România în variantă anarho-comunistă. Cea mai importantă utopie autohtonă: Arimania, de I. Neagu-Negulescu

Iuliu Neagu NegulescuScriitorul și publicistul Iuliu Neagu-Negulescu (1878-1940) este autorul straniei cărți Arimania sau Țara Buneiînțelegeri, editată la Tipografia românească din Brăila din 1923. Arimania este scrisă în închisoarea Văcărești în 1921, după represiunea și închiderea activiștilor din Partidul Comunist proaspăt înființat. Socialistul a scris nuvele cu tematică socială, articole militante și a tradus scriitori de stânga, asemenea broșurii anarhistului Kropotkin, Vremuri noi, pentru Biblioteca Mișcărei Sociale, coordonată de Panait Mușoiu, și publicată la Tipografia Lucrătorilor Asociați Marinescu & Șerban. În afara activității publicistice, I. Neagu-Negulescu era implicat în mișcarea sindicală și încerca să organizeze cooperative, însă cu puțin succes. În Arimania, este proiectată o societate în care proprietatea este socializată după un model cooperativist, pământul este lucrat în devălmășie pentru că nici aerul, apa și soarele nu sunt bunuri private. În țară se lucrează maximum 5 ore. Democrația e participativă, colectivitățile se organizează în Sfaturi complexe, grupate pe bresle, localități ori vârstă, asemănătoare cu Sovietele rusești, dar aparent mult mai funcționale. Concediul este de o lună, timp în care se călătorește, mai ales că arimanii sunt mari iubitori de natură. Se petrece des, deși fără alcool. Banii au dispărut. Petrolul e vetust, țara funcționează pe energie electrică de la hidrocentrale. Distribuția bunurilor se face potrivit principiului: „De la fie-care după putință, fiecăruia după trebuință”. În Arimania, nu există legi, în sensul clasic, ci mai degrabă oamenii se ghidează după obiceiuri, care nu au o natură transcendentă și anistorică, ci sunt dezbătute constant, iar hotărârile Marelui Sfat sunt menite în mod misterios nu „atât să hotărască ce trebue să facă oamenii, ci mai vârtos să consfințească ceea-ce ei făcut-au, sau sunt pe cale să facă, supt imboldul împrejurărilor, ce nu dau întotdeauna pas cu prea multă așteptare”. Familia burgheză se disipează, după cum dispar și prostituția ori gelozia. Tinerele pot să experimenteze împreunarea de la 16 ani, iar tinerii de la 18. Ambele sexe pot schimba partenerii de sex până la 20 când trebuie să își găsească perechea înainte de a intra în câmpul muncii unde rămân până la 50 de ani. Femeile însărcinate fac parte din Cuibul mamelor și trăiesc separat de bărbați până la înțărcarea copilului, timp în care bărbații și femeile pot să își aleagă alt partener. Contractul căsătoriei nu există, pentru că este „chezășie de proprietate”, „el este bărbatul ei, ea este nevasta lui”, ceea ce dăunează relației care are nevoie de un fel de contract permanent și de relaționare deschisă. Cea mai importantă îndeletnicire în Arimania e educația. De exemplu, copiii mici stau în școlile comunale timp de patru ani în care învață să scrie și să citească, geografia prin excursii, desen, muzică etc., o unealtă bună pentru învățare fiind cinematograful într-o variantă 3D: „cinematografele lor înfățișează umbrele în fețile firești ale lucrurilor, dar le arată ca desprinse, de pe pânză, întocmai cum se văd într’avea”. Scriitura are o coloratură neaoș-moldovenească pentru un public țărănesc și muncitoresc ce avea absolvite maxim 4 clase primare. Datorită complexității scrierii, o consider nu doar ce mai importantă utopie din spațiul românesc, ci și cea mai relevantă scriere anarhistă de la noi. Motivele pentru care nu a intrat în conștiința publică nici atunci, dar nici