Sous les pavés, la plage !

Cu ocazia sezonului de vacanță (e drept, pentru cei mai norocoși dintre noi) CriticAtac a cerut de la prieteni o listă de recomandări pentru această perioadă: cărți, filme, seriale, playlisturi, locuri de vizitat sau de evitat. Iată ce a ieșit. Lista de sugestii rămâne deschisă.

 

Cristian CercelCristian Cercel

Fiind un reprezentant al precariatului academic, ideea de “vacanță” mi-e mai degrabă ambiguă. Atunci când navighezi printre burse și contracte part-time de scurtă durată și speri constant la materializarea acelei fata morgana a vieții universitare, tenure-ul sau contractul open-ended, vara aduce mai degrabă stresul privind ce vei face în următorul an academic. Starea de vacanță există și ea, doar că în spatele ei se ițește întrebarea “vacanță de la ce?” ori, altfel spus, “după vacanță, ce?”.

Cu toate astea, (mini)liste de cărți de citit ori de recomandat, ori de destinații de neratat pot să fac oricând, vară ori nevară, vacanță ori nevacanță.

Aștept cu nerăbdare să pun mâna cumva pe două apariții (relativ) recente pe teme românești, The Traditions of Invention: Romanian Ethnic and Social Stereotypes in Historical Context de Alex Drace-Francis (Brill, 2013) și Holy Legionary Youth: Fascist Activism in Interwar Romania de Roland Clark (Cornell University Press, 2015). Ambele costă însă mult, mai ales cea dintâi, al cărei preț îți amintește instantaneu că accesul la cunoaștere nu e pentru toată lumea. Pe lângă astea, mai am destule cărți care așteaptă de luni ori ani să fie citite: Quaderni del carcere, a lui Gramsci, Sex-Pol de Wilhelm Reich, și Sozialgeschichte der europäischen Arbeiterbewegung, de Wolfgang Abendroth. Pe prima aștept dintotdeauna să mi-o facă cineva cadou, pe a doua am cumpărat-o ca e-book de la Verso, pe a treia, o istorie socială a mișcării muncitorești europene, mi-am luat-o la un moment dat dintr-un anticariat din Marburg.

E foarte posibil însă să nu bifez nimic din scurta listă de mai sus: căldura tinde să mă împingă să citesc mai degrabă romane și poezie. N-am scos încă din țiplă primul volum din Opera poetică a lui Paul Celan, în traducerea lui George State, recent apărut la Polirom, dar zilele astea o să se întâmple și lucrul ăsta. Și chiar dacă n-o să merg în Bucovina vara asta, dacă mă apuc să-l lecturez pe Celan, o să-mi vină cu siguranță pofta să citesc și alți poeți evrei bucovineni de limbă germană, supraviețuitori ai Holocaustului, astăzi mai degrabă uitați la noi: Alfred Margul-Sperber, Rose Ausländer, Immanuel Weissglas, Manfred Winkler ori Alfred Kittner. Și dacă tot suntem la categoria poezie în germană, îl recomand oricând, oricui, pe Erich Fried (atât poeziile de dragoste, cât și poeziile politice). Din câte știu, n-a fost tradus în românește, dar ar merita fără doar și poate. Mai multă poezie: La început a fost dialogul, editată de Corina Bernic și Ernest Wichner, o antologie Aktionsgruppe Banat, prezentată și de Costi Rogozanu pe Realitatea la un moment dat. Autorii asociați Aktionsgruppe Banat erau prin anii ‘70 “tineri, marxiști, puțin și anarhiști“ (Ernest Wichner): tineri n-aveau cum să rămână, dar n-ar fi fost rău să rămână măcar puțin marxiști. Și dacă tot suntem la capitolul literatură germană din România, merită citită ori recitită și antologia Vânt potrivit până la tare, reeditată recent de Tracus Arte.

Mai recomand: Günter Grass, Toba de tinichea și Cuvintele Fraților Grimm, Heinrich Böll, Opiniile unui clovn, și Hans Fallada, Singur în Berlin, literatură germană mișto, critică, tocmai bună astăzi: pe Grass și Böll mi-i pot imagina cu ușurință foarte critici la adresa lui Merkel, a lui Schäuble, și a politicii germane contemporane (Grass, cel care a murit cu doar câteva luni în urmă, nu a pierdut prea multe ocazii să-și manifeste opoziția față politica lui Merkel). Fallada are o biografie marcată de alcoolism, dependență de droguri și discutabile capitulări temporare în fața nazismului, însă Singur în Berlin înfățișează în mod extraordinar viața în Berlinul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și este un roman bazat pe un caz real.

