Sărăcie modernizată sau cărți și legume

Un spectru bîntuie clasele mijlocii din fostul bloc socialist: spectrul proletarizării. Şi mediul său paranormal: sărăcia modernizată.

Sfîrşitul tranziţiei postcomuniste către capitalism a adus proletarizarea societăţii în ansamblul ei. La sfîrşitul tranziţiei postcomuniste, clasele proletarizate sînt categoria socială cu cea mai certă existenţă reală, în toată regiunea fostului bloc socialist, alături de oligarhii capitalişti, care au ajuns deja, ca la carte – şi ca în Occident – să nu domine doar toate sectoarele economice, ci şi sferele politice şi industriile culturale centrale. În ultimii ani mulţi specialişti au dezbătut “dacă există” o clasă mijlocie în Est, dacă e “reprezentativă” sau de ce e atît de “mică”, de ce e în creştere acolo unde e în creştere, şi de ce nu creşte mai mult, cam care ar fi caracteristicile sale etc., însă şi dinspre stînga şi dinspre dreapta mai toţi acceptă deja, la aproape trei decenii după 1989, că societăţile din fostul bloc socialist au evoluat astfel încît au produs “subclase” (zice în special dreapta) sau “proletari” (zice stînga). Gînditorul haitian Jean Casimir i-ar numi probabil mai degrabă “nenorociţi”, tocmai pentru a răsturna optica pasivă a analizei, insistînd asupra faptului că ceea ce li s-a întîmplat oamenilor e o nenorocire arbitrară, o pacoste fără sens, ceva ce nu poate fi înţeles dar nici nu afectează raţiunea şi cunoaşterea omului însuşi – care continuă să se descurce, să creeze resurse de supravieţuire şi adaptare, şi mai ales continuă să se înţeleagă pe sine însuşi în afara pacostei – la un nivel pe cît de profund, pe atît de greu de socializat sau instituţionalizat.

O privire superficială a realităţii sociale dă naştere însă unor constatări grave: tranziţia postcomunistă la capitalism a produs însărăcirea şi dezumflarea, lipsirea de speranţe a majorităţii populaţiei, şi în acelaşi timp umflarea şi congestionarea la limită a habitatelor şi oraşelor, a gălăgiei fără sens în sfera politică şi industria culturală – pe fundalul unui proces economic în care, la sfîrşitul tranziţiei, au apărut într-adevăr mari îmbogăţiţi şi monopoluri sau cvasimonopoluri în sectoare economice şi regiuni geografice. Cînd vorbim de sărăcie, în cazul în României nu e vorba doar de cei aproximativ 22.4% din populaţia investigată pe care îi raporta Eurostat – adică aproape a patra persoană care chiar lipseşte de la masă, cei care trăiesc cert, zi de zi, în sărăcie şi “pragurile” ei – ci de toţi oamenii peste care tranziţia a trecut cu şenilele, lăsîndu-i deşelaţi şi bolnavi, cei ieşiţi din statistici şi cei care îi înconjură în viaţă sau dincolo de ea pe cei “65% din totalitatea angajaţilor din România … care primesc în mână la final de lună mai puţin de 2.000 de lei”, şi majoritatea absolută a restului populaţiei, care eventual îşi acoperă cheltuielile zilnice – dar strict atît, pe fondul cine ştie cîtor credite formale şi împrumuturi informale, care nu vor intra niciodată în nicio statistică [1].

De fapt, majoritatea absolută a oamenilor trăieşte în ceea ce Ivan Illich a numit încă din anii 1970 o “sărăcie modernizată” – cu mîinile ocupate de deşteptăfoane, ochii vrăjiţi de frumuseţi îndepărtate, iar străzile suprapline de maşini performante. Şi, în acelaşi timp, fără perspective de schimbare reală a propriei condiţii, ori de asigurare independentă a necesităţilor de locuire şi trai. “În următorii zece ani – scria Illich în 1973 – bogaţii se vor îmbogăţi şi mai mult, iar mulţi dintre cei săraci vor fi lipsiţi de necesităţile de bază… Industrializarea modernizează sărăcia… Monopolul radical al industriilor a creat noi tipuri de sărăcie umilitoare în societăţi altfel extrem de bogate… Transporturile de mare viteză, comunicaţiile în bandă largă şi asistenţa birocratică nelimitată sînt justificate ca necesităţi pentru a obţine maximumul posibil din oamenii cei mai capitalizaţi… Cele mai scumpe pachete de privilegii trebuie păstrate pentru cei mai productivi indivizi” [2]. Operaţia tranziţiei a avut succes, preluaţi pacientul: aceasta e regula şi ordinea ultimei zile a modernităţii. Şi nu e vorba doar de România: către trei decenii de la căderea blocului socialist, inegalitatea între bogaţi şi săraci nu a făcut decît să crească în toată lumea, ba încă la niveluri fără precedent.