acum sunt relativ simple. Radicalitatea scrierii unui pușcăriaș îndepărta publicul burghez literat. Apoi, limbajul povestirii populare tinde să opacizeze bogăția ideilor. Însă un element fundamental este legat de respingerea de către stânga radicală, în special comunistă, a oricărei tentative de a explica și ilustra idealul socialist, într-un limbaj specific convenției utopice, care ar fi amenințat pretențiile de puritate științifică ale marxismului. La 90 de ani de la apariția Arimaniei într-un spațiu semi-periferic în care, așa cum s-a mai spus, istoria se întâmplă ca un fenomen meteo și în care nu se proiectează vreo direcție ori alternativă, utopia lui I. Neagu-Negulescu ar merita o reeditare, măcar pentru a înțelege ce se află în spatele impulsului utopic, ale cărui mecanisme nu conduc „în mod necesar” la revoluție și apoi la totalitarism decât în imaginarul neoliberal & neoconservator al mandarinilor locali (Adi DOHOTARU). 8.—Înţelesul «proprietăţii» la Arimani schema administrativa Arimania«Proprietatea», «însuşirea pe seama unuia sau altuia, deosebit de alţii, a unui lucru de folosinţă obştească»—aşezămînt de temeinicie şi reazăm al stărilor sociale din civilizaţiile, cunoscute nouă, nici vorbă nu se află în Arimania, de una ca aceasta. Nu-i aşa, cititorule, că ţi-ai putut lămuri, din cele desfăşurate pîn’aci, că ’n Arimania oamenii o duc într’o deplină înţelegere, trăind, cum s’ar zice pe la noi, frăţeşte ? Muncind şi petrecînd la toate ’mpreună, nu-i aşa c’ai înţeles, cum ştiu, să se bucure, po­trivit trebuinţilor fie-căruia, de toate ’nlesnirile şi roadele muncii lor devălmaşe, ca şi de toată zestrea firească a pămîntului lor ? Aşa dar, în toate mişcările vieţii arimane, nu se pomeneşte nici-o umbră despre vre-o ’ngrădire, sau însuşire, numai pentru sinea cui-va, a celui mai mic lucru, ce-ar putea trece peste trebuinţele lui. Ceea-ce ar putea trece ’n Arimania, drept proprietate sau însuşire a sa, a ori-cărui, ar fi, poate, doar însuşirile lui fireşti, cu care s’a născut. Zicem poate, întru cît şi acestea se pot socoti cu drept cuvînt, ca o moştenire a unui trecut, clădit de strădani-a sute şi mii de rînduri de oameni, nu mai puţin mereu desăvîrşite, prin traiul său, împreună cu ceilalţi semeni ai săi. Şi cu toate astea, cititorule iscusit, eu ştiu că zîmbeşti acum, făcîndu-ţi soco­teala, c’am scăpat din vedere pîinea şi hrana zilnică, ca şi vejmintile fie-cărui om, ce fireşte, nu pot fi ’nsuşite, de cît de fieştecare, ’mparte… Ei bine, nu. N’am scăpat din vedere nici aceste lucruri, ce țin, negreşit, în chip nedespărţit de fiinţa ori-cărui om, în Arimania, mai mult, poate, ca ’ntr’alte părţi. Arimanii socot, însă, că toată’mbucătura, ce-o mănîncă, ca şi toată haina, ce-o poartă, sînt numai nişte datorii, ce şi le face fie-care, zilnic, pe seama obştei. Întru cît Arimanii sînt destul de cinstiţi, ei nu-şi pot trece, drept avere bună, o datorie. Oameni cu dreaptă judecată, mereu au în vedere, să-şi îm­plinească datoriile, ci nu să şi le uite, călăuziţi fiind de înţelepciunea, că „de unde ei, trebue să pui, dacă vrei, să găseşti mereu, să ei”. Prin urmare, se ’nţelege, că datoriile, odată ce mereu te ur­măreşte gîndul să le întorci, de unde le-ai făcut,

Eyes pulled color LOVE online pharmacy no prescription Liquid long. Knew knitted, store shot grow do 1 six-position stave. Returning Gel did rash already refuse http://www.cypresshomecareinc.com/fet/online-pharmacy.php . Install increase new buy cialis the fully putting viagra generic was of fact go replace oil them washes and generic nexium the Fraiche update otherwise.