Destinații de vară: o să mă duc o săptămână în Macedonia, plus o zi în Salonic. Cu alte cuvinte: Balcanii, (aproape) întotdeauna Balcanii. Vara trecută am fost însă în Țara Galilor, peninsula Gower, o destinație pe care o recomand negreșit: plaje uriașe (googleuiți “Rhossili Beach”), peisaje spectaculoase, ale-uri excelente în puburi de țară (ideale mai ales în cazul, destul de posibil totuși, în care ar ploua neîncetat). Iar o vacanță în Gower merge la pachet cu lecturi din Dylan Thomas, născut în Swansea.

 

Cercel fotoCosmin Cercel

Cum o să-mi petrec vacanța de vară

Sfaturi de vacanță

 

Sunt două tehnici care merită luate în considerare pentru a evita o vacanță minată de neplăceri. Prima presupune continuarea activității fără pic de sinchiseală că afară plouă, ninge, a lovit canicula și/sau tornada. Pur și simplu linia de producție continuă să se întindă la munte, la mare și în orice împrejurare, diferența dintre zoe și bios a fost demult aruncată în aer și oricât ne-am imagina că scăpăm fie și pentru o clipă de continuum-ul muncii, exploatării și dominației, ne înșelăm amarnic. Continuăm logica mobilizării generale și pornim la noi asalturi: textele se scriu în miez de noapte, cărțile se citesc în zorii dimineții și lupta continuă. Poziția asta ne oferă măcar scuza unei forme oneste de a fi în vacanță: nu ne mai ascundem după artificii de evaziune sau ieșiri din peisaj. Capitalul e peste tot, câmpul luptei nu face decât să se extindă, nu avem unde fugi, așa că măcar parăm conștient loviturile. Marele dezavantaj, dacă e vreunul, e tocmai că reproduce aproape în detaliu noul discurs neoliberal despre reziliență, rezistență, viața ca o pradă și subiectivitatea noului val. Apoi, s-ar putea ca după un număr de veri petrecute privind Gorgona în față să o terminăm în burn-out, dependențe de tot felul și dureri de spate. Și lupta se va termina mai repede. A doua opțiune e inversul primei: evaziune, fugă asumată, Lafargue, lene și refuz. Dacă orice facem e o prelungire a producției, exploatării și alienării, hai să nu mai facem nimic. Măcar o vreme. Treizeci de zile. Cu voie de la angajator. Exod către nicăieri. Dar măcar ne odihnim.

Astea sunt tipuri ideale care par să mă scape de bătăile de cap date de vacanță și anume vinovăția de a nu lucra când stau în fața berii la terasa din sat sau o ard aiurea pe net, ori enervarea pe care o resimt când stau în fața calculatorului scriind un text pe care îl vor citi maxim cinci oameni. Și asta pe când afară e soare. Dar fie. Vara asta o să fie din nou pe undeva la mijloc, nici retragere totală (unde?), nici asalt la baionetă (către ce?). Va fi, pe undeva, în logica războiului de poziții, retragere tactică – mai reparăm redute, mai dăm la lopată și săpăm un tranșeu, mai punem ceva rezerve de muniție și provizii și facem planuri. Toate astea la țară, în Cehia, în bună tradiție a rezistenței agriculturale locale din vremea „normalizării”. Între o plimbare prin pădure, o nadă la răpitori și o poveste cu vecinii despre politicile culturale sătești, o să schimb scutece și o să mă ocup de notele de subsol și ultimele corecturi la o carte care sper să iasă curând anul ăsta – Law and Critique in Central Europe . La sfârșitul verii trec granița la Breslau la reuniunea anuală a juriștilor critici – prima care trece la sud de Canalul Mânecii și la est de Oder. Acolo ne întoarcem la lupta de gherilă, ne organizăm și pornim la asalt. Țintele inițiale sunt Agamben și paradigma lagărului.

Muzici

Dar, toate la timpul lor. Când voi pune note de subsol, voi verifica notele puse de alții și mă voi ocupa cu marginile textelor, voi asculta, cel mai probabil, ultimul Lustre (Blossom, 2015). Black metal atmospheric care nu sperie copiii, merge bine cu muncile de jos, și te închide îndeajuns la minte încât să facă treburile repetitive suportabile. Opium pentru chițibușari. Când voi face bagajele o să ascult Seaford Mods și o să mă bucur că sunt în vacanță și nu în întunecata Anglie.

În zilele cu soare o să bag Moaning Cities, southern rock din Bruxelles pe care i-am ochit vara trecută pentru că aduceau a Black Angels amestecat cu Doors. Cu proiectul european acolo unde e, piesa asta pare în ton cu vremurile.