Cu toate acestea, o parte importantă a industriei culturale continuă să dea vina pe “comunism” şi “comunişti” pentru acest fenomen tipic în mai toată lumea capitalistă din jur. Sărăcia modernizată de azi e însă cu totul diferită de sărăcia din anii 1980, anii recesiunii economice socialiste. Vorbim de un fenomen local produs în tranziţia postcomunistă, cu mecanismele specifice acesteia, şi mai mult, de un fenomen global care se reproduce în societăţile capitaliste din întreaga lume, şi care are tendinţa de a se înrăutăţi la nivel local, pe măsură ce inegalităţile globale devin tot mai stridente şi sînt legitimate sau reproduse de elite locale.

Azi, pînă şi guvernarea – o stîngă nominală – pare a urmări elaborarea unor politici locale ce se raportează la majoritatea proletarizată. Desigur, PSD instrumentează acest raport pe un fond preexistent, în care are grijă de conservarea avantajelor unei părţi a elitei politice şi capitaliste locale, laolaltă cu urmarea obedientă a liniilor directoare în relaţiile cu marile organisme politice şi financiare occidentale. E o schimbare infimă, fiindcă limbajul tehnic în care guvernarea traduce însărăcirea rămîne cel al unui neoliberalism adaptat, însă e inedită în peisajul tranziţiei, iar semnificaţia ei se poate adînci în timp. Guvernarea nu urmăreşte schimbarea fenomenului proletarizării cîtă vreme combate însărăcirea cu inginerii bugetare şi recompense infime, dar îi acordă recunoaştere (ce poate fi exploatată electoral cu cinism), spre deosebire de partidele precedente de dreapta, care se raportau pe faţă la clasa mijlocie şi la “elite” ca modele sociale unice, îndrituite să ecraneze “resturile” societăţii.

Dinspre opoziţia formală şi informală, lupta anticorupţie – azi, cea mai înaltă formă de articulare a politicii “democrate” – e expresia unui societăţi care şi-a redus aşteptările la o formă negativă, a unui militantism care operează prin definiţie sub standard, reacţionînd la ameninţarea permanentă a reducerii propriului statut social. Cu alte cuvinte, în modurile în care s-a articulat pe stradă (nu în luptele intra-statale), lupta anticorupţie poate fi văzută ca o reacţie de apărare a unei clase mijlocii precare împotriva proletarizării de ansamblu – adică un protest împotriva unei condiţii permanente a mai tuturor semiperiferiilor lumii. Confruntat cu acest adversar fragmentat şi precar, străbătut de diviziuni interne şi care latră la lună, PSD a identificat, ca miză principală a luptei sale politice, nimic mai puţin decît partea întunecată a lunii: apărarea suveranităţii statului contra “statului paralel”, adică a unui duşman ideologic mai unificat, probabil, în propriile proiecţii decît în realitate. În spaţiul internaţional, în ciuda unei istorii bogate şi interminabile în scandaluri la cele mai înalte vîrfuri ale sale, în ciuda nepotismului practicat azi cu aplomb, “corupţia” e termenul pe care Occidentul îl foloseşte exclusiv pentru caracterizarea categorică a zonelor nonoccidentale, în special a celor care au îndeplinit disciplinate mai toate condiţiile şi normele date, dar cu toate acestea tot nu au ieşit din marasmul periferic. Atunci cînd nimeni nu mai crede în poveştile cu piaţa liberă, corupţia vine adeseori să explice restul. Acest sens internaţional al “corupţiei” e personalizat şi se referă mereu la anumiţi localnici inerent corupţi: cei care nu sînt “oamenii noştri”; nu e vorba niciodată de capitalul care corupe statul – chiar dacă tocmai asta e forma concretă pe care o ia corupţia, aceeaşi care poate fi regăsită şi în toate democraţiile capitaliste occidentale, ci de anumite persoane de calitate îndoielnică. Mere stricate, copaci uscaţi. La nivel intern, afirmarea identităţii politice printr-o luptă anticorupţie fără revendicări non- (dacă nu anti-) capitaliste, nu poate fi însă decît expresia unei grupări de interese particulare, sau a unei clase mijlocii autocolonizate, ba mai mult, a unei clase care a acceptat deja, conştient sau nu, caracterul normal al proletarizării.

