This is the ending of a beautiful friendship – Sindicatele din Romania la rascruce?

TEMA: Sindicatele la rascruce – incotro?

In momentul in care am fost rugat sa prezint situatia miscarii sindicale din Romania, mi-am spus ca doar ultimele evolutii din domeniu pot constitui subiecte ale unei teze de doctorat: schimbarea codului muncii, schimbarea legislatiei relatiilor de munca, dar si evaluarea comportamentului liderilor sindicali nationali; toate acestea au implicatii mai profunde pentru societate si pentru miscarea sindicala decat simpla limitare a extinderii contractelor colective de munca sau cercetarea penala a unor lideri de sindicat. Dat fiind ca deja am scris o lucrare de doctorat care va fi sustinuta in perioada urmatoare, avand ca tema relatiile sindicate-stat din Romania ultimilor douazeci de ani, ma voi rezuma in acest articol la o analiza punctuala a evolutiei sindicatelor in ultima perioada.

Intrebarile la care voi incerca sa raspund sunt urmatoarele:

A. Ce factori au influentat ultimele schimbari din miscarea sindicala?

B. Care va fi impactul proiectului de lege privind dialogul social asupra miscarii sindicale?

C. Este posibila o reformare a miscarii sindicale si o modernizare a acesteia sub influenta ultimelor schimbari din domeniu?

D. Avem cumva de-a face cu inceputul redefinirii rolului sindicatelor in  societatea româneasca sau e vorba doar de o situatie conjuncturala, determinata de presiunile momentului?

Inainte de a raspunde la aceste intrebari voi prezenta pe scurt modul in care miscarea sindicala s-a configurat in societatea postcomunista in Romania. Schimbarea politica din 1989 a avut efect si asupra sindicatelor. UGSR (Uniunea Generala a Sindicatelor din Romania), sindicatul national unic din perioada comunista, ce functiona ca o curea de transmisie intre partidul unic si angajatii din industrie, asigura in randul membrilor sai mecanismele de propaganda ale partidului comunist, dar in acelasi timp gestiona transferul unor beneficii catre membrii. Aceste beneficii au continuat o buna perioada de timp dupa 1989, multe sindicate, in special cele de la nivelul companiilor preferand sa redistribuie membrilor resursele financiare ale organizatiei, sub forma unor cadouri materiale si financiare pentru diferite ocazii. Folosirea acestor resurse pentru gestionarea si rasplatirea membrilor pentru participarea lor la greve si alte forme de protest sindicale, a fost ca si inexistenta in strategiile organizatiilor sindicale. Nici federatiile sau confederatiile nationale nu au facut exceptie de la aceasta strategie, care s-a dovedit a fi pagubitoare. Patrimoniul UGSR, preluat de cele mai mari confederatii nationale prin intermediul SindRomania, a constituit in toata perioada postcomunista surse de diferende inter-organizationale, iar gestionarea sa a lasat loc unor comportamente ale liderilor marcate de suspiciuni de coruptie.[i]

Disparitia UGSR, democratizarea participarii indivizilor si libertatea reala de asociere, a lasat loc aparitiei unei multitudini de organizatii sindicale locale si nationale. Organizarea miscarii sindicale are la baza o structura industriala ierarhizata, compusa din elemente autonome. Astfel, la baza miscarii sindicale stau sindicatele de companie care sunt formate din angajati, membrii individuali. Sindicatele de companie sunt membre ale federatiilor nationale, create pentru a reprezenta mai multe sindicate din aceasi sector de activitate. Federatiile nationale sunt membre ale confederatiilor nationale. Prin urmare, acestea din urma cu greu pot afirma ca au relatii organizationale stranse cu fiecare sindicalist in parte. Sindicatele (cele de companie, federatiile si confederatiile) impreuna cu patronatele (de la nivel local si national) si cu guvernul (prin institutiile sale centrale si descentralizate) au construit dupa 1989 un sistem de cooperare cunoscut in literatura de specialitate sub denumirea de sistem de relatii si negocieri tripartite. Acest sistem a stat la baza organizarilor de tip corporatist, cum ar fi cele din Europa: Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Germania, Irlanda, Norvegia, Olanda, Suedia, dar si in tari din America Latina, precum Argentina, Brazilia, Chile, Uruguay. Ideea de baza care rezuma organizarea si functionarea acestui sistem este aceea ca deciziile politice si macroeconomice cu impact social pot fi mult mai eficient create si implementate daca sunt stabilite prin negociere intre detinatorii capitalului politic, cel antreprenorial si cel al fortei de munca. Aceste negocieri tripartite conduc la decizii eficiente doar atunci cand cele trei parti au capacitatea de a impune ierarhic, membrilor lor, acordurile sociale pe care le-au acceptat si semnat. Prin urmare, aceasta teorie considera ca, spre exemplu, deciziile la nivel national de inghetare a salariilor pot fi mult mai eficient implementate daca asupra lor s-a convenit prin negocieri tripartite, forma finala a deciziei fiind acceptata de guvern si actorii sociali (patronate si sindicate).