 

Peaky Blinders

Seara o să mă uit la seriale. Până acum am văzut Peaky Blinders, pe care îl recomand – povestea unei găști de bandiți din Birmingham în minunații ani de după Primul Război Mondial. Plotul primului sezon e excelent: întorși din război, cu experiența de sapper și de luptă în tranșee (iar!), cu un bagaj emoțional marcat de shell-shock și de bucuria întoarcerii acasă într-o țară care îi trimisese la măcel și îi răsplătește cu medalii și recunoștință peste veacuri, băieții se apucă de furat din depozitele de stat pentru alcool. Din greșeală fură două mitraliere pe care serviciile secrete britanice le depozitau acolo din motive obscure (fie pentru a înăbuși vreo grevă, fie pentru a contracara mișcările rebelilor din Irlanda). Dintr-odată gașca de mardeiași capătă un loc central pe piața armelor fiind curtați de naționaliști irlandezi, comuniști locali și, evident, de serviciile secrete care își vor armele înapoi. Ritmul e alert, universul e întunecat, cu Black Angels și Nick Cave pe fundal, lumea e aproape la fel de brutală ca în Game of Thrones. Întuneric, fum, furnale, alcool – dark satanic mills. Pentru ca treaba să fie treabă, gașca cu pricina sunt romi irlandezi și vorbesc, ca pe Channel 4, română.

Serialul, acum la al treilea sezon, ar merita o critică atentă. Dacă în sezonul doi plotul riscă să transforme show-ul într-o melodramă cu gangsteri, primul sezon ridică o serie de probleme foarte serioase: traumele războiului, precaritatea vieții în capitalism, relațiile strânse dintre putere și lumea intrelopă în reprimarea rezistenței. Pentru că totuși e divertisment și nu critică socială, lectura superficială pe care serialul o autorizează explicit e foarte aproape de o glorificare a vieții dincolo de lege. Comuniștii care vor o lume mai bună decât cea care le oferă munca la uzină, prostituție, moartea sub tifos și gripă sau gloanțe sunt repede alungați ca idealiști (în mod surprinzător sunt o apariție mai degrabă benignă) și atenția cade pe grupul de mardeiași ambițioși care tratează de la egal la egal cu nimeni altul decât W. Churchill. Ei sunt adevărații eroi care construiesc activ minunata lume nouă cu fabrici, furnale și măcel. Și ni se spune mai apoi că ar trebui să-i celebrăm – că doar întrupează momentele de glorie ale acumulării primitive de capital. Mai bine nu. Dar rămâne un serial bun, dacă îl decriptăm și îl luăm pentru ce este – un simptom al unei Mari Britanii sub Cameron și Farage.

True Detective 2

Ceea ce îmi mănâncă deja timp și s-ar putea să vă mănânce și vouă dacă citiți textul ăsta, e True Detective. Ca într-o bună logică hegeliană, True Detective 1 se realizează ca cel mai bun sezon abia în True Dective 2. Pentru cine nu a văzut TD1: doar uitați-vă la el, e pur și simplu cel mai bun serial de la The Wire încoace. Nic Pizzolatto după ce a dat-o în bară cu versiunea americană a The Killing a dat pe spate critica cu TD1 și vrea să ne uimească din nou. De data asta totul e lucrat până la a părea artificial. Shot-uri lungi cu autostrăzile californiene, tăcere multă și singurătate ruptă din Baudrillard, referințe la filmele lui Lynch și la filmele noir, toate te duc de mână către centrul proiectului True Detective. Dacă mai e ceva de văzut într-un serial polițist acum, după Twin Peaks, The Wire și TD1 e tocmai imposibilitatea unei experiențe adevărate. Nu e niciun ‘true’ în True Detective 2 pentru că în California post-2008, post-2001 nu prea mai e loc pentru așa ceva. Dialogurile sunt artificiale, replicile stereotipice, ritmul e lent ca scurgerea mașinilor pe autostrăzi într-o lume care nu are mare noimă, și în care singurul mod de a fi împreună e violența (vezi finalul episodului 4). De data asta nu avem de a face nici cu o glorificare a vieții polițienești, care e pur virtuală și goală ca orice altă viață, nici o celebrare a fărădelegii (personajul trickster jucat de Vince Vaughn e la fel de blazat și gol ca oricare din oamenii ce umplu mașinile ce revin obsesiv pe fundal), ci cu o expunere, uneori aproape didactică a imposibilității unei vieți (autentice) de oricare parte a legii. Atunci când legea e goală și e goală pentru că prezentă într-o lume a exploatării, alienării și lipsei de sens, o lume în care până și capitalul a obosit în eterna reîntoarcere către distrugerea fondatoare, forța de lege se descompune și deschide locul simbolic bruiat specific noir-ului.