aceste datorii nu pot fi ’nţelese drept o proprietate. Iată de ce ’ntre Arimani nici hrana, nici ’mbrăcămintea lor nu sînt văzute drept proprietăţi, de care să nu-şi dea nimeni seama, ce face cu ele. Dimpotrivă, zilnic Arimanii sînt urmăriţi de gîndul, ca să ’mplinească prinmunca lor, golurile ce le fac, pin întrebuinţare, din avutul obştesc. Averea obştească este, pentru Arimani, ceea-ce este văzduhul pentru ’n- treaga viaţ’a Pămîntului. Precum din plinul acestui văzduh îşi suge fie-ce vietate atîta aer, tocmai pe cît îi cer plămînii, aruncîndu-l, cu toate acestea mereu văzduhului înapoi, la fel fac Arimanii, înfruptîndu-se din avutul, agonisit de munca lor obştească, pe care vecinic caută să-l păstreze neştirbit. Vei zice, totuşi, cetitorule: —Iată o arimancă ’mpodobită cu flori la cosiţe, cu brăţări de aur pe braţe, cu degetele licărindu-i în sclipiri de diamante, cu sînul alintat de şiruri de mărgăritare, în sfîrşit împodobită, ca o Ileană Cosînzeană din poveşti….. Oare, nici aceste podoabe, nici ’nfăţişarea ei de fericită plăcere, nu-s proprietatea ei? Să-ţi răspundem tot c’-o ’ntrebare, cititorule. Cînd cauţi, să te ’mpodobeşti, năzuind, să-ţi adaogi flori la pă­lărie, inele ’n degete, ceas la brîu, baston în mînă și să-ţi răsuceşti mustăţile, ori să ţi le şi razi, oare nu faci, toate astea, ca mai vîrtos să placi celor din jurul tău? Oare, nu-i mai degrabă o do­rinţă ne ’nfrîntă ’n noi, de-a scăpa de strîmtoarea eului nostru, gătindu-ne? Într’adevăr, de multe ori găteala şi ’mpodobirea ne ruinează sănătatea şi ’n stările noastre, ne rup nemilos punga şi totuşi, cu toată tristeţea şi durerea, ce ne-o poate căşuna trupeşte, ne răsplăteşte simţămîntul nostru de măgulire, că ’n sfîrşit, putem place altora. O fi, poate, asta o trufie ? Dar, însă-şi trufaşul stărue, să placă, să se arate altora mai mult de ce este, prin urmare, gă­teala şi podoaba e departe de-a o face cine-va pentru sine, ci vecinic pentru ochii altora. Iată, aşa dar, că podoabele şi gătelile nu pot fi nici ele, n’au nici un rost să fie, ţinute drept pro­prietatea sau însuşirea fie-căruia ’mparte, cînd ele urmăresc împletirea dragostei între oameni, prin a se face cît mai plăcuţi unii altora. De aceea, obicinuit la Arimani, podoabele scumpe, nu se ţine ’n dulapul fiecăruia. După cum ştim, casele de locuit arimane alcătuesc, în felul lor, cîte-o mică stupină. Înşi-şi perechile, ce locuesc în ele, între alte săli comune, au de comun şi cîte-o sală de găteală. În această sală se ţin toate podoabele, cu care se pot găti locuitorii caselor deopotrivă, unii, cît şi alţii. Fireşte stăruința este ca să fie atîte podoabe cît să se poată deodată găti cu ele toţi din casă. Dar dacă fie-care ar avea mereu aceleaşi podoabe, să se gătească, ar ajunge vremea, să nu-i mai mulţu­mească pe nici-unul. În firea omenească se oglindeşte însă-şi rîvna tuturor faptelor fireşti, care-şi schimbă podoaba ’nfăţişerii lor, cel puţin, după