Restul comunist

„În esenţa întrebării stă restul ei posibil […].”

 

 „Ceea ce <era să fie> păstrează o formă de supravieţuire şi un anume
fel de a fi, în chiar fiinţa părţii rămasă singură activă, în aparenţă.”
 C. Noica, Sentimentul románesc al fiinţei

 

Serviciul pe care îl aduce luptei revoluţionare establishmentul românesc este, într-adevăr, remarcabil. Tocmai cînd se străduieşte să ne convingă cel mai tare că “stafia comunismului” e zăvorîtă de-acum într-un trecut de unde nici o stafie nu se mai întoarce, anticomunismul de dată recentă ne ajută să păstrăm vie dezbaterea principială despre comunism.

Ni se dă de înţeles că nu există luptă de clasă şi nici exploatare; toate presupoziţiile “stafiei” sînt false şi, oricum, ele n-au nimic de zis despre lumea noastră de azi. Fără a împărtăşi această poziţie, ar fi totuşi greu de contestat că, pentru a gîndi ce este sau ce ar putea fi cu comunismul, trebuie clarificat mai întîi, fie şi schiţat, ce-a fost cu el. Totodată însă, nu se poate nici ignora că, oricît de legitimă ar fi o asemenea aşteptare, munca de clarificare în cauză nu are şi nu poate avea loc pe un teren neutru.

Astăzi, oricărui efort de lămurire în privinţa “stafiei” i se cere, din capul locului, să se subordoneze imperativului moral al condamnării comunismului. Pare să existe aici o dificultate logică. Temeiul unei asemenea condamnări îl constituie, cum lesne poate vedea oricine, imperative morale provenind fie din creştinism (“să nu ucizi!”), fie din democraţia modernă (“libertatea individului”, “alegeri libere” etc.). Cînd se condamnă comunismul, despicat pseudoanalitic într-o “ideologie” (teoria luptei dintre clase) şi o “realitate” (“socialismele reale şi existente”), i se reproşează, printre altele, caracterul său necondiţionat criminal. Se spune: ideologia comunistă produce întotdeauna şi în mod necesar realitatea criminală a socialismelor reale şi existente. Pare un raţionament just, rezultat din observaţie empirică. Cusurul logic al acestui raţionament nu întîrzie totuşi să se arate de-ndată ce am încerca să tragem pe acelaşi calapod judecarea istorico-politică a creştinismelor şi a democraţiilor.

Dacă am considera fenomene precum cruciadele, Inchiziţia, colonizările, fundarea revoluţionar-democratică a societăţilor moderne sau războaiele mondiale puneri în aplicaţie a “ideologiilor” “creştinism” şi “democraţie”, adică ceea ce ele, la rigoare, n-au cum să nu fie în această logică a „ideologiei aplicate” (reamintesc doar că instalarea puterii naţional-socialiste în Germania anilor 1930, de pildă, avusese loc prin alegeri libere), ne-am mira poate să aflăm că numărul cadavrelor produse cu concursul principiilor care permit condamnarea crimei în general egalează, dacă nu chiar întrece, pe acela al cadavrelor produse de comunism. Şi n-am pomenit atunci deloc de războaiele actuale purtate în numele aceloraşi principii.

Cum atunci, dacă vrem să păstrăm o anumită coerenţă a judecăţii, am putea ignora că moralismul absolut care condamnă comunismul tout court îşi explodează şi propriile fundamente, fiind nevoit logic să condamne şi crimele săvîrşite în chiar numele său? Oare nu transformă asta condamnarea morală exclusivă a comunismului în ceva dubios şi chiar… “condamnabil”? Dacă însă, în deplina claritate a unei asemenea recunoaşteri, am încerca să spunem că nici creştinismul, nici democraţia n-au produs doar crime şi că din aceeaşi “ideologie” nu rezultă întotdeauna aceeaşi “realitate” (relativizînd deci judecata noastră morală), n-ar trebui atunci să concedem acest lucru şi comunismului? La urma urmei, comunismul nu propune eradicarea burghezilor (persoane), ci eradicarea burgheziei şi a proletariatului (un raport social opresiv). Nu există deci nimic criminal în “ideologia comunistă” ca atare, la fel cum nu există stricto sensu nimic criminal în creştinism sau în democraţie. Fără a renunţa, aşadar, la condamnarea crimelor în general, ni se arată atunci pînă unde se poate condamna ceva din comunism, pe latura sa pretins “realizată” (“dictatura comunistă din România”, de pildă), fără a scuti de-o condamnare morală (relativă, e drept) nici democraţiile şi creştinismele noastre actuale, în formele lor nu mai puţin “realizate”.