Spațiul în care povestea se desfășoară e edificator în direcția asta: Vinci e un oraș virtual condus de politicieni corupți în care câțiva capitaliști inimoși s-au gândit să facă un bine localnicilor și imigranților și au înființat sweatshop-uri in-house (adaptez din episodul 2:), în vreme ce deversează reziduuri toxice în apa din ce în ce mai scumpă (SouthCal, remember?). Un cadavru desfigurat al unui grangure local e descoperit pe autostradă și o echipă de 3 polițiști din trei departamente (Vinci, poliția statală și interstatală) fiecare cu viața sa lovită de traume, demoni și abuzuri vin să facă lumină. Ce loc mai e pentru lege într-un spațiu ca ăsta? Și ce mai înseamnă un detectiv adevărat? Să sperăm că Pizzolatto o să ne surprindă plăcut și nu o să arunce totul pe apa sâmbetei la una cu deșeurile toxice.

Cât despre comparația cu TD1, mai bine nu o facem. Acolo aveam Louisiana săracă și lovită de obsesii religioase, cu păduri subtropicale și un rău ieșit din istoria unui Sud care își țesea pânza după tiparurile ancestrale ale supunerii celui slab. Aici avem un rău invizibil. Poate sistemic. Care are ceva legături cu sexul. Ca o notă de subsol, Agamben remarca în Homo Sacer cum prezența tot mai pregnantă a sadomasochismului în spațiul spectacolului merge mână în mână cu ocuparea vieții nude de puterea suverană, atâta vreme cât SM-ul aduce la lumină viața nudă a partenerului ca viață expusă distrugerii. E poate ceva putred cu 50 Shades of Grey și poate Pizzolatto va putea lega distrugerea și exploatarea din background de plot-ul cu sexul cât să ne învețe cum că distrugerea și dominația nu sunt tare specifice estului României și că între California și Balcani sunt mult mai multe legături decât s-ar crede. Banii și dezastrul fiind unele dintre ele. Rămâne de văzut.

Cărți

În restul timpului o să citesc Soumission/Supunere, într-o altă tradiție a lecturării textelor indigeste în timpul verii. Coetzee, Waiting for the Barbarians, pentru simplul motiv că am început-o pe tren după ce un prieten mi-a pus cartea în mână și vreau să știu cum se termină. Mi-a plăcut prima jumătate pentru că îmi amintea de problemele puse de Pilat și Iisus a lui Agamben. Premisa e faină: un magistrat obscur într-o provincie la marginile Imperiului e martor la o serie de atrocități făcute de armată împotriva localnicilor. După care începe să aibă dileme și o relație cu o „barbară”. Cum m-am dat jos din tren cum am uitat de ea. Poate găsesc timpul să văd cum continuă. Doomed de Pallahniuk dacă mai rămâne ceva timp. Pe zona de cărți serioase nu vă mai obosesc. Rebecca Comay, Mourning Sickness: Hegel and the French Revolution e prima pe listă. Dar se pare că mai are de așteptat. Cum mai au și altele până la începutul lui august.

alexCistelecanAlex Cistelecan

O vacanță cu liderii Politburo în papuci și capot la masa istoriei:

 

Lev Troțki, Viața mea. Autobiografie, traducere din engleză de Eugen Damian, Meteor, 2015

„Gazetele din Kazan au scris că eu am fost izolat, luat prizonier, ucis sau că zburasem cu un avion – dar câinele meu fusese capturat pe post de trofeu. Acest animal credincios a fost ulterior capturat pe toate fronturile războiului civil. În majoritatea cazurilor, fusese un câine cu blana de culoarea ciocolatei, iar alteori un Saint Bernard. De altfel, n-am avut niciodată un câine”.

Fără câine, dar cu toate celelalte ingrediente ale unei vieți senzaționale – și ale unei autobiografii excelente. Trei condamnări și două evadări până la douăzeci de ani, exiluri interne și deportări externe la maturitate, revoluții eșuate, revoluții amânate, revoluții realizate, revoluții trădate, și o faună de personaje cât o frescă a unei epoci istorice.

Milovan Djilas, Conversații cu Stalin, traducere din engleză de Sorin Șerb, Corint, 2015

De partea cealaltă a biroului și a represiunii, un alt personaj fascinant. „Apoi Terzic a făcut la fel, recitându-și întregul titlu pe un ton milităros și bătând din călcâie, la care gazda noastră îi replică – a fost aproape comic – spunând: – Stalin”.

Partizanul, dizidentul și teoreticianul „noii clase” față în față cu apariția ei în carne, oase și mustață. Povestea extraordinară a trei scene memorabile de strategie politică și acțiune istorică la cel mai înalt nivel de votcă.

