor sau istoria „ultimilor oameni” aşa cum îi botează ultrasul-antropolog Dinu Guţu. În rîndurile ce urmează vom discuta despre această carte – Ultimii oameni. Etnografia unei peluze (Tritonic, 2015.)

(V.E.)

 Cum ai ajuns să scrii despre acest subiect? De unde interesul pentru fotbal şi galerii? În România cam toată lumea se pricepe la fotbal. E adevărat că ştim destul de puţin despre suporteri, despre ultraşi, despre galeriile unor echipe cu istorie etc. Cum ai ajuns la galeria Dinamo?

Așa cum apare și în carte,  am  mers pentru prima dată pe un stadion pe la vreo 8 ani, adus de tata, la un meci al celor de la Zimbru Chișinău. Apoi am continuat să merg, de data asta în galeria acestora, împreună cu o gașcă de prieteni și colegi de liceu, deși în toată această perioadă Dinamo București era prima mea dragoste. Am venit la București pentru facultate în octombrie 2007. Exista și opțiunea Cluj-Napoca, dar am “exclus-o” din start: voiam să o văd constant pe Dinamo jucînd acasă.

Treptat, cu unul dintre colegii de facultate care a fost și un soi de ”gate keeper” am intrat și în lumea suporterilor fanatici ai celor de la Dinamo. Evident, a fost mai degrabă un soi de recuperare a nevoii de comunitate după care tînjeam  odată cu venirea la București. În continuare băieții din peluza Nord Dinamo îmi umplu acel gol al indivdualismului celorlalte medii în care mă învîrt: academici, hipsteri, posdrughezii. Cît despre fotbal, eram un fan înrăit al acestui sport pînă a ajunge în Peluză, unde, după cum se știe, fotbalul e mai degrabă un pretext de a fi împreună.

12355938_10153915489914406_1603040876_oEu ca Rapidist nu-ţi pot ierta un lucru: te ocupi de Dinamo. Analiza galeriei Rapid ar fi fost mult mai interesantă. Citind cartea ta chiar mă gîndeam cum am ajuns rapidist? În URSS am avut alte echipe iar pe Barca din echipele europene de prin 80. Dar în România am devenit rapidist fără să-mi dau seama. Care e de fapt mecanismul prin care oamenii devin suporterii-ulras al uneii echipe?

Ești un om de stînga, Vasile, deci configurația trebuia să fie completă, tu susținînd o echipă cu tradiții a clasei muncitoare. Altfel, la nivel de mase nu cred că există mult determinism în privința susținerii echipelor din România. De obicei este un dat „simbolic”, o moștenire venită pe filiera tatălui.

Din ceea ce am citit am văzut că ai făcut un studiu la firul ierbii. Cumva ai devenit ultras ca să înţelegi fenomentul din interior, nu doar din exterior. Care a fost experienţa aceasta de antropolog-ultras?

Ştii, în iarna lui 2012 cînd erau faimoasele proteste de la Piaţa Universităţii am avut un moment în care brusc am priceput că singurii care înţelegeau politica reală şi identificau corect puterea reală sînt ultraşii. În momentul în care au apărut ei în piaţă totul a căpătat viaţă şi o traiectorie politică reală. Pînă în acel moment „clasa mijlocie creativă” o ardea abstract cu nişte cerinţe vagi care nu deranja pe nimeni. Cînd ei au venit poliţia, reprezentanţii puterii, au luat poziţie de luptă. Pînă atunci se odihneau căci „creativii” nu reprezentau un factor „periculos”.