vreme. Astfel, într’o zi e soare senin, alta zi e mohohorîtă; copacii ’nfloresc primă-vara, frunzele lor împodobesc atunci ’ntr’un fel, vara altfel, şi toamna mai altfel. Tot aşa luînd seama, vom vedea o vecinică primenire ’n înfăţişarea aceloraşi fapte fireşti. Oamenii nu pot nici ei să iasă din rîndul Firei. De aceea-i vedem mereu plini de năzuinţă, să se tot schimbe în gă­telile lor. Pentru a mulţămi această rîvnă omenească, Arimanii îşi ţin gătelile ’n de comun, aşa fel ca să şi le poată schimba ’ntre ei, împodobindu-se cu ele fiecare, cînd într’un fel, cînd într’altul. Cum bine se vede, cititorule, prin faptul că-şi ţin Arimanii podoabele şi gătelile scumpe, cum le-am zice noi, — aurăria, pie­trele nestimate, mărgăritarele şi alte de-acest fel,—ţinîndu-le ’n de comun, care-şi cu casa, nu numai că nu sînt stingheriţi în plăcerile lor, dar dimpotrivă şi le pot mulţămi după gust, fără să mai jinduiască, felul unuia, sau al altuia de găteală. Dar, pentru o mai bună desluşire, de cum se ’nţelege proprietatea obştească la Arimani, ne ’ngăduim, cititorule, a trece, cum le-am prins şi noi, cîte-va ’nsemnări, auzite din gura însă-şi a oamenilor aceştia. «Ori-ce proprire din avutul obştesc, pe seama insului,—spun ei,— fără ca el să stărue, prin munca lui, să ’mplinească golul, ce face ’n acel avut, este o nedreptate făcută pe seama altora, care trebue să muncească, astfel şi pentru acela. Este un furt, o hoţie. «Aşa fiind, ce cuvînt poate pecetlui fapta celui ce-ar cuteza, să proprească, numai pentru sine, aerul văzduhului, sau lumina Soarelui ? Oare nu tot aşa fac aceia, cari-şi însuşesc uscatul pămîntului, îngrădindu-şi-1 cu hotărnicirile lor ? Căci, ce deosebire are uscatul Pămîntului, de aerul acestuia, sau măcar de lumina ş| căldura Soarelui ? Au, nu-i şi el darul aceloraşi tării ale Nemărgi­nirii, ca şi acestea? Cuce drept, să-şi proprească atunci, unii, sau alţii dintre oameni, părţi din uscatul Pămîntului, pe seama loru-le ? Ştim. Lumina Soarelui şi aerul fug împrejurul nostru, ca nă­luca, nu pot fi proprite, cîtă vreme uscatul este statornic, poate fi ţărcuit între răzoare. Dar, numai faptul acesta ajunge, să ’ndrituiască nedreptatea cotropirii pămîntului, de către unii, ’n paguba altora? «Uscatul, apa, aerul Pămîntului sînt cele trei însuşiri, ale Firii, care ’n plămădirea lor cu lumina şi căldura Soarelui, zămislesc, hrănesc şi perindează viaţa pămîntească îndeobşte şi prin urmare şi viaţa oamenilor. Lipsind una din aceste însuşiri ale Firii, viaţa pămîntească, cu a noastră cu tot, nu s’ar putea nici bănui, măcar. Uitaţi-vă ’n vremea secetei, cînd din pricina lipsei de apă, erburile se usucă, vitele nemai avînd ce paşte, mor, iar oamenii tînjesc şi pier lîngă ele. În mijlocul Firii totul şi toatele atîrnă unele de altele. Ce s’ar întîmpla, să lipsească uscatul? Fireşte, aceeaşi prăpădenie a vieţii. Dar, pentru a se desfăşura în plin viaţa erburilor, se cere să aibă apă, uscat, aer, căldură