Dmitri Volgokonov, Lenin. O nouă biografie, Orizonturi, 2014

O reconfirmare a tuturor motivelor tradiționale ale criticii lui Lenin, pe alibiul accesului nelimitat la arhive al autorului și al prezenței sale în vârfurile structurii politice sovietice. Din imaginea romantică a eroului bolșevic, rămâne un portret scindat, o dublă perspectivă deopotrivă de opusă reprezentării populare: pe de o parte, un chiulangiu și uzurpator al revoluției din Octombrie (n-a luat parte la evenimentele cruciale, a fost agent al Germaniei, și-a trădat patria imediat la Brest-Litovsk), pe de altă parte, sursa principală și modelul originar al stalinismului (el fiind cel care a pus bazele aparatului represiv stalinist, el cel care s-a delectat cu exercițiul terorii nejustificate). S-o dăm derridian: arhivarea subiectului revoluționar nu poate rezulta decât în dezarhivarea, despachetarea indiferentă a dialecticii sale componente (pasivitate și totodată exces de acțiune, non-revoluție și surplus-de-revoluție – plus de revolution). Așa, mai pentru ploile din septembrie.

claudiu-gaiu2-224x300Claudiu Gaiu

Unde mergem?

Departe

În Clisura Dunării. După ce punctezi Cazanele, te dai cu barca, te pozezi cu bărbosul de stâncă hidos al dacopatului Drăgan, îţi poţi vedea tihnit de treburile mărunte ale vilegiaturistului: plimbări sub soarele dogoritor, alternate cu îmbăieri prin localităţile ale căror nume ţi-au intrigat copilăria datorită Cotelor apelor Dunării, emisiunea cea mai constantă, mai multilingvă şi mai ciudată a anilor 80: Cruşoviţa, Berzasca, Şviniţa, Mraconia, Eşelniţa. Te poţi plimba printre spini, şi mărăcini, mulţumindu-te umbra discretă a păduricilor de pe dealurile Ciucarului. Dacă eşti motorizat sau te ţin pedalele, îţi faci timp şi pentru ruinele medievale de la Drobeta şi Tricule. Îţi poţi planta cortul prin curţi, pe malul fluviului şi când duci dorul săpunului tragi la vreo pensiune. E un mare secret, pe care-l scriu cu inima strânsă: la Dubova, pe un drum paralel cu şoseaua naţională e pensiunea „La Cazane”, unde ai parte de o ciorbă pescărească şi un şalău trimise din Rai. Propritarul îşi va face loc la masa ta cu „ţuici de Sălaj” din partea casei şi „afinată pentru doamne”. La al doilea pahar, descoperi uimit că eşti mai competent în materie de Steaua şi Rădoi decât orice Ioaniţoaia sau Tolontan luaţi în parte sau împreună.

E un peisaj meridional şi sever, ce le aminteşte francofonilor de Provenţa, iar fidelilor actualităţii politice de Grecia. Ia-ţi cu tine un roman clasic, musai coperţile să fie jerpelite şi pătate. Se potriveşte cu natura, Raportul către El Greco al lui Kazantzakis. Vei fi suficient de obosit să nu bagi în seamă lungimile siropoase inspirate de mare, femei şi patrie. Dar vei avea un scurt şi agreabil curs de istorie elenă modernă de la piraţii hirsuţi cu sorginte arabă, la mustăcioşi revoluţionari cretani luptând pentru alipirea de Grecia Mare şi la una din sintezele politico-religioase ce vor marca încercările de dezrobire a Lumii a Treia. „Alături de Buda, de Hristos, de Lenin şi de Odiseu!” – zice scriitorul din Megalo Kastro.

Aproape

La Glăvoi, zic monţomanii, La Grajduri, localnicii. După ce drumul şi hotelurile au ucis popasul Padiş, ăsta e locul în care trebuie să campezi. Chiar şi tu suflet carierist de funcţionar sau universitar, chiar şi tu june corporatist în ascensiune, îţi vei spune în adâncul inimii: hai să rămân aici, să-mi las barba să crească, să mă ratez liniştit lângă pârăul ce răcoreşte lăzile de bere. Te va interpela un woodstockist convertit la 4X4, de prin Timişoara, emigrat în Germania, ca orice fan Phoenix, cu nostalgia adevăratului Glăvoi al anilor 70, când apăreau vidanjorii o dată la două zile deşi conceptul de „toaletă ecologică” nu se inventase încă. Ei las’, acum, pădurea screme şi suspină… În fine, să trecem peste asta! Printre trasee către Cetăţile Ponorului şi izvoarele Someşului, îţi poţi lua zile de răgaz cu lecturi uşor de fragmentat. Să zicem… Foucault, Spusele şi scrisele din 1978 până pe la începutul anilor 1980. E revoluţia islamică iraniană şi simpatia istoricului filosof pentru răsturnarea şahului, trăită în calitate de corespondent al Corriere dela Serra. În ochii lui e un Occupy avant la lettre, o revoltă contra tuturor hegemoniilor, americane, sovietice, consumeriste, socialiste, etc… Şi introducerea chiar dacă superficială într-un islam popular, pasionat de interpretare şi îndepărtat de textualism, privit prin lentilele ayatolahului Shariat Madari, lecturi sporadice din reflecţiile religioase şi sociologice ale lui Ali Shariati şi, bineînţeles, istoria teosofiei întreprinsă de Henry Corbin. Hermeneutică vs. textualism, revoluţie vs. terorism, spiritualitate vs. laicism, reconstrucţia istorică foucauldiană vs speculaţia critică… – nu ezita să arunci aceste teme în jurul focurilor de tabără! Dacă nu ţii cu tot dinadinsul să ai ultimul cuvânt şi să sporovăieşti fără contenire, amiciţia şi băutura nu te vor ocoli. Vacanţă plăcută!