 Nu știam mare lucru despre antropologie cînd am intrat pentru prima dată în Peluză. Nici n-am crezut că voi putea combina într-o cercetare cele două lumi. Făcînd Științe Politice și apropiindu-se licența am zis să îmbin utilul cu plăcutul și să folosesc o teorie din această zonă cu potențialul de schimbare socială pe care o simțeam la ultrași. Așa a apărut ipoteza conform căreia ultrașii sunt unul dintre grupurile cu o puternică capacitate insurecțională la nivelul protestelor politice din întreaga Europă. Avînd experiența confruntării directe cu ”pulanul” Statului de mai bine de 15 ani, grupuri organizate de ultrași participă de obicei în prima linie la proteste politice. Ideologic, atît la dreapta cît și la stînga. Grecia e unul dintre exemple, Rusia, Polonia, Ungaria sau Italia sunt alte cazuri.

Piața Universității din 2012 este exemplul nostru de implicare a acestor comunități în ”a da culoare” mișcării de protest din ianuarie. Și aici nu mă refer la polițele pe care le aveau aceștia de plătit jandarmeriei în urma numeroaselor interdicții primite, ci mai ales la crearea unei culturi de protest pentru Piață. Ongiști, corporatiști sau feministe au preluat din ritmicitatea și melodiile ultrașilor pentru a-și striga agenda. Și aici vorbim de persoane care nu cred că au fost vreodată pe un stadion de fotbal. Protestele respective au născut dialog social între grupuri aparent fără nicio legătură. Curios cum, după trei ani, la protestele din noiembrie curent, ultrașii devin un soi de element marginal detestabil pentru ”oamenii frumoși” din piață. Nu știu dacă e semn de autocolonizare de tipul ”să părem mai europeni ca europenii” sau dacă clasa protestatară nu este altceva decât parte a culturii dominante (intelectuali, ongiști, corporatiști) neintegrate politic (deocamdată) care urăște tot ce  nu seamănă cu ea sau tot ce nu poate înțelege. Revenind la întrebarea ta, teza despre ultrasul protestatar a fost doar începutul. Am simțit că n-am spus foarte multe prin acel text, așa a apărut teza de doctorat și trecerea mea la alt tip de instrument de cercetare – monografia. Încercînd să-i descopăr folosind elemente din sociologie și antropologie, încercam probabil să mă înțeleg pe mine. Cineva îmi spusese odată că ”e irelevant ce studiezi tu acolo, 300 de huligani de la Dinamo”. Nu cred însă că-i așa. Odată pentru că la noi există obsesia enciclopedismului și a lucrării de sociologie ”fundamentale” în care trebuie să explici totul și nimic. O ”șaorma cu de toate” cum spune profesorul Stoica. S-ar putea ca uitîndu-te în profunzime la un grup distinct să poți înțelege mai multe despre vremurile în care trăim. Sper că etnografia pe care am făcut-o despre ultrașii de la Dinamo este și o metaforă a tranziției noastre, căci ei s-au schimbat și se schimbă așa cum o face și societatea. Astfel, la începutul anilor ‘90, aveam brigăzi ultras, formate ca clanuri de cartier, urmînd ca la mijlocul anilor 2000 acestea să fie mult mai eterogene. Dacă la începuturile fenomenului modelul de imitație era cel italian, prin intermediul mediilor, în zece ani autocolonizarea cunoaște o filieră specifică mai degrabă curentului englezesc ,,casuals”, care valorizează consumul și hedonismul.  Un element specific al ultrașilor din România față de o bună parte a celor din Europa occidentală este afilierea pe bază de rețea, de clan, pe care o construiește brigada.

12366664_10153915489359406_1106292625_nCitind cartea ta am avut o senzaţie că dacă în fotbal stadioanele au devenit suport pentru reclame iar fotbalul de mult nu mai e un fenomen doar sportiv ci a devenit o întreagă maşinărie financiară – echipele ne mai reprezentind fabrica şi cartierul, orașul etc, –  singurii care au rămas „umani” sînt suporterii, ultaşii. Cine sînt ei de fapt?