Proletarizarea e un proces activ, în continuă desfăşurare, care exercită presiuni imediate asupra ansamblului societăţii, inclusiv asupra unei bune părţi a celor care se consideră “de clasă mijlocie” – mai ales în mod aspiraţional, adică dincolo de “dificultăţile de moment”. Nu întîmplător, ţinta principală a vitriolului clasei mijlocii au fost în ultimii ani săracii – adică, într-o versiune rasializată local, suboamenii dimprejur, cei care trag “societatea” înapoi fiindcă “nu sînt productivi”, “aşteaptă pomană” şi votează cu “hoţii şi comuniştii”. Săracii fără dinţi – adică cei care nu pot apărea pe ecran să prezinte ştirile, dar care pot apărea ca imagini despre care se vorbeşte apoi în substantive şi adjective – au fost ţinta principală a insultelor venite dinspre clasa mijlocie, şi nu marii bogaţi, adică cei care plătesc salariile clasei mijlocii. De fapt, această contradicţie între realitate şi aspiraţiile ireale întreţinute de industria culturală occidentală sau occidentalizată, e o altă trăsătură comună a semiperiferiilor şi periferiilor lumii. “Dificultăţile de moment” se bazează însă pe diviziuni istorice de lungă durată care nu se prea schimbă – decît în cazul unor revoluţii sociale sau mai rău. Fapt e că, la periferii şi semiperiferii, mai fiecare membru presupus al clasei mijlocii are persoane în familie şi/sau cercul social apropiat care sînt supuse presiunii proletarizării. Stabilitatea, cîştigată de multe ori cu sacrificii, e fie aparentă, fie întreţinută tocmai prin separare socială – adică prin diviziune şi intrarea în comunităţi închise. Ceea e rămîne stabil e tocmai instabilitatea “din jur” şi fragmentarea socială, raportată la un model al stabilităţii care exclude în acelaşi timp relaţia reală între model şi copie. (Contradicţia internă a autocolonizării ia următoarea formă: de o parte, copia trebuie să devină ea însăşi modelul, de cealaltă realitatea locală a copiei nu are strict nicio legătură cu modelul originar; ambele părţi ale fracţiei trebuie alimentate permanent). Programul “normal” al vieţii la periferie nu prevede doar cursa pentru a prinde trenul clasei mijlocii, ci şi – e scris cu caractere mai mici – cursa permanentă pentru a rămîne în acesta.

Azi, clasele proletarizate sînt pe cît de stabilizate în Europa de Est, pe atît de devalorizate în sferele publice, ale cărei medii sînt de facto în proprietatea marilor corporaţii sau a oligarhilor capitalişti, însă sînt umplute cu expresii ale claselor mijlocii. Devalorizarea culturală a însărăciţilor – prin ignorare complice, acuze, ironii sau parodieri – însoţeşte şi legitimează devalorizarea realităţii economice şi politice. E o practică culturală pe cît de viciată şi toxică, pe atît de ubicuă. (În România, mişcarea #rezist s-a concretizat în ultimii doi ani ca expresie predominantă a unei clase mijlocii urbane, cu tendinţe politice de dreapta (chiar dacă nu numai), care resimte pe bună dreptate injustiţia socială, presiunea proletarizării şi îngustarea posibilităţilor democratice, dar a inclus militanţi ce susţineau eliminarea din existenţa socială a claselor proletarizate. Accentele ruşinoase de discriminare de clasă şi rasă şi ieşirile etnonaţionaliste au constituit mai mult decît accidente).