Dacă se procedează altminteri, moralismul absolut blochează, de fapt, posibilitatea oricărei judecăţi morale (relative şi absolute la un loc), lăsîndu-ne într-o pură imposibilitate logică; carevasăzică: în chiar imposibilitatea de a judeca.

Nu e nevoie de nici o clarviziune specială pentru a vedea că, în ce ne priveşte, exact această imposibilitate logică va fi ajuns să ne scrie istoria postdecembristă, pe firul explicaţiei noastre cu trecutul (care este – ca-ntotdeauna şi o explicaţie cu prezentul), într-o mixtură logic intenabilă între moralismul absolut (condamnarea morală generală a comunismului) şi moralismul relativ (condamnarea precisă a crimelor dictaturii comuniste din România). Ne-am fi aşteptat poate ca un raport ştiinţific despre comunismul românesc să nu ignore acest paradox moral, ci acesta să fie, dimpotrivă, primul lucru clarificat de savanţii pe mîinile cărora s-a dat sarcina de a ne lămuri în privinţa comunismului. La urma urmei, clarificarea cerută ţine de o operaţie logică relativ elementară, la îndemîna oricui, în caz că nu ignorăm pur şi simplu ce au fost şi ce sînt comunism, creştinism şi democraţie. În schimb, raportul ştiinţific şi condamnarea oficială au împins discursul anticomunist autohton într-o cu totul altă direcţie: transformarea imposibilului în canon. Izbucnind imediat după 1989, în stilul şi modalităţile binecunoscute (materiale-mărturii, arhive; volume, articole, eseuri programatice, denunţări; programe editoriale – ale unor reviste, de pildă – şi/sau muzeografice – Sighet; etc.), anticomunismul postdecembrist ajunge să-şi revendice astăzi, pentru prima oară, o formă canonică, definitivă în liniile ei directoare, conform căreia tot ce nu condamnă comunismul sub toate formele sale (de-a valma: o teorie, o ideologie, o realitate, sau mai multe teorii, ideologii, realităţi, avînd însă cu toatele aceeaşi trăsătură comună: răul absolut) se identifică în mod necesar cu crimele acestuia, echivalente în acest sens cu cele ale fascismului.

Să cădem de acord că, în principiu, nu există nici o problemă logică specială în condamnarea dictaturilor de orice fel de către oameni care se consideră democraţi. Cel puţin surprinzător însă, ceea ce pare a fi valabil pentru dictatura comunistă din România (şi prin extensie falacioasă pentru întreg comunismul) nu pare să fie valabil şi pentru fenomenul (neo)legionar – azi, vechii legionari, doctrinal anticomunişti, sînt sărbătoriţi ca eroi ai neamului, iar neolegionarismul înfloreşte fără prea multe reţineri la adresa sa ori a ortodoxismului care îi serveşte şi astăzi drept prim suport ideologico-programatic. Ceea ce înseamnă că nu autoritarismul şi crimele în general sînt condamnate ca acte etico-politice reprobabile, ci numai acelea pe care se pune ştampila cuvîntului “comunism”. De unde rezultă fără greş că democraţii noştri cei mai zgomotoşi nu pot fi decît parţial democraţi, iar asta ridică îndoieli serioase faţă de pretenţia că, venind din partea lor, o condamnare oficială a comunismului ar răspunde unei moralităţi sau echităţi democratice (oricare ar fi semnificaţia acestora în cadrul unei Realpolitik oficial capitaliste).

Aşa stînd lucrurile, e cu atît mai surprinzător că galeriei “condamnării” i se asociază şi democraţi cu o oarecare pregătire logico-filosofică. Asta nu face însă decît să arate cu o evidenţă sporită că nu o logică democratică prezidează la condamnarea comunismului. Ce altă logică atunci? Logica electorală, desigur. Anticomunismul nu e nimic altceva decît arma simbolică îndreptată împotriva adversarului politic cel mai puternic la ora actuală, partidul succesor ex-comunist, pe numele lui de toate zilele, la fel de mincinos ca acela al PD-ului, PSD-ul. Prea bine, nu e prima şi probabil nici ultima oară cînd idei nobile şi juste, precum comprehensiunea istorico-politică a regimului nominal comunist din România, sînt transformate în instrument de prostire a poporului.