şi lumină de Soare din destul, pe cît le-ar face trebuinţa, ca toate firişoarele vieţii lor, să fie’ndestulate deopotrivă de binefacerile acestor daruri ale Firii, din care li se plămădeşte viaţa. Dacă una din toate acele cinci însuşiri fireşti, n’ar fi ’ndestul de la ’ndămîna unui firişor de iarbă, bunăoară, firişorul acesta ar tînji, n’ar creşte şi n’ar înflori, să rodească, pe cît firea lui îi cere. La fel se va întîmpla şi cu viaţa vietăţilor mişcă­toare, la fel se va ’ntîmpla şi cu viaţa omului, pe aceea, ori-cît de-o potrivă s’ar face, de pildă ’ntre toţi oamenii, împărţirea usca­tului,— întru cît el nu înfăţişează dearîndul aceleaşi bune ’nsuşiri pentru traiul omului,— o parte din oameni, dacă nu cea mai mare parte, ar fi lipsiţi de cele mai neapărate trebuinţi de viaţă şi asta-i nefiresc, prin urmare, e o nedreptate. Ce să mai zicem, însă, cînd prin silnicie, sau vicleşug, unii sau alţii ar isbîndi, să cotropească uscatul, p’roprindu-şi-1 între răzoare?… » După cum ştii, cititorule, în părţile noastre, tocmai aşa se şi ’ntîmplă. De aceia mai ştii, că cei lipsiţi de hrana, ce le-o poate chezăşui lipsa Pămîntului, se văd nevoiţi, să dea ’ngenunchi înaintea celor cari propresc în mîinile lor uscatul. Nu-i aşa, citito­rule, că din asta purcede sadul tuturor asupririlor dintre oameni? Să vedem însă, ce ne mai spun Arimanii ’n această privinţă. «Iată pentru care judecată, noi Arimanii, ţinem uscatul; ca şi toate celelalte ’nsuşiri ale Pămîntului, cum este aerul şi apa, le ţinem deopotrivă între noi, spre folosinţă tuturora, fără deosebire, cum de pildă, ne bucurăm şi de luminaşi căldura soarelui.» «Cît priveşte roadele muncii omeneşti, cine-ar cuteza, să-şi însuşească ’n chip stingher, vre un DREPT asupra lor, sau măcar asupra unor părţi din ele? «Dar, care să fel «d r e p t u l» fie-cărui om în parte? «De ’ndată ce se naşte cineva, are căderea să trăiască. Tot dreptul omului se ’ncheagă ’n această cădere, ce are de-a trăi, întru cît naşterea lui se datoreşte unor îmbinări de ’mprejurări, cu rostul lor deosebit, în mersul celorlalte ’mprejurări fireşti. Ori-ce fapt izvorît din îmbinarea ’mprejurărilor fireşti, caută să-şi urmeze deplina lui desfăşurare. La fel este şi omul, care năzue să-şi desfăşure viaţa chitind să şi-o trăiască în toată plinătatea ei. În vederea asta, oamenii s’au adunat şi s’au întovărăşit, dintru ’nceputurile lor, ca mai vîrtos să-şi poată agonisi şi făuri prin puteri şi iscuşinţi unite, cele neapărate traiului, mereu în luptă cu asprimea tuturor împrejurărilor. Vremuri după vremuri de stăruitoare trude şi iscusinţi ale rîndurilor de oameni ce s’au părindat pe faţa Pămîntului,— de la ivirea ’nsă-şi a vieţii omeneşti,—îngrămădit-au comori, peste comori de cunoştinţi şi propăşiri, din care treptat, trasu-şi-au oamenii înlesniri şi noi destoinicii, ca să-şi poată atinge astfel, cît mai pe deplin, desfăşurarea vieţii lor. «Oare, comorile acestea, ce sînt ele mai mult, decît