Cele mai mari confederatii nationale sunt in prezent CNSLR-Fratia (a luat nastere in 1993 din unificarea CNSLR condusa de Victor Ciorbea cu CSI Fratia condusa de Miron Mitrea, CNSLR-Fratia a fost condusa de Victor Ciorbea – presedinte si Miron Mitrea – presedinte executiv, din 1994 de Pavel Todoran si mai apoi din anul 2000 de Marius Petcu), CNS Cartel Alfa (s-a format în 1990, condusa din 1992 de Bogdan Hossu), BNS (format in 1991, condusa de Dumitru Costin), CSDR (infiintata in 1994 de Victor Ciorbea, condusa ulterior de Radu Colceag, iar in prezent de Iacob Baciu), CSN Meridian (înfiinţată în 1994, fiind condusă de Ion Popescu). Doar aceste cinci confederatii nationale au reprezentanti in Consiliul Economic si Social, fiecare avand intre 20 si 40 de federatii membre, ceea ce le asigura reprezentativitatea necesara pentru a fi membre CES.

In 2007 s-a inregistrat o tentativa de unificare a miscarii sindicale, CNSLR-Fratia, BNS si CSN Meridian punand bazele Aliantei Confederatiilor Sindicale din Romania, primul pas spre constituirea unei mega structuri nationale sindicale. Tentativa nu a avut succes in primul rand din cauza conflictelor de interese personale de la nivelul liderilor nationali.

Din punctul de vedere ale numarului membrilor, confederatiile nationale, de altfel si cele mai active si vizibile in presa si in relatiile interinstitutionale cu patronatele si institutiile statului, au inregistrat o involutie in materie de membri. Prin intermediul organizatiilor membre ale confederatiilor, acestea din urma au fost puternic influentate de reformele economice care au condus la privatizarea celei mai mari parti din industrie, dar si de schimbarea de atitudine a indivizilor. Acestia au descoperit noi mecanisme prin care sa se isi promoveze interesele si sa incerce influentarea deciziilor, cum ar fi diferite alte organizatii ale societatii civile. Nu in ultimul rand, indivizii au descoperit posibilitatea inactivitatii, pe de o parte parte din cauza experimentarii participarii obligatorii in asemenea organizatii, in perioada comunista, pe de alta parte din cauza schimbarii de prioritati si valori individuale. Astfel, numarul membrilor de sindicat a scazut de la aproape 100% in 1989, la 90% in prima jumatate a anilor 90, aproximativ 70% inainte de reformele de la sfarsitul anilor 90, ajungand in prezent la sub 30%.[ii] De altfel, aceasta scadere a numarului de membri in sindicat a fost evidentiata si de sondajele de opinie, cum ar fi spre exemplu seria Barometrelor de Opinie Publica (BOP) a Fundatiei Soros Romania.

Fragmentarea miscarii sindicale s-a evidentiat cel mai bine la nivelul federatiilor nationale. Exista in prezent peste 170 de federatii nationale (de ramura economica, sau profesionale) afiliate la cele conci confederatii nationale membre CES. Cele mai importante din punct de vedere al numarului de membri sunt federatiile care reprezinta sindicatele din domeniile bugetare, cum ar fi invatamantul, sanatatea si administratia publica.