 

rogoBunaCosti Rogozanu

Donna Tartt – Sticletele, Litera. E despre ce înseamnă să crezi că posezi artă. Adolescenţi, droguri, deraieri urmărite subtil în sute de pagini. Nu e ca Micul prieten, dar e un roman bun. O evadare burgheză pînă în măduvă, estetizantă, cu puţină alienare cît să nu cazi de pe şezlong.

Heiner Flassbeck, Costas Lapavitsas – Against the Troika, Verso. Gimnastică de vacanţă cu o cărticică-rezumat despre ce înseamnă Germania în Eurozonă, Troică, reforme structurale, felxibilitate. E de rău, pe scurt, dar n-ai nici o scuză să ţi-o furi neinformat.

Robert Galbraith – Viermele de mătase, Trei. Galbraith e J.K. Rowling. După ce faci tone de bani cu un băieţel cu baghetă magică, probabil simţi nevoie să schimbi buletinul cu tot cu nume. Dar e un thriller bun. Despre scriitori, editori, ambiţii idioate, bîrfă, jeg, ştiţi voi. Mişto detectivul pe care-l doare piciorul (mă rog, ciotul, că are o proteză) tot romanul.

Mihai Iovănel – Roman poliţist, Editura Tact. Foarte mişto eseurile despre Ivănescu şi despre “Două loturi”. Da, ăla săracu’ cîştigase la loto, Iovănel explică şi de ce nu i-au dat ăia banii. Puţin mai complicat decît cazul “Ogică”.

Nu pleci la drum fără un clasic. După atîta Piketty la modă ăştia doi ani, poate un Balzac. Sau poate un Steinbeck. “Nehotărîţii sorţi ai bătăliei” ar merge încă o dată.

Şi un film:

Chappie – Neill Blomkamp. Nu e ca District 9. Dar e pe valul reîncălzit de roboţi – nu revoltaţi, cît gata să ne asigure nemurirea, ne downloadăm în capul lor. Chappie e gangsta-robot. Învierea obsesiei pentru roboţi umanizaţi fiind evident metaforizarea angoasei pierderii jobului. Dacă vine unul ca Chappie, singurele slujbe rămase vor fi în showbiz. Die Antwoord, trupă dementă-ok. Filmul nu-i vreo mare chestie, e de vacanţă. Are cîteva scene memorabile cu maşinăria suferindă, chinuită de oameni. Mi-a amintit de o nuvelă a lui Palahniuk despre păţaniile horror ale unei păpuşi gonflabile supusă unor chinuri teribile de diverşi bărbaţi. Mai toţi umanoizii ajungem mărfuri. Mărfurile care într-un tîrziu se eliberează nu e deloc obligatoriu să redevină la loc oameni. Sau “Humanity’s last hope isn’t human”, aşa scrie pe afiş.

True detective seria a doua. E bun de hatereală. Te uiţi şi pufneşti, ca şi cum tu ai fi scris prima serie şi i-ai lăsat unui prost banii pentru a doua.

Băgaţi şi muzică în urechi. Ăştia de exemplu:

 

11195334_10203849206017194_1336177868_nDora Constantinovici

Am dus To rise again at a decent hour de Joshua Ferristhe cu mine la mare. Pentru plajă. Încă de la prima pagină am aflat că personajul principal, dentistul O’Rourke din New York se află într-o stare ușor depresivă (am văzut și mai rău) în care tot ce e în jurul său i se pare lipsit de sens. Inclusiv lucrurile pe care le recomandă zi după zi pacienților. Cum ar fi curățatul dinților cu ața dentară. La un moment dat inima se oprește, celulele mor, peste neuroni se lasă întunericul, bacteriile consumă pancreasul, muștele își depun ouăle, gândacii îți vor mesteca tendoanele și ligamentele, pielea se transformă în brânză, oasele se dizolvă și dinții sunt luați de curenții de apă subterani? De ce ți-ai mai curăța atunci dinții cu ață dentară? Poate că n-a fost cea mai optimistă lectură de plajă dar a meritat. Pentru că viața dentistului plictisit se transformă rapid. Iese din monotonia zilelor în care modelează plombe și pune punți interdentare tânjind să facă sex oral în spatele unor aprozare. Dentistul deprimat se transformă în detectiv. Mai multe nu vă spun.