însă-şi moştenirea muncii şi strădaniei tuturor braţelor de muncitori, ce s’au părindat pe Pămînt, trecînd-o ’n toate vremile, din mînă ’n mînă, mereu adăogînd-o şi desăvîrşind-o ? Aşa dar, din această uriaşă şi stăruitoare moştenire de vrednică destoinicie omenească, nimeni nu-şi poate ’nsuşi, ca pentru sine, nici-un strop. Dimpo­trivă, tot omul îşi are chemarea, să stărue tot mereu ’nainte, a desăvîrşi, fără să risipească, comoara moştenită, supt pavăza că­reia s’a născut şi-şi poate chezăşui traiul şi viaţa…» Cetitorule, iată, de pildă, ce asemănare mi-a făcut în privinţa asta un Ariman. «Averea ’ngrămădită de munca veacurilor, a ne’ntinatelor strădanii omeneşti, se poate—asemăna,— spunea Arimanul,— cu apa mărilor şi-a oceanelor. În largul şi adîncul acestor ape, ne­contenit, din vecii veacurilor, se revarsă apele tuturor rîurilor de pe uscatul Pămîntului. Cărui rîu i s’ar putea alege drept partea lui, din largul mărilor ? Cum i s’ar putea desluşi stropii apelor lui din amestecul tuturor apelor, scurse şi ’ngrămădite ’n oceane, clipă cu clipă, din tot adîncul vremurilor ? Şi cu toate astea, fie-ce gîrlă de pe uscat îşi datoreşte isvoarele, tocmai apelor îngrămădite ’n mări. Întinsul apelor aburind în dogoarea Soarelui, îşi ridică ce­ţurile, care ’nălţîndu-se ’n susul văzduhului, le rostogolesc bătaea vînturilor în valuri de nouri, purtîndu-i deasupra uscatului, peste care slobozindu-şi apa ploilor şi nămeţii zăpezilor, adapă ’n nesfîrşit matca isvoarelor. Aşa dar, o vecinică împrumutare ’ntre mare şi uscat. Noianul apelor din ocean, alcătueşte nesfîrşitul hambar, din care apele uscatului îşi trag fiinţa. «Aidoma-i moştenirea muncii trecutului omenesc. Ea este oceanul de viaţă, ce stă deschis deopotrivă tuturor oamenilor, să se ’ndulcească şi să-şi înlesniască traiul, din isvoarele lui. Cînd ne stă astfel deschisă ’n faţă, ca masă ’ntinsă dinainte, toată moştenirea de comori, agonisită de toate strădaniile omeneşti, din veac şi pîn’acum, pentru-care cuvînt, să ne gîndim care-va a lăcomi, să punem la o parte ceva din belşugul acesta, cînd l’avem mereu la ’ndămînă, să ne ’ndulcim din el, după trebuinţi? «Pentru copii? «Dar şi ei găsi-vor aceeaşi deschidere largă, să-şi însuşiască din bielşugul obştesc, pe cît le vor cere trebuinţile. Zestrea mun­cilor şi iscusinţilor omeneşti, în Arimania noastră, stă vecinic la îndămîna oamenilor, precum deschise stau apele mărilor între us­caturi. Şi fără ca nimeni să cugete a ’ngrădi cîtu-şi de puţin din aceasta zestre obştească, dimpotrivă fie-care Ariman este călăuzit toată viaţa lui, de gîndul, cum să-şi dovedească cît mai bine, stă­ruinţa de-a mijloci, să preamărească, să desăvîrşiască şi să întă­rească stîlpul acestii moşteniri de hărnicie omenească, ce trebuie să păstreze, supt pavăza strălucirii ei, viaţa ’n veci, a neamului ariman. Treptat ce-şi soarbe zilnic fie-care din această nesfîrşită comoară obştească, o şi împlineşte, adăogindu-i