 Ceea ce se întîmplă în cazul suporterului modern e o constantă a lumii noastre. Uitați-vă la taxele universităților și mai ales la felul în care au crescut din anii 70 încoace, la sistemul de sănătate care nu ne mai privește ca pe ființe umane ci ca pe niște clienți, consumatori ai unui serviciu. Fotbalul este delectarea de weekend a bărbaților, tradițional din clasa muncitoare, care este astăzi modificat tocmai de popularitatea sa crescută. Spectatorul de fotbal este astăzi mai degrabă unul burghez, pentru indivizi care-și pot permite această delectare, iar stadioanele nu mai sunt simple arene ale sportului ci arene ale consumului, unde vechiul tip de suporter nu-și mai găsește locul. O prietenă care lucrează la stadionul celor de la Chelsea îmi povestea cum la tribuna de pe Stamford Bridge biletele la meci sunt vîndute în regim de pachet de servicii all-inclusive. Adică la un meci de etapă din Campionatul Angliei plătești în jur de 700 de lire pentru a vedea meciul dispunînd de mîncare fast food și băutură gratis înainte și după meci. Suporteri chinezi, americani sau scandinavi vin pe Stamford așa cum o fac și pe Camp Nou, Old Trafford sau oriunde, ca niște ”post-turiști” mînați de cursa consumului, de experiență mediată. Relațiile dintre suporteri nu mai sunt marcate de identitatea locală cu care este încărcată simbolic echipa, ci, după model american, de spectacular și consum. Principalul perdant în această nouă ecuație este suporterul din cartier, care este alienat de propriul club, simbol al identității sau patriotismului său local. Pentru că nu-și mai permite să plătească un abonament de sezon de cîteva mii bune de lire, suporterul lui Manchester United și-a construit propria echipă numită United of Manchester, care este condusă orizontal, avînd cîteva mii de acționari, și legitimată de susținerea din partea localnicilor. Aceste tipuri de ”occupy-uri” identitare sunt tot mai frecvente și vin ca răspunsuri la capitalul care deturnează idealuri și pasiuni.

 Ce rol joacă suporterii, galeriile în întreg acest fenomen global numit „regele sportului”?

Dacă ar fi să ne jucăm un pic cu teoria hegemoniei lui Gramsci, putem spune că Uefa și Fifa reprezintă astăzi suprastructurile care nu numai că dețin resursele economice și de putere asupra fotbalului mondial, ci și pe cele legate de ideologia și transformările acestui sport. Clasa subordonată aflată în contradicție cu aceste instituții sunt suporterii fanatici, ultrașii, cei care vor folosi forme simbolice de rezistență la dominația suprastructurii. Și aici mă gîndesc la cîntecele, coregrafiile sau aprinderea torțelor, gest atât de ultragiant pentru mainstrem-ul care vrea ”extratereștri și galactici” în teren, hot dog la pauză, și cartele pay per view. Ultragiante sunt și confruntările (uneori violente) între galerii pentru că noua filosofie Uefa vrea să transforme stadionul într-un Disneyland, unde să consumi experiențe totale dar într-un mediu complet septic și sigur.  Evident, lupta ultrașilor cu Uefa este inegală și una mai degrabă simbolică, și aici mă gîndesc la suporterii lui Feyenoord care în noiembrie 2014, la unul din meciurile de etapă, au schimbat peste noapte steagul UEFA din fața stadionului cu unul aproape identic incluzînd cuvîntul ,,Mafia” sub logoul Federației Europene, la ceea ce suporterii europeni numesc comercializarea fotbalului sau ”No al calcio moderno” (Împotriva fotbalului modern): scumpirea biletelor, schimbarea tipului de spectatori pe stadioane și ,,disneyficarea” meciurilor de fotbal, unde ultrașii nu-și mai au locul.

12369434_10153915490139406_36678137_oVorbeşti mult despre „relaţia economică” şi „cultura lor materială”. În ce constau ele? Care ar fi trăsăturile lor de bază?