Cadrul legal si modificarile ulterioare ale lui de la mijlocul anilor 90 si anii 2000 si apoi in 2011 a marcat evolutia miscarii sindicale din Romania, influentand nu doar modul de organizare al miscarii sindicale, ci si comportamentul sindicatelor si al liderilor lor. Primele legi care au reglementat miscarea sindicala si colaborarea acesteia cu patronatele si guvernul au fost aprobate in timpul guvernarilor de stanga (1990-1996), respectiv dreapta (1996-2000). Legea Sindicatelor a fost aprobata initial in 1991 fiind, paradoxal, ultima lege adoptata in 1991 din cadrul legal care reglementeaza organizarea miscarii sindicale si relatiile ei cu patronatele si statul prin contractele colective si conflictele colective de munca (acestea doua au fost adoptate in Februarie 1991). Pana in August 1991 sindicatele s-au organizat potrivit unei legi datand din 1945. Prima modificare a noii legi postcomuniste a sindicatelor a fost efectuata in 2003, una dintre modificari permitea angajatilor din mai multe companii apartinand aceluiasi sector de activitate, sa isi formeze propriul sindicat, deschizand calea organizarii sindicatelor nationale, altele decat federatiile si confederatiile, care, asa cum am aratat mai sus nu au legaturi directe cu angajatii, membri de sindicat. Protectia liderilor de sindicat a fost intarita prin noua lege a sindicatelor aprobata in 2003, in perioada guvernarii de stanga. Scaderea protectiei legiferata in 2003 de care se bucura liderii de sindicat in relatia cu patronatele, constituie una din modificarile aduse de noul pachet legislativ (Codul de Dialog Social) pentru care actualul guvern de dreapta si-a asumat raspunderea in data de 18 aprilie.

A doua lege care reglementeaza miscarea sindicala si relatiile ei cu patronatele si guvernul, este Legea privind contractul colectiv de munca, adoptata in 1991, cu sase luni inaintea adoptarii legii sindicatelor. De subliniat faptul ca aceasta lege, impreuna cu legea privind solutionarea conflictelor colective de munca (din 1997) a fost modificata, in sensul clarificarii si intaririi reprezentarii sindicatelor in relatiile tripartite, au fost promovate de un guvern de dreapta. Experienta sindicala a primului ministru de atunci, Victor Ciorbea, poate explica forma in care au fost adoptate aceste legi. Totusi, aceste legi au fost adoptate si sub influenta Organizatiei Mondiale a Muncii, dar si a organizatiilor sindicale europene cu care sindicatele din Romania au desvoltat relatii mult mai stranse decat colaborarile pe care le-au dezvoltat la nivel european organizatiile patronale si guvernele postcomuniste, cu omologii lor europeni. Aceasta lege va fi modificata de Codul de Dialog Social. Principala modificare este cea care anuleaza posibilitatea negocierii si semnarii unui contract colectiv de munca la nivel national. Sustinatorii acestui Cod considera ca relatiile tripartite trebuie sa aiba la baza in primul rand un interes dat de specificul profesional/ocupational, spre exemplu cel existent la nivelul unui sector de activitate, spre exemplu invatamantul. Justificarea sustinatorilor acestei legi este aceea ca exista diferente prea mari intre conditiile de munca si deci de salarizare din sectoare diferite de activitate. Criticii noii legi care legifereaza relatiile de munca sustin ca oricum contractele colective de munca la nivel national nu aveau drept scop principal stabilirea nivelului de salarizare minim national, ci stabilirea conditiilor de munca, a beneficiilor aplicate in diferite situatii ocupationale (de ex. sporuri, plati suplimentare, programe de formare continua, beneficii medicale, indemnizatii, reduceri ale timpului de lucru in anumite situatii, prevederi minimale ale contractelor colective de munca), si mai ales a politicilor de crestere a gradului de ocupare a fortei de munca (a se vedea spre exemplu ultimul contract colectiv de munca la nivel national semnat in anul 2006 si valabil din 2007 pana in 2010). De fapt, spun criticii acestei legi, prin contractele colective de munca se reglementau acele aspecte ale relatiilor de munca determinate de schimbarile de natura sociala si economica si care nu erau acoperite indestulator de codul muncii. De remarcat faptul ca prin noul cod al muncii aprobat prin asumarea raspunderii guvernului in martie 2011, pe langa flexibilizarea pietei muncii se incearca construirea unor noi relatii de munca in care statul bunastarii sa fie restrans, iar mecanismele de influentare a somajului, a ocuparii fortei de munca si a limitarii presiunii salariale sa fie mai putin influentate de sindicate si mai mult de optiunile angajatorilor. Cu toate acestea, ocuparea fortei de munca nu va putea fi influentata pozitiv din cauza costurilor salariale mari (contributii, taxe si impozite), care scad eficienta limitarii substantiale a cererilor de crestere salariala (cu sau fara sindicate), asupra angajarii si pietei fortei de munca.[iii]