Tendinţa structurală a semiperiferiilor din lumea globală e întărită însă de un detaliu important ce marchează contextul local: astfel, e remarcabil faptul că toate partidele de dreapta care au fost la guvernare în tranziţia postcomunistă au fost pedepsite poetic de majorităţile electorale. CD, PNŢ, PD şi-au pierdut susţinerea sau pur şi simplu nu mai sînt relevante, iar PNL, în ciuda trap-ului prezidenţial, se află la un low istoric. “Partidele istorice” – cele care, de altfel, în perioada pre- şi inter-belică au patronat poate cele mai semnificative cazuri de corupţie din istoria locală – au apărut fulminant şi au dispărut fulgerător din istoria tranziţiei. PNL, supravieţuitorul, e de fapt un partid care s-a mişcat într-un ambitus ideologic destul de larg, inclusiv social-reformator. Ca urmare, la sfîrşitul catastrofei sociale a tranziţiei – care poate fi concepută paradigmatic ca un proces de mutaţie a societăţii de la stînga politică la dreapta politică – tendinţa propriu-zis de dreapta nu mai are reprezentare, chiar dacă stînga nominală aflată la guvernare are de fapt un program de centru-dreapta. Ca urmare, clasele mijlocii locale sînt dublu frustrate, atît de tendinţele structurale ale proletarizării şi dependenţei, specifice acomodării în rolul de semiperiferie, cît şi de realităţile specifice ale sferei politice locale. Expresiile politice ideale ale acestor frustrări sînt previzibile: reprezentanţii politici recurg fie la proiecţia asocială a tehnocratismului (imaginea multdorită a surplusului de competenţă, un pilot automat care ar readuce România accidentată pe calea Istoriei unice), fie, mai devreme sau mai tîrziu, ajung să reia temele fundamentale ale anticomunismului, adică a ecranului care a găzduit tendinţa de dreapta a tranziţiei. Or, anticomunismul e o fundătură periculoasă, care poate da naştere unor noi monştri.

Anticomunismul e o ideologie culturală fundamentală a tranziţiei postcomuniste, a perioadei istorice de transformări paradigmatice ce ne marchează istoria recentă. Asta înseamnă că nu se duce odată cu apariţia primelor critici locale la adresa capitalismului sau cu ieşirea din relevanţă a unui Tismăneanu sau Stanomir. Au apărut deja generaţii care au crescut în jurul acestui ou clocit şi au preluat sarcina de a-l ţine în palmă fără a-l sparge, departe de a înţelege condiţionările ideologice şi perceptive pe care le induce bagajul anticomunist. Prin anticomunismul instituţionalizat s-a încondeiat colonialitatea puterii în fostul bloc socialist; e platforma prin care s-a negat total relevanţa istoriei locale socialiste, s-a delegitimat “stînga” şi chiar interesul pentru societatea largă în general şi s-a legitimat în schimb imperativul acceptării unui model superior al civilizaţiei şi chiar a îndrituirii unor noi elite de a decide direcţia istoriei. Anticomunismul a creat şi platforma pe care s-a articulat rasializarea locală în contextul global al lumii moderne rasializate, identificarea suboamenilor locali – precum Ferzaţiu cel neîntîmplător înnegrit în Prea tîrziu. Anticomunismul a deschis uşa pentru neoconservatorismul de inspiraţie directă nord-americană şi pentru colonizarea locală a neoliberalismului.

Dar anticomunismul nu a însemnat doar respingerea în bloc a comunismului şi “stîngii” ca “totalitarism”, “crimă”, model economic “greşit” etc., ci şi introducerea unor postulate absurde, dar care au fost induse ca presupoziţii sau precondiţii ale discursului public însuşi, creînd cadrele sferei publice şi a “dialogului democratic” liberal de azi. Mediul cultural al tranziţiei e plin de astfel de absurdităţi fără sens în viaţa socială sau în viaţa oamenilor, dar care figurează foarte clar în ordinea haotică a nenorocirilor tranziţiei. Pînă şi cărţile produse de institutele de studii ale crimelor comunismului sînt pline astfel de linii ideologice, mai ales în prefeţe şi postfeţe, care ies din cîmpul studiului propriu-zis şi par a fi căzute din avion în suma rîndurilor. Mulţumită fondului anticomunist, aceste postulate asociate, deghizate în adevăruri de-la-sine-înţeles, au socializat nişte minciuni cu totul grosolane: “dreapta este mediul natural al politicului”, “capitalismul este mediul natural al democraţiei”, “occidentul (şi încă o viziune extrem de limitată a acestuia) este modelul unic al civilizaţiei şi dezvoltării”.

În haosul tranziţiei, anticomunismul a patronat apariţia rasismului postcomunist (deja s-a trecut peste “ieşirile” lui Blandiana sau Pleşu?), susţinerea locală a marilor războaie de invazie ale hegemonului global, şi s-a alăturat legitimării unor minciuni epocale; iar prin postulatele sale asociate, a ciuntit şi a limitat brutal orizontul de înţelegere al democraţiei şi organizările posibile ale economiei. Anticomunismul e expresia originară a îngustimii conservatoare a elitelor est-europene după 1989. Or, azi, pierderea reprezentativităţii clasei mijlocii pare a aduce un reviriment al anticomunismului, implicit sau explicit, adică o reafirmare augustă a acestor îngustimi. (Un simptom explicit în acest sens a fost un eveniment public recent de la Ateneul Român, seria de o săptămînă de conferinţe sponsorizate de corporaţii private, în care ambasadorului SUA i s-a oferit această mare scenă pe care să se dea cu părerea alături de filosofi locali, iar unul dintre invitaţii de seamă a fost susţinătorul tezei că, în al doilea război mondial, doar ţările occidentale au purtat un război de eliberare, în timp ce Uniunea Sovietică a dus un război de cucerire, şi că, pînă la urmă, de fapt Hitler a fost un promotor inconştient al comunismului în regiunea noastră. Acesta a fost un nou spectacol al anticomunismului, într-un cadru frumos şi prestigios, care alătură, deloc întîmplător, gîndirea obedientă, gîndirea pe bani şi gîndirea cu agendă ideologică).

Comedia repetată, tot mai ridicolă, a căderii în anticomunism, împinge clasa mijlocie revoltată înspre direcţii ideologice tot mai îndepărtate de problema principală care o macină în realitate: spectrul proletarizării. La marginile comediei se întrevede tragedia. Iliescu, comuniştii, pensionarii, needucaţii, fărădinţii, neproductivii, necreativii, Dragnea, ruşii – sînt de vină, rînd pe rînd, într-o serie a gîndirii metonimice ce cucereşte altitudini pînă tocmai în vîrful degetului acuzator. De fapt, dacă ar fi să învăţăm din logica proprie a tranziţiei, unica şansă de rearticulare a speranţelor clasei mijlocii ar fi tocmai desprinderea de anticomunism: dacă nu de presupoziţiile şi instituţiile sale, atunci măcar de postulatele sale asociate.

Fiindcă proletarizarea nu e doar condiţia “proletarului”. Acesta este alt adevăr banal, dar care nu se prea aude în gălăgia spectacolelor. Clasele proletarizate nu sînt clase muncitoare, ci “doar” un mare rezervor de forţă de muncă (mai) ieftină, din care fac parte, potenţial, şi straturile de jos ale clasei mijlocii – adică, într-o semiperiferie, majoritatea clasei mijlocii. Clasa mijlocie se divizează mereu între cei care ajung să lucreze în sectoare ale privilegiului de moment, definit mai mult sau mai puţin arbitrar (tehnologic, politic, şamd.), de o parte, iar de cealaltă cei care au urmat căile clasice ale mobilităţii sociale “juste” într-o societate liberală – inclusiv oamenii de afaceri şi clasele profesionale (doctori, avocaţi, ingineri etc.) care resimt piedicile absurde, arbitrarietatea şi finitudinea reală a acumulării proprii. Interesele acestor grupuri sînt de fapt contradictorii. Cît îi priveşte, membrii “stabili” ai claselor proletarizate sînt oameni afectaţi, uneori de la mijlocul vieţii lor, alteori de îndată ce intră în categoria sociologică de “tineri”, de o lipsă cronică de speranţă, fără perspective reale de mobilitate socială sau asigurare independentă a necesităţilor proprii de locuire şi trai, oameni pentru care sensul muncii s-a schimbat radical pe parcursul şi la sfîrşitul tranziţiei. Dintre aceştia, cei care sînt parte propriu-zisă din clasa muncitoare se bucură azi ca de un privilegiu cînd au o slujbă ce îi exploatează, fiindcă, spre deosebire de multe alte persoane din cercurile lor sociale, măcar pot aduce lună de lună un venit în bani acasă. Clasa proletarizată e exploatată şi se autoexploatează intens fiindcă munca a ajuns, la sfîrşitul tranziţiei, să fie un privilegiu, un cadou dat de undeva de sus, o resursă rară folosită într-un context al supravieţuirii, într-un orizont al celor mai mici aşteptări (sau chiar al aşteptărilor negative). La sfîrşitul tranziţiei, munca a căpătat un sens cultural diametral opus sensului muncii din perioada socialistă. Munca ia tocmai sensul unei tranziţii sfîrşite, al unei autonegaţii, al unei devalorizări acceptate. În regimul socialist, munca era resursa cea mai comună, exploatată graţie unei interpretări a “suveranităţii populare” în cadrul statului socialist, dar folosită într-un context al traiului aşezat şi creşterii, adică într-un orizont al marilor aşteptări (sau cel puţin al unor aşteptări pozitive). Pe termen lung, iluzia utopică socialistă era schimbarea sensului muncii la nivelul întregii societăţi, de la cea “brută”, manuală sau “necalificată”, în direcţia unei munci intelectuale nemateriale; desigur, o realitate a muncii socialiste devenise prefacerea muncii într-o imagine (“noi ne facem că muncim, voi…”), la fel de nematerială, dar cu alte consecinţe reale. Socialismul credea că produce pe bandă rulantă “proletari”, însă deja după primul transfer de generaţii a produs mari specialişti în cultivarea propriului timp liber şi a transferului de resurse înspre acesta. Cu toate acestea, sfera muncii rămînea piatra de bază, dacă nu mediul în care avea loc – în direcţii prevăzute sau nu – tranziţia socială. Cu alte cuvinte, dincoace de Hegel, omul putea să îşi exprime demnitatea şi ambiţiile personale şi politice din interiorul sferei muncii. (Iar – confirmînd inadvertent această logică imanentă a blocului socialist, dincolo de calculele ideologilor şi planificatorilor – în interiorul sferei muncii, în sectorul muncilor culturale, intelectualii şi în special scriitorii s-au bucurat de privilegii de demnitari, fără precedent în istoria locală, după cum a arătat Ioana Macrea-Toma în Privileghenţia).

Or, în interiorul societăţilor postcomuniste est-europene, noul sens paradigmatic al muncii, de resursă rară şi privilegiu social, de apariţie fulgurantă pe unicul fond substanţial al pieţei, capitalului şi marilor interfeţe instituţionale cu acestea (inclusiv sectoare ale aparatelor de stat) – acest nou sens al muncii defineşte tendinţa generală şi e tocmai ceea ce au în comun clasele proletarizate şi clasa mijlocie. La capătul unui important studiu recent, dedicat doar “muncii atipice”, dar care înclina datorită evoluţiei fenomenului analizat înspre o reflecţie a situaţiei generale a muncii, Ştefan Guga conchidea: “cel puțin de la izbucnirea crizei până în prezent lucrurile au evoluat mai mult sau mai puțin neechivoc în direcția precarizării muncii, incluzând aici o tendință clară de expansiune a diverselor forme de muncă atipică – de la contractele de muncă pe durată determinată la diversele versiuni ale lucrului pe cont propriu dependent. (…) Favorizarea programatică a expansiunii muncii atipice precare golește de conținut conceptul de cetățenie – care este bazat pe garantarea unor drepturi sociale și economice fundamentale, care le însoțesc pe cele politice – transformând statul într-un simplu gestionar general al forței de muncă, ecuație în care factorul uman e redus la numitorul comun al unui factor de producție oarecare – trebuind, deci, să fie cât mai ieftin, cât mai la dispoziția cumpărătorului și să emită cât mai puține pretenții” [3]. Din nou, o logică “atipică” – fără sens – defineşte haosul tranziţiei. Pe măsură ce noul sens al muncii e tocmai antisensul său, viziunile care primesc drept de cetate în sfera publică sînt cele rostite din afara sferei muncii, mai precis din cea a acumulării – reale sau imaginare.