Ceea ce surprinde atunci în continuare, dacă nu ne sfiim să facem lanţ din aceste mirări, e felul masiv în care s-a raliat presa intelectuală, şi nu numai ea, la programul condamnării comunismului. Dacă reviste ca Dilema, 22, Observatorul cultural etc. şi cotidiane cu nume la fel de răsunătoare în spaţiul public românesc se limitează exclusiv la aprobarea şi propagarea condamnării comunismului, lucrurile stau destul de prost pentru gîndirea critică democratică din România. Nu numai că asta dovedeşte că intelectualul public e servil şi gata oricînd să se vîndă celor aflaţi la putere (fără a mai comenta calităţile sale intelectuale), ci astfel se restrînge materialmente, dacă nu chiar se blochează, şi accesul la cuvîntul public al celor care au o opinie disidentă în raport cu comenzile zilei. Nu trebuie să fii un “comunist retrograd” (oximoronul perfect, de altfel) pentru a numi asta catastrofa democraţiei. Şi degeaba ni se va arunca din vîrful buzelor că există ceva precum “libertatea cuvîntului” – ea singură, în abstracţiunea ei, nu e în stare să ţină piept valului oficializat al anticomuniştilor de profesie sau ocazionali.

Această marginalizare a vocilor disidente în cadrul spaţiului public poartă un nume: Kulturkampf (literal: război cultural). Termenul, aplicat iniţial măsurilor anticatolice ale lui Bismarck, poate fi cu uşurinţă adaptat pentru a surprinde izolarea, segregarea, îmblînzirea şi, în cele din urmă, eliminarea unei entităţi cultural-politice. În cazul nostru, în România, această entitate s-ar putea numi critica anticomunismului, dacă ea ar exista şi altfel decît într-o formă mai mult decît plăpîndă. Trebuie rectificat atunci: războiul cultural anticomunist instalează şi naturalizează, prin monumentalizare prohibitivă, interdicţia simbolică de a gîndi comunismul cu alte mijloace şi după alte coordonate decît acelea furnizate de anticomuniştii oficiali de astăzi. O veritabilă tabuizare deci, despre care doar cei prea puţin interesaţi de coerenţa poziţiei democratice ar putea crede că ea are loc din pur spirit de justiţie.

Critica anticomunismului – cum? Să fie posibil? Cum de ne putem gîndi la aşa ceva? Şi totuşi! Nimeni nu va remarca oare enorma redundanţă a gestului condamnării comunismului astăzi? Ce altceva a fost “1989” dacă nu o condamnare a comunismului? Şi nu doar cu vorbe de la estradă, cum s-a întîmplat în decembrie 2006, ci cu o anumită masivitate populară şi în faţa gloanţelor! Oare nu tocmai “1989” (orice-ar fi fost) îi scuteşte astăzi pe toţi inchizitorii culturali şi politici, erijaţi de la sine putere în autorităţi morale ultime, să-şi demonstreze (şi altfel decît prin tirade) tăria convingerilor? O tărie pe care, să nu uităm, nu mulţi au dovedit-o pe vremea regimului sau chiar imediat după ce acesta fusese răsturnat. Sau a luptat oare actualul preşedinte, în primii ani ai carierei sale politice începute de partea FSN, pentru o condamnare prezidenţială a comunismului? Probabil că atunci i-a fost mai convenabil să n-o facă. Nu e atunci lucrul cel mai scandalos că la şaptesprezece ani de la Revoluţie, există un grup care vrea să capitalizeze exclusiv în folos personal “condamnarea comunismului”, transformînd-o astfel în simplă telenovelă naţională? Buni profesori de etică ne-a dat istoria! Totuşi, n-ar trebui atunci să avem verticalitatea de a ne întreba, împotriva acestora din urmă, ce este, de fapt, cu acest anticomunism? Care e statutul politic al Raportului Comisiei Prezidenţiale şi al condamnării? Şi, de asemenea, care e statutul lor juridic? Ce anume se fixează prin aceste documente? La o privire mai atentă, am remarca de îndată că avem de-a face cu documente de stat riguros inclasabile, care se mişcă între autoritatea opiniei preşedintelui (una care ne face “ţigani împuţiţi!” dacă am deranja-o în vreun fel) şi aceea a unui document fundamental al statului (o “ultra-Constituţie”). Tocmai această ambiguitate democratică vin s-o acopere şi s-o cosmetizeze ideologic noile valuri ale discursului anticomunist din România. Totuşi, efectul politic cel mai eficace al condamnării e că deschide un no man’s land juridico-politic, fără vreo semnificaţie juridico-politică reglementabilă de jure, dar obţinînd de facto criminalizarea aleatorie a celor care au colaborat cu regimul comunist, aşa încît să rămînă la cheremul puterii actuale cine trebuie tras la răspundere şi cine nu. Acesta e totuşi răul cel mai mic. Şi el e deja enorm. Răul cel mai mare fiind că orice politică de stînga, care ar urmări o dreptate socială mai avansată decît aceea pe care o poate oferi parlamentarismul actual (în care nu există vreo deosebire între democraţie şi capitalism), poartă de-acum tatuajul oficial al “totalitarismului”. 

