Stânga britanică la alegeri

BortunPresa britanică de toate culorile a căzut de acord că alegerile generale de azi sunt cele mai importante din ultimele trei decenii. Mizele sunt uriașe: economia, sistemul de sănătate (NHS), imigrația, Europa, Scoția. Poate și de aceea cursa e mai strânsă ca niciodată, diverse sondaje punându-i fie pe conservatori, fie pe laburiști în frunte la un procent distanță. Aproape sigur însă, nici unii, nici alții nu vor putea forma un guvern majoritar, ceea ce consolidează tendința de de-polarizare a politicii britanice începută la ultimele alegeri (mulți vorbesc de sfârșitul sistemului bi-partinic în Marea Britanie). Conservatorii ar opta pentru continuarea coaliției cu liberal-democrații, în vreme ce pentru laburiști cea mai firească coaliție ar fi cu naționaliștii scoțieni (SNP), deși Miliband a respins această variantă zilele trecute, declarând că mai degrabă ar permite un nou guvern conservator decât o coaliție cu SNP.

Un nou guvern conservator ar fi o catastrofă cu efecte pe termen lung: noul plan de austeritate propus de ministrul de finanțe Osborne ar diminua cheltuielile publice la nivelul de 36% din perioada interbelică, iar NHS (sistemul public de sănătate creat de guvernul laburist în 1948 și clasat pe primul loc în lume conform unui raport de anul trecut) ar fi în pericol de privatizare. Oamenii obișnuiți ar continua să plătească pentru o criză pe care nu au provocat-o, bogații s-ar îmbogăți în continuare, iar statul social ar face pași importanți către dezmembrare. Cu alte cuvinte, o nouă victorie a conservatorilor ar fi un mare salt înainte al proiectului neoliberal început de Thatcher acum 35 de ani.

În astfel de condiții, s-ar părea că laburiștii trebuie să câștige cu orice preț, numai că diferențele dintre cele două mari partide sunt mai mici decât s-ar crede. Așa cum guvernarea Blair a continuat politicile de privatizare și de-reglementare ale lui Thatcher și Major, un posibil guvern Miliband ar continua politica de austeritate a lui Cameron: la ultimul plan de austeritate propus de Osborne în Parlament, doar 5 dintre cei 216 parlamentari laburiști au votat împotrivă. De altfel, laburiștii au contribuit deja din plin la austeritate în consiliile locale pe care le controlează, nimeni îndrăznind, bunăoară, să urmeze exemplul de acum trei decenii al laburiștilor militanți din Liverpool. Miliband și ai săi sunt puțin mai la stânga decât Blair, dar rămân tributari doctrinei sale. Nu degeaba a spus Thatcher cândva că „New Labour” e cea mai mare realizare a ei. De altfel, Tristam Hunt, viitorul ministru al educației într-un posibil guvern laburist, a rezumat la fix această doctrină când a declarat în februarie că partidul său e „furiously, passionately, aggressively pro-business”. Poate că a venit timpul ca acest partid să-și schimbe numele de vreme ce admite singur că și-a abandonat misiunea fondatoare de a-i reprezenta pe oamenii care își vând forța de muncă, și nu pe cei care o cumpără.

Tocmai din cauza acestei mutații identitare (începută chiar înainte de Blair, în anii ’80, sub conducerea lui Neil Kinnock, azi Baronul Kinnock) laburiștii riscă să piardă astăzi alegerile pentru a doua oară la rând. În 2010 au pierdut pentru că o bună parte din electoratul lor a migrat la liberal-democrați – un partid tradițional de centru, dar văzut atunci ca fiind mai de stânga decât laburiștii! Astăzi, în ciuda curentului nefavorabil conservatorilor, ar putea pierde din nou, după ce în ultimii cinci ani au continuat să cedeze voturi, atât la dreapta, unde UKIP a atras mulți dintre votanții „white British working class”, cât și la stânga, unde monopolul laburist e pentru prima oară amenințat cu adevărat din 1945 încoace.

În Scoția, unde laburiștii au câștigat mereu în ultimele decenii, SNP are șansa istorică de a cuceri toate cele 59 de circumscripții, nu numai pentru că promite mai mulți bani pentru Scoția și un nou referendum pentru independență, ci și datorită unui puternic discurs împotriva austerității, văzută de Nicola Sturgeon, lidera partidului, drept „nejustificabilă din punct de vedere moral și nesustenabilă din punct de vedere economic”. De asemenea, partidul ecologist, Green Party, a crescut spectaculos la 10% (după 0,9% în 2010), în mare parte datorită unui discurs anti-austeritate mai pronunțat decât al laburiștilor (deși agenda lor economică e considerată cea mai superficială în privința alternativelor la austeritate propuse).

