Stângile din Moldova

Un articol foarte bun scris de Vitalie Sprânceană care nu doar cartografiază stânga din Moldova, dar oferă și câteva idei despre ce ar trebui să facă stânga din Moldova (și globală) în contextul dat.

Despre partidele instituționalizate, despre mișcările independente și despre nevoia de a cuceri imaginația societății

Situația forțelor de stînga din Republica Moldova[1] ar putea fi cel mai bine exprimată în cîteva paradoxuri:

– deși este nominal puternică (în termeni de prezență în parlament, în structura administrației publice locale, în mass media), stînga politică instituționalizată – în primul rînd partidele care se revendică pe partea stîngă a spectrului politic, sindicatele, dar și organizațiile societății civile afiliate lor  – este prea slabă pentru a influența politicile publice, pentru a deraia agenda de reforme neoliberale implementată în ultimii 15-20 ani (uneori chiar de partide pretins de stînga!) sau pentru a formula alternative economice, politice, sociale și culturale.

– stînga politică moldovenească (în primul rînd Partidul Comuniștilor și Partidul Socialiștilor) utilizează vocabularul dreptei, joacă pe o scenă definită de dreapta în termenii dreptei. Așa a ajuns, bunăoară, stînga moldovenească să fie asociată geopolitic cu Rusia și cu proiectele de integrare regională inițiate de aceasta, deși cu greu se poate argumenta că Rusia ar constitui o realitate ”de stînga” sau că guvernarea Putin ar implementa un proiect de țară ”de stînga”.

– deși majoritatea alegătorilor votează pentru retorica și politică de stînga – creșterea standardelor de viață și a salariilor, reducerea inegalității, protecție socială și medicală, educație gratuită – aceștia ajung să primească, inclusiv de la partidele de stînga, retorică, practici și politici de dreapta: ”eficientizare”, ”optimizare”, ”tehnocrație” (care înseamnă întotdeauna comprimarea statului și cheltuielilor publice), false bătălii geopolitice (de obicei UE vs Rusia) și războaie identitare (români vs moldoveni vs rusofili, proeuropeni vs proruși, tradiționali vs moderniști etc.). Altfel spus, așa-zisele partide de stînga în Moldova sînt de stînga doar din perspectiva (distorsionată) geopolitică, în rest, din punct de vedere cultural și politic sînt de dreapta.

– pe de altă parte, deși foarte vocală, dinamică, incluzivă, inovativă, conectată la mișcări transnaționale și (relativ) sofisticată, stînga independentă non-partiniică – inițiativele culturale, rețelele de activiști civici, grupuri de inițiativă feministă și mișcări pentru drepturile LGBT – este destul de slabă politic și destul de marginalizată geografic, fiind localizată aproape în totalitate în orașul Chișinău.

– în fine, cele două stîngi: stînga politică instituționalizată și stînga politică non-partinică, se află pe părțile opuse ale spectrului politic: partidele politice ”de stînga” sînt de fapt de dreapta, iar stînga independentă stă pe stînga. Din acest motiv, ele nu doar că nu se complementează în eforturile lor, ci se găsesc într-un quasi-război politico-cultural permanent, atît pe chestiuni ce țin de discuții culturale (identitate, sexualitate, discriminare, laicitate etc.) cît și pe chestiuni ce țin de politici economice (austeritate, reformele din sectorul educației, liberalizarea marelui capital etc.).

Stînga politică instituționalizată

Chiar dacă la momentul actual Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM)[2] e într-o cădere catastrofală (în iarna anului 2016 fracțiunea parlamentară a fost părăsită de 2/3 de deputați!), această formațiune politică a jucat, de-a lungul anilor, un rol decisiv atît în definirea stîngii politice instituționalizate (care are acum Partidul Socialiștilor ca vîrf de lance, partid ce  tocmai a cîștigat funcția de președinte al țării după alegerile din 13 noiembrie), cît și în definirea scenei politice moldovenești curente în genere.

PCRM, moștenitor declarat al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a fost unicul partid comunist din spațiul ex-sovietic care a revenit la guvernare, după prăbușirea URSS, în 2001 în urma unor alegeri libere. PCRM a fost de asemenea formațiunea care și-a asumat conștient moștenirea simbolică și politică sovietică (de la simbolică – prin utilizarea secerei și ciocanului, prin ritualurile publice – depunerile de flori de la monumentul lui Lenin la fiecare aniversare a Revoluției din octombrie 1917, la instituții – prin menținerea structurilor de pioneri și comsomoliști).