Ceea ce trebuie să îngrijoreze orice democrat cinstit e că un diagnostic precum acesta, dacă se întîmplă uneori (foarte rar) ca el să apară pe ici, colo, e pur şi simplu exorcizat, aneantizat în presa culturală “de elită” ori în cotidianele de mare tiraj. O asemenea îngrijorare civică e minimul pe care ni-l cere o poziţie democratică clasică, autentică, idealistă şi, da, “naivă”, dar “naivă” numai în măsura în care majoritatea democraţilor oficializaţi astăzi îşi fac un titlu de onoare din batjocorirea şi uzurparea principiilor democratice. Căci cărui democrat nu i-ar repugna o condamnare perfect vidă a comunismului, de parcă el ar reprezenta vreun pericol real astăzi, fără a pomeni nimic despre rechemarea din morţi a şlehtei legionare, împreună cu soborul ei de popi care să sfinţească chinuiala noastră de toate zilele, cu alte cuvinte, criza socială profundă din România, în raporturile sale deloc contingente cu criza socială mondială? Numai falşilor democraţi. Şi ce bun paravan le este lor comunismul! Nimic din relele sociale actuale nu se datorează proiectului politico-societal în care se consumă destinele noastre individuale şi colective de după 1989, adică democraţiei reprezentative capitaliste, ci totul ni se trage de la comunism.

Ce pot face în acest caz oamenii cinstiţi care ar vrea să opună puterilor politice, economice, simbolice instituite, care ne trag peste ochi vălul anticomunismului, o reflecţie politică luminată de realităţile sociale ale României reale, de astăzi? Ce posibilităţi li se deschid poziţiilor lor în războiul cultural anticomunist, care potopeşte prin toate canalele de comunicaţie? Mlaştina internetului sau cele cîteva reviste şi ziare care au înţeles măcar parţial să nu dezerteze de la sarcina veritabilei critici social-politice. Dar ce contează ele atîta timp cît majoritatea cetăţenilor se bucură zi de zi de spălarea pe creier anticomunistă? De unde să răsară atunci un nou pol, o nouă forţă care să reziste ipocriziei anticomunismului? Pe moment, critica anticomunismului e pur şi simplu împinsă pe poziţiile marginalizate ale eroismului cultural-politic solitar, un mod de a acţiona şi de a gîndi care măcar nu trădează ceea ce-a fost veritabil revoluţionar în 1989: speranţa unei societăţi bune pur şi simplu.