A treia lege importanta pentru miscarea sindicala este legea privind solutionarea conflictelor colective de munca. Aceasta a fost adoptata in 1991 si modificata in 1999 si 2007. Prin legea din 1999 declansarea conflictelor colective de munca a fost reglementata mai strict, obligand sindicatele la un temen prelungit de rezolvare amiabila a conflictului colectiv de munca, introducand doua noi mecanisme de rezolvarea conflictelor, pe langa vechiul mecanism al concilierii: medierea si arbitrajul. Totodata, se reglementa si mecanismul grevelor de solidaritate, mecanism care, teoretic ar fi trebuit sa vina in ajutorul miscarii sindicale, dar care a fost folosit de putine ori pentru a sprijini o miscare de protest dintr-o alta companie.

A patra lege definitorie pentru relatiile tripartite este cea adoptata in 1997 privind organizarea Consiliului Economic si Social (CES). Acesta inlocuia Secretariatul Tripartit pentru Dialog Social, creat in 1993. Initial format din 27 de membri, dupa modificarile din 2006 ale legii, CES este compus din 45 de membri. Cu toate ca are un rol consultativ, CES a fost locul in care au avut loc cele mai multe negocieri tripartite intre partenerii sociali si guvern pentru diferite politici publice. Cu toate acestea, in 2010 si 2011 sindicatele au criticat rolul formal al discutiilor din CES si folosirea acestuia ca o falsa institutie de consultare nationala cu partenerii sociali.

Chiar daca principala resursa a sindicatelor este resursa umana materializata in membri si in capacitatea liderilor de a solidariza si mobiliza membrii pentru actiunile de protest, in Romania postcomunista folosirea acestor resurse a fost maximizata doar in perioada copilariei si adolescentei miscarii sindicale (intre 1990 si 2000). E de remarcat faptul ca mineriadele, incepand cu cea din 1990 si terminand cu cea din 1999, in pofida efectelor dezastruoase pentru dezvoltarea democratica a tarii si a increderii in miscarea sindicala, au folosit la maxim resursa umana. Ulterior, succesul avut in negocierile politice si intrarea unor lideri de sindicat de la nivel national in functii politice executive si legislative a dus la scaderea interesului liderilor de sindicat pentru dezvoltarea si diversificarea relatiilor cu membrii individuali de sindicat. Increderea in lideri si organizatiile sindicale a fluctuat in ultimii douazeci de ani, sindicatele concurand in acest sens cu partidele politice sau parlamentul. De remarcat insa faptul ca in perioadele preelectorale (spre exemplu, anii 1999, 2000, 2003 si 2004, pentru care exista date publice consemnate de sondaje de opinie reprezentative la nivel national si asupra carora nu planeaza suspiciuni in ce priveste corectitudinea colectarii si raportarii datelor – standardul in domeniu ramanand BOP-urile Fundatiei Soros) increderea in sindicate a coborat de la 24-28% in 1997 si 1998 la 14% in 2000, respectiv, de la 24-25% in 2001 si 2002 la 17% in 2003 si 2004. O posibila explicatie poate fi data de interesul crescut al sindicatelor, mai precis a liderilor de sindicat in a dezvolta colaborari electorale cu partidele politice. Aceste colaborari au avut putina importanta pentru succesul sau insuccesul partidelor in alegeri. Colaborarile s-au materializat de cele mai multe ori in locuri pe listele partidelor, oferite liderilor de sindicat nationali sau judeteni, uneori drept rasplata pentru colaborarea de pana atunci, alteori in speranta mobilizarii electoratului sindicalizat. Analizele empirice au aratat ca alegatorii nu au fost niciodata mobilizati de aceste acorduri preelectorale, dimpotriva, acestia au evaluat negativ impactul avut de aceste colaborari asupra promovarii intereselor sindicalistilor de catre liderii lor.[iv]

Ultimele evolutii din domeniul relatiilor de munca din Romania au diferite explicatii si implicatii. Voi incerca sa prezint cateva dintre ele, raspunzand la intrebarile enuntate la inceputul acestui text.

A.