Din perspectiva relațiilor economice între ultrași, aș zice, că aceștia adoptă mai degrabă modelul de sistem economic ”țărănesc”, comunitarian și orientat pe supraviețuire, decît cel capitalist bazat pe acumulare și profit. Privind din perspectiva lui Mauss, ultrașii sunt, par excellence, niște ,,homo donatori” profund intrați în relații de schimb și reciprocitate atît între ei cît și cu galeriile rivale. Coregrafiile de la derby-urile ultrașilor sunt un soi de ,,potlach-uri” în care prestigiul, forța și unitatea grupului trebuie demonstrate rivalilor importanți, asemenea unui Kula Ring postmodern. Astfel, schimburile de daruri sunt întotdeauna permise şi încurajate în defavoarea schimburilor de mărfuri. Într-o deplasare pentru un meci al echipei naţionale, în noiembrie 2013, la vama grecească cu Bulgaria, în mijlocul controlului paşapoartelor, cîţiva suporteri au oprit pentru cîteva minute poliţistul de frontieră pentru a-l “omeni” cu ceea ce se mînca în autocar: pîine cu zacuscă. Deşi nu a aceptat în primă instanţă, poliţistul de frontieră, pînă la urmă, a mîncat alături de ultraşi, întorcîndu-se peste cîteva momente cu un covrig pentru ultrasul care-l servise. Povestea de mai sus este o parabolă excelentă privind interpretarea “bucuriei” unei culturi în care comunitatea şi schimbul nereglementat primează în faţa utilitarismului promovat de ,,homo economicus”: ,,Lumea bună visează doar bani, mașini sau case./Noi suntem fericiți cu duminicile noastre frumoase” (mesaj PCH). Totdată, un subcapitol important din carte e dedicat ,,rețelelor ultrașilor”, ipoteza mea fiind că acestea sunt rețele de schimb și de supraviețuire (Nazpary: 2002) ale tranziției, pe fondul unei atomizări sociale profunde după ‘89, a neîncrederii în instituțiile statului și a dispariției statului bunăstării. Cu alte cuvinte, în haosul anilor ‘90 brigada de cartier a ultrașilor nu era altceva decît o strategie de supraviețuire pentru membrii acesteia, care ajungeau într-un final să lege și relații de rudenie, consolidînd astfel rețeaua.

Așa cum spun și în etnografie, în aceeași măsură, ultrașii comportă și ei elementele unei culturi consumeriste odată cu adoptarea de către ultrași a stilului ,,casuals”, care favorizează prestigiul simbolic și neasumarea identitară a ,,marginalității”. Odată intrat în universul acestora observi însă coduri morale, ritualice sau vestimentare foarte bine puse la punct, însă accesibile cultural doar celor implicaţi în cadrul fenomenului, celor care au acces la semne, (unul dintre cele mai mari forumuri privind cultura „casuals” are acronimul FTI – ,,For those involved” – Pentru cei implicaţi).  Ceea ce surprinde este că în România ultrașii n-au preluat stilul per se.., acestea fiind bricolate, adaptate și răsturnate ca sens, În mod curios, stilul casuals a devenit popular și a servit ca reper identitar doar pentru generația mai tînără de ultrași, care valorizează hiperconsumul mai mult decît o făceau primii băieți ,,de brigadă” pentru care contau cartierul și grupul.


12366727_10153915490909406_2013614089_nMai e un aspect interesant al cărţii tale: ne vindecă de o mulţime de prejudecăţi faţă de aceste grupuri. Noi „oamenii normali”, conformişti vedem în ei „violenţă, agresivitate, bătăi, lipsă de civilizaţie”. Cum ai descrie tu aceşti oameni unui public neiniţiat şi care e formatat pe aceste clişeie? Scapă-ne de prejudecăţi…

Așa cum spune unul dintre mentorii mei, Gary Armstrong, ,,problema huliganului nu este, în mare, o problemă legată de violență fizică, ci una de performance agresiv masculin într-un mediu puternic controlat al emoțiilor și expresiilor” (așa cum este stadionul de fotbal).