Să nu mai tăcem atunci în privinţa întrebării pentru care trebuie luptat ca ea să poată fi pusă şi menţinută pe frontul principal al războiului cultural anticomunist. Şi anume: de ce a existat comunism? Raportul Comisiei Prezidenţiale spune multe despre cine şi cum a instalat un regim devenit curînd autoritar în România, dar ocoleşte cu grijă întrebarea de ce, insinuînd că explicaţia ivirii comunismului s-ar reduce la simpla dorinţă tiranică a unora (Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu etc.). Totuşi, de cînd Étienne de la Boétie şi-a scris, în 1548, Discursul despre servitutea voluntară, ştim cu toţii, mai puţin “experţii şi savanţii” noştri de “elită”, că nu există tiranie pur şi simplu. Lecţia fundamentală a acestei cărţi e că, la limită, orice tiranie există atîta timp cît nu i se rezistă (ţăranii din Ţara Oaşului ar putea povesti cîte ceva despre acest subiect). Cu alte cuvinte, dacă e să luăm în serios condamnarea oficială a comunismului, atunci ea ar trebui să se aplice întregului popor, inclusiv anticomuniştilor noştri de azi, fiind deci în fond o auto-condamnare. Acest paradox e însă pandantul perfect al altuia, mai grav: ceea ce se ţinteşte prin interdicţia simbolică de a repune pe tapet chestiunea comunistă este, de fapt, interzicerea punerii în cauză a regimului actual, şi anume în contradicţia sa fundamentală, exprimată de raportul pe care el îl construieşte între un discurs democratic radios şi realităţile dezastruoase ale capitalismului mondializat (“de-acum şi în România!”, cum se zice în spoturile publicitare).

Comprehensiunea logico-politică premonitorie a acestei contradicţii fundamentale este meritul lui Karl Marx. El a fost primul care a înţeles că democraţia liberală – formală, reprezentativă, parlamentară – modernă omite un fenomen crucial în care se exprimă raporturile sociale de putere: producţia economică. Aşadar, promiţînd că totul depinde de noi, dar păstrîndu-ne la distanţă de deciziile economice majore care influenţează viaţa fiecăruia, parlamentarismul capitalist ajunge să devină paravanul unor raporturi de putere care scapă în mod structural controlului cetăţenilor adunaţi laolaltă de un stat democratic reprezentativ. În esenţă, acesta e motivul pentru care a existat comunism. Şi chiar dacă în analizele sale democrate el pare că poate fi redus fără rest la fenomenul totalitarismului şi excomunicat din sfînta familie democratică a politicilor practicabile, un rest comunist rămîne să bîntuie sub forma frustrărilor de zi cu zi ale tuturor muncitorilor, fie că ei ştiu asta, fie că nu (da, am zis „muncitorilor”!, cum să le spui altfel celor care trăiesc muncind pentru un salariu?…). 

E peste măsură de surprinzător că nişte savanţi oneşti ai chestiunii comuniste, cum se vor toţi cei din Comisia Prezidenţială, nu spun nimic despre aceste lucruri. Ce să credem atunci despre ei şi despre Raportul lor? Că se vor apostolii unui crez pe care nici un om care se uită în jurul lui nu-l poate accepta fără fanatism (uneori chiar religios, cum este în unele din aspectele sale ortodoxismul recent)? N-are importanţă. În fond, o dată trecut momentul instalării la putere şi al legitimării propagandistice a preşedintelui, Raportul a trecut singur în umbră, sugestiile Comisiei fiind mai curînd ignorate de cel pe care ea a consolidat-o în funcţie. Nu trebuie să fii un prezicător pentru a vedea că acelaşi lucru se va întîmpla şi în cadrul opiniei publice mai largi. Ceea ce rămîne însă să insiste – mut, în măsura în care e tabuizat – este restul comunist. În fond, el e şi singurul lucru demn de gîndit în constelaţia politică actuală. Şi nu doar în România.