Numai că nici verzii și nici naționaliștii scoțieni nu își dublează retorica cu fapte: consiliile locale dominate de ei au implementat măsuri de austeritate întocmai ca cele controlate de laburiști! De pildă, în Dundee (orașul cu cel mai mare procent pro-independență la referendum), SNP va tăia cu 33 de milioane de lire cheltuielile publice în următorii trei ani. De altfel, la o privire mai atentă, programul economic al SNP ar reduce cheltuielile publice, per ansamblu, chiar și sub nivelul prevăzut de laburiști. De cealaltă parte, în Brighton, consiliul dominat de Greens implementează măsuri de austeritate încă din 2013, iar la începutul acestui an a votat pentru noi tăieri în valoare de 18 milioane de lire. Vorba unui lider sindical: „Conservatorii spun că o să ne taie de la genunchi în jos, iar laburiștii și verzii spun că o să ne taie doar de la glezne în jos, dar tot nu mai poți să mergi”.

Singurul partid care se opune oricărui fel de tăieri bugetare este Trade Unionist and Socialist Coalition (TUSC), înființat în 2010 de către regretatul Bob Crowe, liderul de atunci al sindicatului muncitorilor din transporturi (RMT). Alături de RMT (cel mai militant sindicat din țară de ani buni încoace, membru fondator al Partidului Laburist la 1900), în TUSC se mai regăsesc principalele două partide socialiste – Socialist Party și Socialist Workers Party – și membri marcanți din alte sindicate: Public and Commercial Services Union, Prison Officers Association, National Union of Teachers, Fire Brigades Union. Cu 135 de candidați în alegerile de azi, TUSC e al șaselea partid ca mărime, numai că media mainstream îl ignoră cu desăvârșire, inclusiv publicațiile așa-zis de stânga ca Guardian, Independent sau New Statesman (excepție făcând BBC, care e obligată prin lege să dea știri despre toate partidele care au mai mult de o sută de candidați).

TUSC e singurul partid care spune limpede că austeritatea nu e o necesitate economică, așa cum par toate partidele mari să accepte într-o măsură sau alta, ci o alegere politică – o soluție pur neoliberală la o criză pur neoliberală. Banii necesari pentru anularea deficitului bugetar (dublu azi față de 2010, demonstrând încă o dată, la fel ca în Grecia, că austeritatea e în primul rând ineficientă relativ la propriile sale obiective) există deja, numai că se află la cine nu trebuie – la băncile salvate cu bani publici dintr-o criză pe care ele au creat-o și la cei 1% care s-au îmbogățit și mai mult decât înainte de criză. Astfel, deficitul bugetar de 85 de miliarde de lire ar putea fi acoperit pe loc cu doar 10% din banii care se află momentan încremeniți în băncile din City și Canary Wharf ori prin taxarea cu 20% mai mult a celor mai bogați 1000 de oameni din țară (care ar rămâne oricum nemaipomenit de bogați).

De asemenea, în vreme ce laburiștii propun o majorare a salariului minim de la 6,5 lire pe oră la 8 până în 2020, ceea ce nu ar însemna mai nimic din cauza inflației, TUSC susține o majorare imediată la 10 lire pe oră. Nu e imposibil, așa cum urlă propaganda de dreapta: banii ar putea proveni, de pildă, din anularea scutirilor de taxe pentru marile corporații (Starbucks, spre exemplu, nu a plătit un ban la stat între 2009 și 2013). S-a întâmplat deja peste ocean, în Seattle, unde socialista Kshama Sawant a majorat anul trecut salariul minim la 15 dolari pe oră, iar economia nu s-a prăbușit, ba dimpotrivă – nu a crescut doar nivelul de trai, ci și consumul și, prin urmare, producția. În sfârșit, cele circa 15 miliarde de lire necesare pentru anularea taxelor de școlarizare în universități – devenite tot mai inaccesibile copiilor din medii defavorizate – ar deveni disponibile dacă s-ar pune capăt anacronicului program nuclear Trident.

Evident, din cauza resurselor limitate, a marginalizării mediatice și a votului pragmatic pentru laburiști, TUSC nu va obține un scor notabil astăzi (probabil undeva până în 2%). Însă se anunță condiții favorabile în viitor. Len McCluskey, liderul Unite (cel mai mare sindicat din țară, cu peste 1,5 milioane de membri), a declarat că dacă laburiștii pierd alegerile ori le câștigă dar continuă politica de austeritate a conservatorilor, atunci va rupe legăturile cu ei și va înființa un nou partid care să îi reprezinte pe muncitorii salariați. Așadar, indiferent de cine câștigă azi, laburiștii își vor pierde și mai mult din credibilitate, în special în fața sindicatelor, pe care nu le-au sprijinit în nici o grevă în ultimii cinci ani deși primesc circa 9 milioane de lire pe an de la ele. Astfel, s-ar consolida contextul pentru apariția unui nou proiect puternic de stânga în Marea Britanie.

 

7 Responses to Stânga britanică la alegeri

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.