Sâmbătă, The Times scria despre un fenomen ce pare să fi căpătat amploare în Europa: “sinuciderea provocată de criză” – oameni disperaţi, care-şi iau viaţa din pricina şomajului şi a falimentelor. Povestea era de-a dreptul sfâşietoare. Dar sunt convins că n-am fost singurul cititor, în special dintre economişti, care s-a întrebat dacă nu cumva adevărata poveste nu ţine atât de indivizi, cât de aparenta hotărâre a liderilor europeni de-a contribui la sinuciderea economică a întregului continent.
Cu numai câteva luni în urmă, încă mai nutream speranţe pentru Europa. Aşa cum probabil că vă amintiţi, la sfârşitul toamnei trecute, Europa părea să se afle în pragul unui colaps financiar, dar Banca Centrală Europeană, omoloaga Rezervei Federale, a sărit în ajutorul continentului, deschizând linii de credit nelimitate pentru băncile europene, cu condiţia ca acestea să-şi garanteze împrumuturile achiziţionând obligaţiuni de stat. Pe de-o parte, acesta era un sprijin direct pentru bănci, pe de alta, unul indirect pentru guvernele statelor europene, reuşind, în acelaşi timp, să stăvilească valul de panică.
Prin urmare, întrebarea era dacă această curajoasă şi eficientă mişcare va constitui începutul unei reconstrucţii de ansamblu, dacă liderii europeni vor folosi momentul de respiro oferit de bancă pentru a regândi tocmai acele politici care creaseră această situaţie.
Dar n-au făcut-o. Ci dimpotrivă, s-au încăpăţânat să urmeze aceleaşi idei şi politici eşuate. Şi, pe zi ce trece, e din ce în ce mai greu de crezut că cineva ar putea să-i determine să schimbe macazul.
Gândiţi-vă numai la situaţia din Spania, care se află acum chiar în epicentrul crizei. Puteţi uita toate discuţiile despre recesiune, căci, cu o rată generală a şomajului de 23,6 %, comparabilă cu cea din America Marii Depresiuni, şi o rată a şomajului în rândul tinerilor de peste 50%, Spania este în plină depresie economică. Lucrurile nu mai pot continua aşa – iar conştientizarea acestui fapt face ca preţul împrumuturilor spaniole să fie din ce în ce mai piperat.
Într-un fel, nu prea contează cum a ajuns Spania în acest punct – oricum aţi lua-o, povestea Spaniei are foarte puţine în comun cu istorioarele moralizatoare atât de populare în rândul oficialilor europeni, mai ales înGermania. Spania nu era o mare risipitoare – în ajunul crizei, avea o datorie destul de modestă şi excedent la buget. Din nefericire, avea şi un uriaş boom în construcţii, făcut posibil mai ales de către imensele împrumuturi pe care băncile spaniole le luaseră de la cele germane. Când balonul s-a spart, economia spaniolă a rămas în aer; problemele financiare spaniole sunt o consecinţă a depresiunii economice în care se află, nu cauza ei.
Cu toate acestea, directivele venite de la Berlin şi Frankfurt recomandă, aţi ghicit-o, şi mai multă austeritate fiscală.
Ceea ce, nu ne temem s-o spunem, e curată nebunie. Europa a trecut deja prin mai mulţi ani de programe de austeritate destul de dure, ale căror rezultate erau previzibile chiar şi pentru cei mai umili dintre ucenicii într-ale istoriei: astfel de programe împing economiile aflate în depresiune şi mai departe pe aceeaşi cale. Şi, dat fiind că, în evaluarea capacităţii de plată a unei naţiuni, investitorii se uită în primul rând la starea ei economică, programele de austeritate n-au funcţionat nici măcar ca mijloc de reducere a costurilor împrumuturilor.
Care să fie alternativa? Ei bine, în anii 1930 – o epocă pe care Europa zilelor noastre tinde s-o copieze din ce în ce mai în amănunt – condiţia esenţială pentru revirimentul economic a fost renunţarea la etalonul de aur. Echivalentul modern ar fi ieşirea din zona euro şi reinstituirea monedelor naţionale. Aţi putea spune că aşa ceva e de neconceput şi, într-adevăr, ar fi o măsură incredibil de distructivă atât din punct de vedere economic, cât şi politic. Cu-adevărat de neconceput, însă, ar fi a continua pe drumul actual, impunând măsuri de austeritate din ce în ce mai dure unor ţări în care nivelul şomajului este similar celui din timpul Marii Depresiuni.
Prin urmare, dacă liderii europeni ar dori cu-adevărat să salveze moneda euro, ar trebui să caute altă cale de urmat. Una care este, deja, cât se poate de clar conturată. Continentul are nevoie de politici monetare mai expansioniste, sub forma unei disponibilităţi – o disponibilitate asumată în mod public – din partea Băncii Centrale Europene de a accepta o inflaţie ceva mai mare; şi, totodată, de politici fiscale mai expansioniste, sub forma unui buget al Germaniei care, în loc să accentueze, să contracareze austeritatea din Spania şi din alte naţiuni cu probleme de la periferia continentului. Şi chiar şi cu astfel de politici, vor mai trece ani buni până când naţiunile periferice îşi vor depăşi greutăţile. Măcar aşa, însă, ar mai exista o speranţă de redresare.
În realitate, avem parte de o perfectă inflexibilitate. În martie, liderii europeni au semnat un pact fiscal care face din austeritatea fiscală răspunsul standard la orice potenţială problemă. Între timp, oficiali de rang înalt ai băncii centrale nu ratează nicio ocazie pentru a sublinia disponibilitatea băncii de a creşte dobânzile la cel mai mic semn de creştere a inflaţiei.
Ca atare, e greu să nu te laşi cuprins de disperare. În loc să admită că au greşit, liderii europeni par hotărâţi să-şi împingă economia – şi, odată cu ea, şi societatea – direct în prăpastie. Şi întreaga lume va plăti preţul pentru asta.
Traducere: Alexandru Macovei