Cel care a călătorit vreodată din Londra, Ontario (Canada) la Chicago, pe un autobuz Greyhound ticsit numai de africani-americani (cetăţenii mai înstăriţi luînd fie automobilul personal, fie avionul), şi o dată ajuns acolo a perceput linia imaginară care desparte nordul bogat şi etnic divers de sudul sărac şi în exclusivitate negru, ştie că acel capitalism glorios şi strălucitor pe care-l visează Europa de Est nu există. Să fie oare alta situaţia la New York, Paris, Bruxelles, Berlin, Amsterdam, Budapesta sau Ljubljana? Nu, în pofida tuturor diferenţelor locale, capitalismul produce aceleaşi avantaje şi dezavantaje peste tot, întotdeauna cu rezultatul că există unii care se bucură mai mult de avantaje, în funcţie de puterea lor de cumpărare, desigur, pe cînd altora le revin mai curînd dezavantajele, în funcţie de acelaşi lucru. Şi aşa e firesc – ne spun ideologii neoconservatorismului capitalist sau anticomuniştii noştri de serviciu (nu e de mirare că aceste două categorii, la noi, se suprapun). E firesc însă ca în ce priveşte un lucru elementar precum hrana, unii să şi-l poată permite, iar alţii nu? Iar dacă şi-l permit, e firesc ca unii să aibă o hrană sănătoasă, iar alţii nu? Iar dacă se rezolvă chestiunea hranei, e firesc ca unii să aibă un acoperiş deasupra capului, iar alţii să ajungă pur şi simplu pe străzi? E firesc ca unii să-şi exhibe bogăţia şi luxul, iar alţii să viseze la ţoalele de mîna a doua din buticul de la colţ? E firesc ca îmbrăcămintea (sau alte bunuri necesare traiului modest de zi cu zi) să devină de o calitate din ce în ce mai proastă, numai din cauza profitului rapid, care trebuie să se reînnoiască mai întîi el? E firesc ca poluarea noastră de azi să facă lumea nelocuibilă pentru generaţiile de mîine? E firesc ca majoritatea celor care trudesc pentru a supravieţui să fie recompensaţi cu pensii care ajung pentru o singură vizită la băcan (de fapt, la mall)? E firesc ca toate astea să fie trecute cu vederea de savanţii şi experţii noştri atunci cînd ei se ocupă de politică? E firesc ca lucrurile cele mai elementare care asigură doar pura şi simpla funcţionare a organismului şi a persoanei, confortul fiziologic şi psihologic minim deci, să devină scopul în sine al vieţii oamenilor? Ca oamenii să tremure pentru ziua de mîine, în faţa facturilor, în faţa datoriilor, în faţa mizeriei? E firesc să existe corupţie? E firesc ca unii să moară fiindcă nu-şi pot permite preţurile serviciilor medicale? E firesc ca alţii să rămînă ignoranţi fiindcă nu pot plăti taxe de şcolarizare? Dacă toate astea sînt fireşti, atunci totul e firesc! Şi crimele regimului nominal comunist şi terorismul revoluţionar, ba chiar şi cel “islamic”!

Adevărul este însă că nimic nu e pur şi simplu firesc sau de la natură, cel puţin nu în privinţa relaţiilor sociale. Nici heterosexualitatea, nici modelul familial tradiţional, nici Biserica Ortodoxă, nici anticomunismul, nici culoarea albă a pielii, nici rolul tradiţional al femeii. Şi nici… raporturile de producţie. De ce trebuie ca noi să muncim unii pentru alţii în loc să muncim împreună unii cu alţii? Iată cum s-ar putea rezuma comunismul, întrebarea fundamentală pe care o adresează acesta. Această întrebare e mai întîi una filosofico-politică, şi nu morală. Carevasăzică: e realmente o întrebare. Nici Marx n-a fost un moralist. Scopul său principal n-a fost să condamne capitalismul, ci să-l înţeleagă şi să-l combată. La fel, înainte de-a fi o doctrină, comunismul este o chestionare, una care provine dintr-o frustrare reală ale cărei urme sînt recognoscibile, chiar dacă tot mai distorsionat, în orice grevă, de oriunde. Că această chestionare s-a materializat în texte precum Manifestul Partidului Comunist sau Capitalul e ceva contingent. Că de aici s-a extras ceva numit marxism e iarăşi ceva contingent. Că forma subţiată şi emaciată a marxismului a servit ca suport ideologic pentru regimuri care au ajuns să practice mai mult sau mai puţin consecvent persecuţia ori execuţia adversarilor lor politici e tot ceva contingent. Că niciodată n-a existat ceva de genul unui “consens comunist” în cadrul intelectualităţii de stînga care dezbătea problemele majore developate prin revelatorul comunist e un fapt. Că tradiţia comunistă numără o puzderie de versiuni, radicale sau reformiste, democrate sau antidemocrate, republicane, anarho-sindicaliste, consiliste, eurocomuniste, social-democrate etc., e un alt fapt. Că nu o dată comunişti cu convingeri solide au criticat cel mai aspru şi mai lucid “socialismul real şi existent” e încă un fapt. Că de aici se trage concluzia că orice comunism trebuie să fie totalitar în vecii vecilor, amin, e pur şi simplu idiot! Şi falsifică, urmînd regula de aur a ritualului universitar de astăzi, toate faptele!