Între 2001-2009 PCRM a guvernat aproape în mod unilateral țara (între 2005 și 2009 a avut un aliat ”constructiv” în persoana Partidului Creștin-Democrat al lui Iurie Roșca, care a furnizat sprijin simbolic, asigurare și ”iz proeuropean” guvernării PCRM). Perioada dată e una în care economia țării a înregistrat succese, a fost redusă datoria de stat și au fost implementate cîteva măsuri sociale (partidul a avut grijă să crească pensiile și bursele studențești).

Pe de altă parte, PCRM a fost inițiatorul unor practici și politici ce au contribuit la slăbirea instituțiilor societății civile în raport cu statul, la concentrarea puterii politice și economice în cadrul unor grupuri privilegiate, la menținerea unor ”fronturi fierbinți” în războaiele identitare. Unele practici vicioase au avut caracter oficial – demararea negocierilor și semnarea unor acorduri problematice cu Banca Mondială, FMI pentru ”reformarea” unor sectoare cheie precum educația sau sistemul de sănătate, reformele cu privire la stimularea businessului și legalizarea marelui capital obținut ilegal (așa-zisele Ghilotine), demararea războaielor identitare și încercările de subminare a identității civice moldovenești prin substituirea ei cu identitatea etnică moldovenească (prin inovații precum ”Dicționarul moldovenesc-românesc” al lui Vasile Stati). Altele au avut un caracter neoficial –  crearea găștilor și cercurilor de oligarhi apropiați pe lîngă ”curtea domnească” (din care au ieșit mulți dintre oligarhii acum la putere), stimularea unor practici de nepotism și protecție politică a afacerilor, inițierea practicii de ”clonare” a unor instituții ale societății civile în scopul slăbirii acestora – cum a fost cazul Uniunii Scriitorilor, Uniunii Jurnaliștilor sau organizațiilor sindicale.

Pe scurt, PCRM a fost unicul partid ce a avut (și a ratat!) șansa (în 2001 partidul avea 71 de mandate din cele 101, deci avea majoritate constituțională ce îi permitea să guverneze unilateral) atît de a promova reforme cuprinzătoare (schimbări structurale) cît și de a configura structura agendei politice pe ani și ani înainte. Pe prima n-a făcut-o, pe a doua a făcut-o într-un mod extrem de prost.

Celălalt ”gigant” din stînga instituționalizată – Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM)[3] e mai puțin interesant, chiar dacă la moment are scor și poziții electorale  mult mai puternice decît PCRM.  Pe de o parte PSRM adună grupuri de politicieni ce au fost recrutați și formați în interiorul PCRM, iar pe de altă parte socialiștii moldoveni au preluat – cu tot cu teme, repertoriu discursiv și geopolitic – electoratul comuniștilor. Totuși PSRM nu e o simplă continuare a PCRM, ci reprezintă, în opinia mea, mai degrabă victoria aripii ”pragmatice” din PCRM (majoritatea ”ideologilor” au ajuns în uitare) asupra aripii ”ideologice”. Pe scurt, PSRM e un PCRM care nu dă doi bani pe ideologie.

În afara celor două partide mari menționate există și alte cîteva formațiuni mai mici care își zic formal că ar fi de stînga, însă a căror unică identificare cu stînga e faptul că au orientarea geopolitică pro-rusă.

Ar merita menționat aici și Mișcarea Partidul ”Rezistența Populară”[4]. Aceasta este, din multe puncte de vedere, o platformă de stînga atipică. Deși își zice partid, mișcarea nu figurează în lista partidelor politice înregistrate. ”Rezistența Populară” este o organizație marxistă constituită în temei din membri și simpatizanți ai PCRM la mijlocul anilor 2000 care au ieșit din partidul comuniștilor cu începere din anul 2003 în semn de protest față de turnura spre dreapta a PCRM exprimată prin abandonarea platformei antiiimperialiste (expedierea unui contingent militar în Irak), recunoașterea proprietății private și abandonarea luptei de clasă, preluarea platformei naționalismului etnic (moldovenismul ca opus românismului etc). ”Rezistența Populară” reușește deopotrivă să fie o voce foarte activă în peisajul cultural moldovenesc prin figura poetului Vadim Lungul dar și să funcționeze ca un grup de solidaritate și sprijin cu muncitorii (prin asistența juridică, logistică și de organizare pe care o oferă), ca mișcare de protest împoriva imperialismului (prin protestele organizate în fața Ambasadei SUA împotriva unei posibile intervenții militare americane în Siria)[5].

Continuarea aici

 
CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *