Să nu ne prefacem că nu auzim scandările neofasciste, xenofobe, că nu vedem măștile arse și încolțirea spitalelor

În anii trecuți unii își făceau iluzii că e loc de stînga la protestele anticorupție. Nu a fost. Mulți nu și-au revenit. Alții își fac acum iluzii similare în legătură cu protestele anti-mască. Nu e loc nici de data asta. E de ajuns să observăm avangarda mișcării care imprimă protestelor direcția extremei drepte eclectice (alt-right) ; “alternativi” care și-au camuflat (în unele cazuri pînă la sublimare) spaimele rasiste, clasiste, sexiste etc. în marota neo- și sexomarxismului care ne închide în case și face experimente pe noi. Trumpismul a alimentat autocolonizarea cu ideologie neofascistă care vede comploturi ale “marxismului cultural” oriunde nu-i convine ceva. Acest om de paie conspiraționist nu e decît adaptarea contemporană a ficțiunii naziste a bolșevismului cultural, la rîndu-i o versiune a noțiunii iudeo-bolșevismului (de unde avem și sintagma “ciuma roșie”).
Identitarismul altrightist laolaltă cu restul conținutului “neo” al fascismului datează cel puțin din anii ’60. Nu aici rezidă specificul noii “noii drepte”, ci în cultura digitală care a moșit-o (o cultură a gamerilor nihiliști, a memelor teribiliste și a “nonconformismul” încurajat de platforme ca 8chan) și, cel mai important, în poleiala ei “moderată” (așa numitul alt-lite). Pe lîngă rasiștii și antisemiții mai mult sau mai puțin camuflați există într-adevăr și o aripă care nu este neapărat rasistă/antisemită/naționalistă. Însă, atenție: în loc să aibă boală pe negri, au boală pe BLM, feminism și așa mai departe. Miezul lor ideologic e antistîngismul, dar sînt atît de la dreapta încît la stîngism sînt incluși Biden, USR și chiar Baconschi. Specificul altrightist e tocmai această armată de idioți utili și inteligenți care defilizează cu o retorică ceva mai atentă la problemele sociale decît o face centrul politic, uneori fără a promova fățiș naționalismul, fiind uneori anti-război (deși șovinismul antirusesc sau antichinezesc e în general bine-mersi), totul în numele luptei împotriva stîngismului decadent.

Odată cu pandemia această ciorbă a diversității toxice împreună cu segmente masive alt-lite s-au radicalizat cel puțin în direcția anti-botniță. Filonul negaționist (cel care într-un fel sau altul nu recunoaște realitatea pandemiei) a acționat ca o plasă unde s-au strîns, pe lîngă pseudomoderați, toate conspiraționismele și reacțiunile posibile: antivax, Illuminati, daci cuantici, spiritualitate regresivă, new ageism narcisist, wellness și medicină alternativă etc. Nu există acolo nimic interesant pentru stînga, problema lor cu măsurile sanitare nu e inadecvarea lor și discrepanța dintre ce trebuie făcut și ce se face în realitatea, ci însăși existența lor.


Pe vremuri, unii se făceau că nu aud scandările cu “ciuma roșie”; să nu ne prefacem că nu le auzim pe cele neofasciste, xenofobe, că nu vedem măștile arse și încolțirea spitalelor. Sigur, trebuie să înțelegem contextul material al protestelor și privațiunile suferite de români, nu avem de-a face cu proteste AUR per se, așa cum sugerează presa centristă, dar AUR are influensări importanți plantați pe acolo cu portavocea și în mod clar ei vor fi beneficiarii acestor energii, așa cum USR a fost pentru #rezist.
Pandemia ar trebui să spulbere iluziile populismului transversal, intersecțional, care luptă împotriva “elitelor” indiferent că e de stînga sau de dreapta. Populiștii de dreapta, după se observă și în cazul fanilor lui Trump sau Bolsonaro, se mulțumesc cu neoliberalismul atîta vreme cît acesta ignoră pandemia și patriarhatul. Stînga care-și face iluzii că poate construi alianțe cu ei va ajunge acolo unde a ajuns și cu alte ocazii în care s-a prefăcut că distincțiile politice nu contează și că singurul antagonism relevant e cel dintre un popor fantasmagoric și elite pe măsură. Din punct de vedere istoric și dialectic, sinteza dintre stînga și dreapta iese mereu de dreapta.


Se poate obiecta că dușmanul principal rămîne centrul politic și că a stărui asupra neofascismul reprezintă o diversiune care îl ajută pe primul. Reflexul de tipul “să nu pierdem din vedere extremismul centrist” e de înțeles, dar trebui completat critic. În dinamica dintre centrism și populism trebuie recunoscute cele două fețe ale monedei capitaliste care se potențează reciproc, cu mici diferențe de setări cînd vine vorba de debitul fărîmiturilor sociale, respectiv antipatriarhale. Odată cu pandemia se adaugă diferendul dintre măsurile de carton luate de ochii lumii, pe de o parte, și abolirea lor, de cealaltă parte.

Președintele a ieșit deja să ne anunțe că there is no alternative (TINA) în ceea ce privește abordarea pandemiei, cu toate că recomandările OMS privind testarea masivă, contact tracing au fost ignorate cu desăvîrșire și campania de vaccinare lasă multe de dorit. Aceeași ideologie TINA (care a golit sistemul medical de profesioniști încurajînd braindrainul personalului medical în afara țării și care nu știe altceva în afară de austeritate) îngroașă rîndurile mișcării anti-mască. Rezultatul e garantat de restricțiile alandala care vin la pachet cu austeritate, precum și de lipsa unui vocabular capabil să articuleze rațional nemulțumirile. De ce lipsește acest vocabular? Poate pentru că a fost exclus încetul cu încetul pe parcursul istoriei protestelor sociale din România. Astfel, de la un prim moment promițător în contextul manifestațiilor din 2012 pentru Raed Arafat (și, mai ales, pentru ce reprezenta el: blocarea privatizării sistemului medical de urgență), s-a ajuns la la demonstrațiile din 2013 anti-RMGC: o cauză nobilă, dar apăreau deja germenii de dreapta și extremă dreaptă care au prins curaj în timpul mobilizării din jurul alegerilor prezidențiale din 2014 și vor exploda odată cu fenomenul #rezist. O parte însemnată a celor care au ieșit atunci cu ciuma roșie în gură au ieșit și acum și nu e un secret că AUR atrage și mulți foști simpatizanți PNL/USR.


Toate aceste par a fi momente ale unui proces care se constituie într-o secvență logică. Fenomenologia românească a spiritului protestatar împlinește o buclă simetrică: atît în 2012 cît și zilele trecute s-a strigat “ieși afară, javră ordinară”. Atunci se refereau la Băsescu, acum pare-se că-i vorba de javra generică a satanismului neomarxist. Între cele două momente s-a inserat anticomunismul isteric militant care acum nu mai este doar un cifru pentru austeritate, ci și eugenie. Mai mult, e un anticomunism care își devorează părinții: Baconschi, cel care-i numea pe protestatarii din 2012 “mahala ineptă”, ajunge să fie denunțat ca neomarxist. La multe televiziuni se vorbește ca despre un fapt banal despre neomarxismul partidului lui Barna, cu toate că nu e decît un userist “coclit”.


Neoliberalismul pandemic își construiește un adversar comod pînă ajunge mai puțin comod, iar atunci se erijează în cel care ne izbăvește de irațional. Oare cît mai poate continua în felul ăsta? Poporul nu e populist, deși un segment important al său este, iar stînga trebuie să aibă grijă să nu reproducă falsul antagonism dintre centrism și populism în interiorul ei însăși. Capitalismul și-a îngropat groparii, dar dacă ne ridicăm la conștiința disperării mai putem spera. Realismul depresiv e preferabil delirului melancolic.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.