Da, din nefericire toate faptele sînt falsificate atunci cînd interpretarea generală a faptelor e de la bun început falsă, ignorînd particularităţile istoriei mondiale şi intelectuale a chestiunii comuniste. Asta serveşte cel mai puţin cauzei anticomuniştilor! Dar e bine aşa, fiecare merită pe deplin ce-şi face exclusiv cu mîna lui. Şi nu trebuie să fii un adept al dictaturii proletariatului pentru a vedea asta. Totuşi, dictatura proletariatului măcar n-a minţit în ce-i priveşte numele, aşa cum fac democraţii noştri de azi. Şi chiar dacă ea n-a existat decît pentru foarte scurtă vreme în forma sa revoluţionară autentică, asta nu trebuie să ne orbească cu privire la natura cu totul specială a acestei dictaturi, cel puţin în ce priveşte principiul ei cardinal şi ca soluţie relativă într-o fază trecătoare a luptei revoluţionare. Astăzi i se reproşează lui Lenin că ar fi fost un criminal. Nu acelaşi lucru poate fi spus atunci şi despre Bush sau despre orice alt lider democratic care-şi lansează ţara într-un război? Căci în care război, mai ales dacă el e unul revoluţionar-civil, se poate evita confruntarea pe viaţă şi pe moarte cu duşmanul? Uităm oare atît de uşor persecuţiile perioadei mccarthyste şi rolul jucat de Statele Unite în războaiele de pe mapamond în a doua jumătate a secolului al XX-lea (iar povestea continuă încă şi astăzi)? Şi nu e vorba doar de Statele Unite, ne putem mîndri din plin şi cu Europa noastră regăsită, aceea, să nu uităm, a războaielor coloniale şi a democraţiei de la Weimar, autostrada naţional-socialismului. Putem avea oare o memorie chiar atît de scurtă? Vom uita oare şi că dacă Revoluţia din Octombrie a trebuit să fie violentă, asta se datorează raţiunilor de stat clasice, care ar fi dictat acelaşi lucru în oricare alt stat atacat, de oriunde? E în întregime greşit să se traseze un raport de cauzalitate între comunismul ca atare şi violenţa de stat. Violenţa e în esenţa statului, iar dacă acesta e atacat, va răspunde. Asta nu face comunismul în mod inerent violent sau ucigaş. Aşadar, singurul lucru care i se poate reproşa lui Lenin e că a tratat statul comunist ca pe oricare alt stat modern tipic. Putea să facă însă altfel fără a pierde pentru totdeauna ceea ce a cîştigat deja în spaţiul tocmai aşa definit ca Uniune Sovietică? Nu ştim. Cert este că, turnat în tiparul statului modern capitalist, ale cărui ţeluri ultime (dezvoltarea militară şi economică) nu le putea pune sub semnul întrebării, iar asta din cauză că şi-a propus să existe – adică, să reziste – în lumea capitalistă, comunismul sovietic, crescut în umbra ameninţării externe permanente, devenise în cele din urmă un regim dictatorial. Nu există, după mine, altă explicaţie politiceşte convingătoare a eşecului, de vreme ce ameninţări mai puţin grave au trezit şi trezesc încă, în chiar inima democraţiilor noastre cele mai avansate, trăsăturile de bază ale autoritarismului (cf. îngrădirile impuse libertăţilor civile de “războiul împotriva terorii”).

Această ipoteză politică e verificată, în schimb, şi de versantul economic al socialismelor reale şi existente. Cei care s-ar îndoi de asta n-au decît să se întrebe dacă a reuşit vreodată o ţară nominal comunistă să inventeze un “mod de producţie comunist” în care dirijarea producţiei să fie efectiv în mîinile proletariatului prin intermediul consiliilor muncitoreşti? Vulgata neoconservatoare se mulţumeşte cu expresia “economie dirijistă” sau “de comandă” pentru a desemna “economia comunistă”, fără să remarce că, în ce priveşte în mod strict structurarea economiei în ţările nominal comuniste, avem de-a face, în fond, cu un capitalism de stat. Tot critica de stînga – Wilhelm Liebknecht în 1896! – a fost cea care ne-a făcut cadou acest instrument teoretic prin care se pot analiza inclusiv regimurile care se revendică în mod abuziv de la comunism.