În carte, mă opresc într-adevăr pentru câteva paragrafe la analizarea așa-zisului discurs instigator la ură, așa cum le place ,,experților” din mediul ong să numească injuriile de pe stadioane. Ceea ce am demonstrat este că ultrașii folosesc tertipuri lingvistice unanim considerate drept injurioase pentru a-și umili adversarii. Practic, vorbim despre simularea unui joc de-a armatele, cu steaguri, imnuri, și ,,ultrași-soldați”, care apără onoarea echipei sau a peluzei. Injuriile vizează, maniheist, neputința sau identitatea promiscuă a celorlalți care nu sunt la fel de buni ,,soldați” ca aceia care scandează.

Totodată, hate speech-ul ultrașilor români este unul de tip simbolic, venind din nevoia de ,,ducere în derizoriu”/umilire simbolică, a adversarilor, element specific acestei culturi.  Violența verbală își are sursa din ,,homologie”/ participare colectivă, care implică identitate comună, apartenență, împărtășirea unui tip ,,hard” de masculinitate (Goffman, 1959). Ultrașii joacă un rol prestabilit (de mascul puternic), care trebuie automat interiorizat atunci cînd se află în galerie.

Din concluziile mele, atunci cînd privim conceptul de violență în general, văd indispensabilă și o privire asupra ideii de ,,onoare” în spațiul mediteraneean și respectiv balcanic, pentru a o putea înțelege. La ultrași violența are rol performativ și este racordată ideilor de onoare și de masculinitate la care aceștia trebuie performativ să răspundă. De aici probabil, este atît de importantă definirea situațiilor și repovestirea la nesfîrșit a incidentelor violente din istoricul Peluzei.

 Mi-a plăcut mult titlul: „Ultimii oameni”. Da, şi eu am senzaţia deseori că ultimile firimituri ale umanităţii se află undeva în aceste grupuri marginale. Ce ai vrut să spui cu acest lucru? Cum se pune accentul: pe „ultimii” sau pe „oameni”?

Titlul vine de la un dialog pe care l-au purtat la un moment dat doi ultrași dinamoviști la un meci de etapă pe care-l reproduc aici: ”Frate, știi cum se uită ăia de la tribună la noi, nemernicii ăștia din peluze? – Nu, frate, cum? – Ca la ultimii oameni!, așa se uită! – He, ai dreptate, da’ce nu-și dau ăia seama e că noi am rămas ultimii în povestea asta cu fotbalu’, culorile, și băieția, adevărat ,,ultimii oameni”…” Așadar, vor decide cititorii pe ce pun accentul, pe ”ultimii” sau pe ”oameni”, ultrașii au făcut-o deja…

 

Un răspuns la Ultraşii – să fie oare aceştia „ultimii oameni”?

  1. Dezideriu Dudas spune:

    “ Există o lume spectaculoasă a „sportlui rege” care a devenit o adevărată „religie modernă”

    Nu trebuie sa uitam ca in “religia veche”, expresia ECCE HOMO este asociata lui Pilat din Pont, inainte de a-l trimite pe Isus pe cruce. E drept, nu chiar el l-a trimis, dar el a cedat.

    “Ultimul om” al lui Malraux, cel care ne-a dat totusi ca ultima sansa religia in sec. 21, poate fi doar un indemn de depasire a limitelor noastre….

    P.S. ORDINAR, DE RETINUT, PENTRU VIITOR. NU PENTRU “POZITIA DE LUPTA” ( E VECHE…) CI PENTRU “ODIHNA CREATIVILOR”….
    “Cînd ei au venit poliţia, reprezentanţii puterii, au luat poziţie de luptă. Pînă atunci se odihneau căci „creativii” nu reprezentau un factor „periculos” “

    P.S. EXTRAORDINAR : ”Frate, știi cum se uită ăia de la tribună la noi, nemernicii ăștia din peluze? – Nu, frate, cum? – Ca la ultimii oameni!, așa se uită! – He, ai dreptate, da’ce nu-și dau ăia seama e că noi am rămas ultimii în povestea asta cu fotbalu’, culorile, și băieția, adevărat ,,ultimii oameni”…”

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.