Nu e întîmplător faptul că strada a ajuns să fie dominată de clasa mijlocie la Bucureşti. Aceasta a ajuns să fie lipsită de reprezentare politică şi, încă şi mai tulburător, resimte faptul că se confruntă cu sfîrşitul tranziţiei. Tranziţia a avut succes: regiunea şi ţara au îndeplinit mai toate cerinţele structurale ale unei semiperiferii – pînă şi cea de a deveni o “regiune de conflict” a lumii. This is as good as it gets. Aceasta e limita reală a tranziţiei – iar astfel de constatări generează, inevitabil, frustrare, în rîndul celor care au îmbrăţişat poveştile de bază ale lumii moderne capitaliste: acumularea infinită la nivel material (creşterea infinită sau intrarea în clubul select al capitalului, atunci cînd în sfîrşit “te-ai realizat”) şi acumularea infinită la nivel imaginar (intrarea în clubul select al omului alb occidental, adică “civilizarea”).

Tranziţia la capitalism a produs, cu devalorizările sale sistematice şi succesive, brutale şi catastrofice, o majoritate a populaţiei pentru care ceea ce e stabil e menţinerea potenţialului său acţional la nivelul de jos al luptei pentru subzistenţă. Pentru această majoritate a lipsei de speranţe, care a părăsit demult jocul electoral, şi nu prea are ce face în stradă, unica şansă reală de mobilitate socială e reprezentată de următoarea generaţie, în care se investesc toate speranţele şi miile de ore de muncă. Şi apoi de următoarea generaţie. Analog modului în care se autoexploatează şi sînt exploatate în acelaşi timp, clasele proletarizate se retrag din sfera publică şi în acelaşi timp sînt condamnate la inexistenţă socială de clasele mijlocii, care nu cer nimic mai puţin decît reprezentativitatea sau vizibilitatea totală – de unde şi accesele eugeniste sau etnonaţionaliste, şi aroganţa de a spune “noi sîntem poporul”. (În cartea despre Revoluţia televizată, am arătat că eliminarea muncitorilor a fost una din caracteristicile esenţiale ale noii ordini a vizibilităţii în postcomunismul incipient). Odată cu impunerea acestei stabilităţi a proletarizării – lipsa structurală a perspectivelor reale de autosusţinere – clasele mijlocii rămîn unicul strat social străbătut de contradicţii vizibile, “un” strat încă relativ instabil, încă motivat de posibile schimbări, care are încă potenţialul mobilităţii (pozitive sau negative) şi pentru care sfera actuală a politicii mai are încă o miză. În acelaşi timp, clasele mijlocii sînt cele care ştiu cel mai bine să se mintă singure, să îşi fabrice o imagine de care pot să se agaţe pînă cad în brînci.