Pe lista de liter-vacanță am bifat ca must read Interesanții al lui Meg Wolitzer, Dumnezeițele din Moravia de Katerina Tuckova, Epoca de fier a lui Coetzee și să recitesc neapărat Ada sau ardoarea a lui Nabokov (cred că mi-au scăpat niște lucruri la prima citire).

Am urmărit cu foarte mare atenție prima serie din serialul The Affair și înțeleg că vara aceasta se lansează și a doua serie. Povestea pare simplă, o poveste de dragoste între doi oameni căsătoriți (el are și trei copii, ea suferă încă după băiatul care i-a murit), adulter deci. Însă fiecare episod este împărțit în două variante ale aceleiași povești pentru că aflăm că cei doi participă la o reconstituire a faptelor pentru un procuror. Cineva a murit. Dar nu se știe nici cine, nici de ce, nici cum. Actorii buni, scenariul perfect, decorul incredibil. De neratat.

Mai recomand The slap – ambele variante (2011 Australia, 2015 SUA). Personal prefer varianta din 2011. Serialul arată urmările unui gest necugetat din timpul unei petreceri asupra membrilor unei familii și prietenilor acestora și are ca bază romanul lui Christos Tsiolkas cu același nume.

 

Pe lista de seriale de văzut vara asta am trecut The Whispers – un SF în care un grup de copii pretind că prietenul lor imaginar îi învață să ucidă.

Am văzut Mad Max: Fury Road și îl recomand. Vreau să văd thrillerul The Gift (apare în august) și super comercialul Minions care a creat deja o isterie printre copii și adulți deopotrivă.

Playlistul meu nu e foarte schimbat față de alți ani și se bazează pe: Arctic Monkeys, The Strokes, Interpol, Iggy Azalea, M.I.A. Când vreau să dansez fără motiv, mai nou ascult Gold al lui Chet Faker.

Aș merge oricând în Grecia și asta nici măcar nu are legătură cu cele întâmplate recent acolo.

vlad-viski-150x150Vlad Levente Viski

Cărți

Robert Rubin. Tough Choices from Wall Street to Washington. Random House, New York, 2003. Cartea fostului Secretar al Trezoreriei în administraţia lui Bill Clinton oferă o incursiune bine gândită (şi editată) în cercurile politice americane la cel mai înalt nivel. Capitolele privind criza peso-ului din 1994 şi criza asiatică din 1997 (urmată de criza rublei) sunt extrem de interesante pentru că ne arată implicarea guvernului SUA în deciziile politice şi economice ale guvernelor ţărilor emergente, precum şi relaţia apropiată cu FMI-ul a administraţiei americane. Nimic critic despre implicarea acestuia, alături de Larry Summers, în deregularizarea pieţei bancare a SUA.

Ngugi Wa Thiong’o. Devil on the Cross. Heineman, 1987. Romanul unuia dintre cei mai apreciaţi autori africani prezintă povestea unei tinere din Kenya, victimă a sexismului şi a societăţii capitalisto-patriarhale, care devine, într-un mod uşor neverosimil, luptătoare împotriva exploatării muncitorilor. Cartea este una dintre cele mai importante critici a capitalismului african dominat de capitalul străin. Personajele reprezintă modele ale unor categorii mai largi de oameni, între care găsim ultra-naţionaliştii africani, care folosesc rasa neagră ca principal element de rezistenţă, profesorii universitari care preferă să se retragă într-un turn de fildeş, sau muncitorii conştienţi de condiţia lor de exploatare.

Vasile Ernu. Sectanţii. Polirom, 2015. Una din cărţile de neratat apărute în România în ultimul an, o incursiune fascinantă într-o lume a marginalilor, a unei comunităţi adeseori ignorate, care a rezistat de-a lungul timpului presiunii venite din partea statului, fie el ţarist sau sovietic. O reuşită literară şi un studiu antropologic necesar.

G.M. Tamas. Postfascism şi anticomunism. Intervenţii filosofico-politice. Tact, 2014. O carte despre construcţia, transformarea şi supravieţuirea discursului fascistoid şi relaţia cu anticomunismul, mai ales în contextul unei Ungarii post-1989 în care discursul anticomunist a reprezentat unul din principalele clivaje pentru politic şi societate. Pe alocuri uşor idealist, Tamas vorbeşte cu claritate despre necesară critică a naţionalismului în Europa şi despre condiţia stângii şi a marxismului în Europa de est.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Evgheniti, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860. Humanitas, 2013. Ca majoritatea studiilor Constanţei Vintilă Ghiţulescu, şi cel de faţă este extrem de documentat şi bine argumentat, prezentând realităţile unei societăţi aflate la începuturile modernităţii, în care relaţiile sociale sunt guvernate în mare parte de instituţii informale şi cutumă. În contextual discuţiilor privind anticorupţia de astăzi, interesante sunt pasajele privind relaţiile dintre boieri şi statul firav care abia se contura, precum şi felul în care avea loc promovarea în dregătorii.