Printre principalii factori care pot explica schimbarile din miscarea sindicala se afla relatiile dintre liderii si membrii de sindicat. Democratizare interna este foarte redusa in sindicatele din Romania, in special la nivelul federatiilor si confederatiilor nationale. Respondentii unui sondaj preelectoral comandat de Median Research Centre pe un esantion reprezentativ la nivel national, au declarat in proportie de 65% ca se simt mai apropiati de sindicatul de companie, in vreme ce doar 8% se simt apropiati de o federatie sindicala, iar 3% de o confederatie. Lipsa de transparenta, lipsa alegerilor interne cu alternative reale, slaba institutionalizare (din cauza caracteristicii organizarii miscarii sindicale pe model industrial; si a volatilitatii reduse a elitelor), au condus la o incredere scazuta in sindicate si capacitatea lor de a construi un interes colectiv reprezentativ pentru membrii de sindicat.

Acorduri electorale cu partidele, in 1996, 2000, 2004, 2008, in urma carora unele confederatii nationale au plasat lideri de sindicat pe liste de partid, dar care au urmarit ulterior prea putin reprezentarea intereselor membrilor de sindicat, pot la randul lor sa explice dezamagirea indivizilor fata de miscarea sindicala si liderii acesteia, precum si lipsa de interes a membrilor de sindicat pentru propunerile de activitati de proteste ale liderilor de confederatii.

Migratia liderilor de sindicat – candidati in alegerile locale si centrale – fara un impact asupra beneficiilor organizationale ale membrilor de sindicat (spre exemplu o deschidere mai mare pentru problemele sindicale la nivelul luarii deciziilor din parlament sau guvern) poate oferi o explicatie asupra alienarii membrilor de sindicat fata de lideri si strategiile acestora.

Increderea redusa in lideri si organizatiile sindicale poate explica participarea redusa la actiunile de protest organizate in ultimii zece ani de confederatiile sindicale, proteste care palesc atunci cand sunt comparate din punctul de vedere al numarului participantilor sau al coerentei programatice, cu cele din Italia, Franta, Germania, Belgia sau Grecia din aceeasi perioada. Insuccesul protestelor sindicale din 2010 a permis decidentilor politici sa construiasca strategii de promovare a politicilor publice anti-criza fara consultarea partenerilor sociali. In plus a subminat si ultimele tentative ale liderilor de confederatii nationale de a recastiga increderea membrilor de sindicat.

B.

Reglementarile miscarii sindicale si a interactiunii sale cu patronatele si guvernul au compus elemente de neocorporatism, centralizand la nivel national negocierile exprimate prin contractele colective de munca si acordurile sociale (ultimele, e drept putine la numar, in 1992, 2001, 2002, 2004 si 2008), dar au fost anihilate inainte de a se culege roadele unei asemenea constructii institutionale. Scaderea fortei liderilor de la nivel national, obiectiv de altfel declarat al deja fostului ministru al muncii, Ioan Botis[v] poate insa compensa prin, sau chiar sa conduca la, cresterea fortei liderilor de la nivel sectorial – federatii sindicale nationale. Noii Legi a Dialogului Social ii putem identifica si unele efecte benefice pentru miscarea sindicala: poate obliga sindicatele nationale, mai exact confederatiile, sa se modernizeze in relatia cu federatiile si sindicatele de companie, sa dezvolte noi strategii si noi mecanisme de colaborare cu institutiile statului, sa construiasca noi agende cu probleme care sa permita membrilor de sindicat sa se simta reprezentati si de liderii de confederatii. Se pot desprinde insa si elemente mai putin benefice pentru sindicate: fragmentarea miscarii sindicale, fragmentarea dialogului social si a negocierilor dintre guvern, sindicate si patronate, posibilitati mai reduse de a obtine concordat social, costuri ridicate pentru patronate si guvern pentru a ajunge la acorduri sociale sectoriale, discrepante majore intre sectoare de activitate – polarizarea beneficiilor pentru membri de sindicat (unii vor obtine extrem de mult, poate nu neaparat din cauza unor negocieri mai eficiente ci doar pentru ca exista o capacitate de constrangere mai mare in anumite sectoare de activitate; in vreme ce altii vor obtine mult mai putin sau deloc). Aceste situatii nu pot decat sa creasca alienarea unor categorii sociale si adversitatea inutila fata de alte categorii sociale. A se vedea aici si invocarea „pensiilor nesimtite” ale magistratilor si militarilor, care s-a bazat pe nevoia celorlalte categorii de tratament egal pentru conditii de munca similare si a unei justitii sociale. In aceste conditii nu sint favorizate constructiile institutionale si sociale care sa produca solidaritate si concordat national in perioade de criza.