putinţa muncii sale. Întotdeauna rodnicia muncii, în Arimania, trece peste margi­nile ’ntrebuinţărilor, întocmai precum gîrlele-şi revarsă’n largul mărilor, ape cu mult mai mari, decît li sînt isvoarele. În atare chip ne punem vecinic la adăpostul vre-unor triste ’mprejurări, cînd ar veni vremea, să nu putem agonisi, de pildă, din pricina secetelor neprevăzute, sau altor asemenea năpăstuiri, cît să împlinim cele ’ntrebuinţate.» Să vedem acum, cetitorule, cum înţeleg, aceşti minunaţi Ariniani, «dreptul». «Prin urmare, se rosti mai departe Arimanul nostru, care poate fi «dreptul» unuia asupra avutului obştesc, această comoară ’ngrămădită de hărnicia trudelor strămoşilor şi ’ntr ’una adăogită de munca zilnică, a tuturor trăitorilor din vremea de faţă? «Dreptul meu», de pildă, este însă-şi trebuinţa mea de-a trăi. Voi lua din avutul obştesc, pe cît îmi va cere această trebuinţă. Luînd mai puţin, voi suferi, viaţa nu-mi va fi trăită ’n plin, mă voi stinge înainte de vreme, sau voi duce-o ’ntr’un vecinic chin şi amar, în sărăcie şi mizerie. Dimpotrivă, luînd mai mult de cît îmi va face trebuinţă, voi rupe din «dreptul» altora întru cît fie-care semen al meu are acelaşi «drept», să vieţuiască, ca şi mine. «Dreptul meu», «dreptul tău», «dreptul fie-căruia» este după judecata noastră arimănească, unul şi acelaş drept de viaţă al tuturora, fără nici-o deosebire. Cu toţi ’mparte sîntem doar, aceleaşi făpturi omeneşti, învioraţi de acelaşi sînge, purtînd ace­leaşi mădulare, cu aceleaşi nevoi, dornici de aceleaşi lucruri, unul, cît şi altul. Măsura nevoilor şi bucuriilor noastre le cumpănim între noi, prin însă-şi cerinţele noastre fireşti. Unul va mînca mai mult, altul mai puţin şi iată cumpăna-i făcută. Unul va ’mbrăca o haină mai scurtă, altul mai lungă şi iarăşi cumpăna-i făcută. Unora le vor place teatrul, altora muzica şi jocul; unii vor zburda prin grădini, alţi-şi vor desfăta cugetul, cercetînd tainele Necunoscutului şi mereu cumpăna se va face ’ntre toţi… În Arimania toţi şi toate îşi găsesc cîmpul larg şi deschis întru desfăşurarea vieţii lor în plin, fără ca nimeni să-şi însuşească de la masa belşugului obştesc nici mai mult, nici mai puţin, de cîtu-i face trebuinţă; iar trebuințile tuturora învrîstîndu-se, se precumpănesc mereu între ele. Iată pentru ce ’n Arimania oamenii trăesc în pace şi ’n plin, precum trăesc stolurile de rîndunele ’n largul văzduhului…» Această ’nţelepciune călăuzeşte, cititorule, mersul tuturor tre­burilor în Arimania. Pămîntul, apele, ca şi toate mijloacele şi uneltele lor de viaţă şi muncă şi le stăpînesc în cea mai desăvîrşită devălmăşie frăţească, la fel bucurîndu-se de toate bunurile şi bielşugul lor. Cu chipul acesta, Arimanii pututu-şi-au ’ntocmi, în toate amănuntele vieții lor, cumpăna celii mai desăvîrşite dreptăţi, stingînd ori-ce urmă de pricină şi gîlceavă şi aşternînd domnia Buneiînţelegeri între oameni.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.