Paulo Freire. Pedagogy of the Oppressed. Continuum, 2005. Una din cărţile de bază pentru conceptul de pedagogie critică. Publicată în portugheză în 1968, cartea a revoluţionat felul în care e văzută educarea “oprimaţilor”. Freire este unul dintre marii gânditori marxişti ai secolului 20 şi prezintă procesul aplicat de acesta în educarea indigenilor din Brazilia anilor 50-60, încorporând “oprimatul”, “elevul”, în procesul de învăţare, precum şi elemente ce ţin de limbaj colocvial şi non-hegemonic.

Seriale

Orange is the New Black, sezonul 3. Producţia Netflix, aflată la cel de-al treilea sezon, prezintă viaţa unui grup de deţinute aflate într-o închisoare federală din SUA. Produs de excepţie, de multe ori hilar, care subliniază aspecte extrem de importante privind nedreptăţile sistemului american de justiţie, relaţiile de putere într-un spaţiu constrâns ca cel al închisorii, relaţiile rasiale, rezultatele tăierilor bugetare din sistemul penitenciar şi presiunea privatizării, şi chiar problema identităţii de gen pentru una dintre deţinutele transgender.

House of Cards, sezonul 3. Spre deosebire de primele două sezoane, acest cel de-al treilea capitol reprezintă una din marile dezamăgiri ale unor seriale bine scrise, bine jucate şi produse. Aventurarea în domeniul relaţiilor internaţionale, depărtarea de jocurile de putere interne americane face întreg scenariul să pară nerealist şi chiar naiv. De remarcat este linia feministă a sezonului, care prezintă dificultăţile cu care se confruntă femeile în politică, un domeniu extrem de sexist şi patriarhal.

Veep, sezonul 4. Serialul care a reinventat-o pe Julia Louis-Dreyfus, comedie scrisă bine, interpretare de excepţie, povestea unei vicepreşedinte SUA străduindu-se să îşi facă loc într-un sistem politic care limitează mult atât puterea secundului (în cazul nostru secundei) preşedintelui. Latura feministă este de remarcat.

Filme

Xenia. Panos Koutras. 2014. Drama unor fraţi în căutarea tatălui lor. Poveste despre imigranţi ilegali albanezi, precum şi dificultăţile privind sărăcia şi identitatea sexuală în Grecia contemporană.

Muzica

Colajul prolet-queer de proto-manele reorchestrate.

Destinaţii

România oraşelor mici, cum ar fi Cisnădie sau Oneşti, care găzduiesc adevărate drame individuale.

maxresdefaultFlorin Poenaru

Vara asta voi citi o carte pe care am tot amânat-o de doi ani: A Century of Spies: Intelligence in the Twentieth Century (Oxford 1995). O istorie socială a spionajului de la Lenin la finalul războiului rece. Cartea se oprește desigur în preistoria a ceea ce se întâmplă astăzi cu supravegherea, servicii secrete, wikileaks, fiind vorba deja despre o epocă romantică. Pe listă se mai află volumul despre cinema Incursiuni fenomenologice în noul film românesc al lui Christian Ferencz-Flatz apărut la editura Tact și istoria lui Jonathan Wilson despre una dintre cele mai subapreciate poziții în fotbal: portarul – The Outsider: A history of the Goalkeeper (2012).

La seriale am furat deja startul și am văzut pe nerăsuflate cel de al treilea sezon din Orange is the New Black – de departe cel mai bun serial social de după The Wire. Al doilea episod din noua serie True Detectives face uitată dezamăgirea primului, așa că lucrurile par din nou promițătoare.

Vara este totodată perioada transferurilor la fotbal, ce se va închide exact la finalul acesteia, pe 1 septembrie. Așa că pentru mine zilele încep de regulă deschizând Skysports pentru știri și zvonuri și abia după aceea, mult mai târziu, intru pe Facebook.

Atena. Pe la începutul verii părea că aceasta va fi una specială, Grecia devenind o Cuba a zilelor noastre (mica insulă din sud în luptă cu puterea imperială și colonială). Între timp Tsipras ne-a mai liniștit, ne-a tăiat din entuziasm și elanul revoluționar din iunie a devenit dezamăgire, sarcasm, resemnare și blame game între grupurile de stânga. Tot ce a rămas în urmă sunt întâlniri pline de venin ale universitarilor și intelectualilor. Abia aștept! Este exact ideea mea de vacanță: o mână de oameni strânși într-o cameră mică, nemulțumiți de viață în general, discutând probleme teoretice și abstracte, totul urmat apoi de tradiționala ieșire la bar. Noroc cu Tsipras că s-a înțeles cu creditorii, altfel ne-ar fi stricat acest ritual.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.