Încă nu am intrat în tranziţia 2.0. Structural, multe lucruri sînt aşezate pe făgaş. Nicio politică de dezvoltare graduală nu poate schimba situaţia de ansamblu. Pe poarta tranziţiei scria “acesta e sfîrşitul ideologiei”, dar la capătul tunelului am intrat în purgatoriul capitalist în care adevărul e altundeva, în care nimic nu se schimbă fundamental, în care toată lumea ştie că lucrurile evoluează în general înspre rău, că inechităţile sînt structurale, că justiţia nu funcţionează la fel pentru cei bogaţi şi puternici, că ne mişcăm colectiv într-un mediu ce favorizează tot mai mult lipsa de scrupule şi sociopatia, şi într-un model civilizaţional ce subminează, la capăt de linie, Pămîntul însuşi. În purgatoriul capitalist, speranţele sînt convertite în lupte cinice pentru schimbări relative, pentru scuturarea apei stătute din cazan şi redistribuirea poziţiilor, un pic mai aproape sau mai departe de foc. Sfera politică se împarte mereu între cei care sînt pe cale să iasă din cazan şi cei care îi trag înapoi. În acest univers, în mod tradiţional, unicii agenţi ai schimbării reale în afara sferei politicului sînt inovaţia tehnologică, ce introduce noi diviziuni în ordinea materialităţilor – noi inele ale purgatoriului, precum orbita revoluţionară a minicomputerelor, internetului şi reţelelor “sociale”, cu iluziile sale de integrare şi vizibilitate totală şi alte moduri ale diviziunii – sau dacă nu, rămîne ca întotdeauna războiul, care introduce schimbarea reală cu forţa, şi nu doar în vederea unor cîştiguri materiale sau politice imediate, ci tocmai din necesitatea modernităţii de întreţine iluzia abstractă a schimbării şi noului, şi mai ales a puterii de a schimba lucrurile. După cum prognoza chiar Fidel într-un discurs din 1988, căderea blocului socialist – pe care tocmai îl critica foarte dur în acel discurs – a fost însoţită într-adevăr de multiplicarea intervenţiilor agresive şi a războaielor de invazie occidentale în zone periferice şi semiperiferice cu resurse materiale.

Aşadar, luminiţa de la capătul tunelului nu e nici lumina Occidentului, dar nici scînteia clasei proletare, ci ecranul clasei mijlocii, făcut din fascii care baleiază terenul comun al proletarizării. Tricolorul din lumini digitale, orchestrat nu demult la Bucureşti de clasa mijlocie locală înspre marele ochi occidental, invitat astfel să privească această mulţime de sus, după cum remarca şi Florin Poenaru, exprima involuntar tocmai adevărul general al unei munci asidue, însă lipsită de demnitate, şi a unei societăţi ecranizate, acoperită de nişte paravane subţiri, dar foarte haidef, de discuţii îndelungi pe teme neesenţiale, care captează toate privirile fiindcă văz monstruos.

Dar în toiul acestui haos plin de absurdităţi, oamenii continuă să muncească, să îşi vadă de treabă – de treaba lor, alta decît cea a guvernării. Redeschiderea dialogului social şi rearticularea speranţelor nu mai sînt însă posibile, dincolo chiar de munca de respingere a ecranărilor şi autoecranărilor clasei mijlocii, fără respingerea explicită a nenorocirii, fără recunoaşterea proletarizării şi, chiar înainte de “elaborarea de politici” contra sărăciei modernizate şi a limitărilor periferice, fără o reînţelegere şi relaţionare a modurilor în care oamenii se înţeleg pe ei înşişi în afara pacostei. În alte vremuri de tranziţie după catastrofa istorică a războiului, dar şi de abuzuri ideologice conştientizate, Veronica Porumbacu se întorcea la amintirea din copilărie a lui Panait Muşoiu – simbolul ingenuităţii revoluţionare locale şi traducător încă din 1879 de texte marxiste şi umaniste, inclusiv Manifestul comunist – ca figură de legendă care trecea adeseori prin faţa casei sale “cu taşca plină de cărţi ori paporniţa plină de legume”. O nouă alăturare cu scîntei a lumilor intelectuale cu lumile subzistenţei, într-un context în care noua paradigmă a muncii oricum asta face, poate fi mai apropiată decît pare.

[1] De pildă: https://www.digi24.ro/stiri/economie/doi-din-trei-romani-au-salarii-mai-mici-de-2-000-de-lei-solutiile-oferite-de-oficialii-bnr-536931 şi https://www.profit.ro/stiri/romanii-au-bani-doar-pentru-cheltuielile-zilnice-dar-se-asteapta-la-scaderea-somajului-si-la-cresterea-veniturilor-15523503

[2] Ivan Illich, Tools for Conviviality, 1973.

[3] Ştefan Guga, Munca atipică în România de la izbucnirea crizei. O perspectivă de ansamblu, Bucureşti, Next Publishing, 2016.

 

Comments are closed.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.