Sa nu uitam totusi ca centralizarea negocierilor cu o dominanta la nivel national si aditional la nivelul sectorial este caracteristica statelor cu design institutional de tip neocorporatist, si care sunt considerate nu doar in literatura de specialitate ca avand un grad ridicat de succes in implementarea masurilor macroeconomice: Belgia, Finlanda, Irlanda, Norvegia, Slovenia, Austria, Germania, Spania, Italia, Olanda, Slovacia.

C.

Crizele economice pot reprezenta, paradoxal, la fel ca si razboaiele, situatii de identificare a unor mecanisme de solidaritate si colaborare, care in altfel de situatii necesita costuri ridicate, chiar prohibitive, pentru a fi obtinute intr-un timp rezonabil. Aceste situatii de criza economica au permis sindicatelor din state cum ar fi spre exemplu Grecia, Spania, Belgia, Franta, Italia, Marea Britanie, Irlanda, Germania sa demonstreze existenta unei opozitii eficiente fata de tentativele de luare a unor masuri economice fara discutii cu reprezentantii celor care trebuie sa le sustina si sa suporte o buna parte din costurile acestora.

In aceste situatii, organizatiile sindicale au doar doua optiuni: reformarea, in sensul discutiei de la punctele A si B de mai sus, sau pastratea status quo-ului institutional in speranta revenirii la situatia de dinaintea generarii crizei economice. Cel mai probabil a doua optiune va duce la pierderi organizationale irecuperabile, in termeni de membri si putere de negociere.

D.

Daca pana acum sindicatele au preferat pastrarea beneficiilor obtinute la mijlocul anilor 90, dupa reforma sistemului de relatii de munca, cel mai probabil sindicatele se vor orienta spre o reforma interna si diversificarea strategiilor de reprezentare a intereselor membrilor. Noi configuratii insitutionale conduc la modele noi de decizie si la reconfigurari organizationale ale actorilor sociali, inclusiv ale sindicatelor, ilustrative fiind cazurile Germaniei, Elvetiei, Frantei, si Marii Britanii in ce priveste politicile institutionale in domeniul reformei statului bunastarii si strategiile adoptate de sindicate in relatiile cu partenerii politici.[vi]


[i] A se vedea, spre exemplu, “‘Noi ne odihnim pentru tine’, un logo pentru turismul sindical”. Săptămîna Financiară nr. 102, 19 martie 2007.

http://www.sfin.ro/articol_8242/_noi_ne_odihnim_pentru_tine___un_logo_pentru_turismul_sindical.html

[ii] A se vedea Aurelian Muntean. 2003. “Labor Unions and the Integration within the EU”, in Bogdan Voicu si Horatiu Rusu  (coord). Globalization, European Integration, and Social Development in European Postcommunist Societies. Sibiu: Editura Psihomedia. pp 243-257. Dar si Jelle Visser. 2009. Database on Institutional Characteristics of Trade Unions, Wage Setting, State Intervention and Social Pacts. Amsterdam Institute for Advanced Labour Studies AIAS. Universitatea din Amsterdam.

[iii] A se vedea Isabela Mares. 2006. Taxation, Wage Bargaining, and Unemployment. Cambridge: Cambridge University Press.

[iv] Aurelian Muntean si Andrei Gheorghita. 2010. “Civil Society in the 2004 Romanian Elections: Watchdog, Involved Arbiter or Political Actor?”, in Social Change Review, 8, (1), pp. 33-68.

[v] A se vedea, spre exemplu, “Botiş: Contractul colectiv de muncă dispare. Liderii sindicali naţionali vor pierde obiectul muncii”. Mediafax. 7 aprilie 2011.

http://www.mediafax.ro/social/botis-contractul-colectiv-de-munca-dispare-liderii-sindicali-nationali-vor-pierde-obiectul-muncii-8138311/

[vi] A se vedea Silja Hausermann. 2010. The Politics of Welfare State Reform in Continental Europe. Cambridge: Cambridge University Press.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.