Bineînţeles că o asemenea ipoteză nu serveşte vulgata neoconservatoare, de vreme ce urmărind aventurile capitalismului de stat se verifică efectiv sentinţa lui Marx şi Engels din Ideologia germană, conform căreia revoluţia comunistă nu poate fi decît una mondială. Că turnat în tiparul capitalismului, ceva din comunism a rezistat, sub forma socialismelor pretins realizate, pînă la sfîrşitul anilor ’80 ai secolului trecut, spune multe despre ferocitatea cu care îşi baricadează puterea statul modern (fascist, “comunist” sau democratic, dar înainte de toate capitalist), fără a spune însă nimic despre comunismul însuşi.

Cum stăm atunci cu Raportul? Nu devine astfel evident că felul în care utilizează acesta cuvîntul “comunism” e simplificarea însăşi? Că nu ajută deloc la clarificarea proceselor istorice în care ceva din chestiunea comunistă totuşi s-a materializat? Că el spune totul despre regimul comunist din România, mai puţin că, dacă el a existat, asta nu s-a întîmplat fără o oarecare bază populară şi izvorînd din frustrări cît se poate de reale cărora “Griviţa ‘33”, de pildă, nu le este decît simbolul cel mai palid! De ce ar accepta însă acest diagnostic unii pentru care comunismul trebuie să fie tabuul în jurul căruia să-şi facă dansul ritual Marii Preoţi Anticomunişti? Fie şi aşa. Să nu se creadă însă că nu ştim.

Ştiinţa veselă cu care ştim acest lucru interzice luarea în serios a Raportului. Căci luarea sa în serios pare să oblige astăzi orice poziţie “critică” faţă de Raport să repete şi să reafirme, pe cont propriu şi cu toată sinceritatea poate – dar nu mai puţin sub forma obiectivă a unui protocol ritual de intrare “competentă” în subiect –, gestul acestei condamnări, prin Raport, a comunismului tout court. Un gest fără îndoială diferit de şi cu totul secundar în raport cu “1989” (cînd opacitatea contextului permisese încă abrevierea provizorie a regimului prin vocabula “comunism”). Datorită deplasării istoriei şi a contextului politic însă, gestul ca atare al condamnării regimului devine, totuşi, mai mult decît ceva secundar. El ajunge, de fapt, să fie falsificat în întregime şi din capul locului de poziţia politică precisă care a anexat, în folos propriu, de la sine înţelesul respingerii moral-politice a crimei şi a persecuţiei. Şi nici asta, bineînţeles, nu înseamnă că l-am iubit pe Ceauşescu. Ceea ce trebuie să ţină însă în rezervă identificarea necondiţionată cu condamnarea secundară a comunismului, cea care ajunge să se exprime şi în Raport, este imensa reducţie, simplificare şi, ca atare, măsluire ideologică a experienţei istorico-politice a socialismului real şi existent, prin care cuvîntul “comunism” devine explicaţia exclusivă şi/sau de fond a crizei sociale româneşti actuale – un gest politic care, din punctul de vedere al adevărului pur şi simplu, este cu totul pe măsura escamotajului operat de regimurile “socialismului real(izat)”. Transformarea cuvîntului “comunism” în cifra Satanei scuteşte puterile actuale de orice responsabilitate pentru situaţia actuală: cuvîntul “comunism” devine rezerva inepuizabilă la care se poate recurge atunci cînd nu ne-ar conveni să recunoaştem că problemele curente ar putea proveni foarte bine din organizarea social-politică de azi. Sau nu e oare cuvîntul “comunist” aproape singurul adjectiv care să descrie în România zilelor noastre tot ce este negativ în politică? “Gîndire comunistă”, “obişnuinţe comuniste”, “mentalităţi comuniste” – în redundanţa lor, acestea par să fie astăzi explicaţia majoră a crizei sociale, şi chiar la unii care se vor, nevoie mare, progresişti. Sau cui nu i s-a părut oare că-şi poate critica adversarul politic sau partenerul de polemică prin asemenea expresii? Cîţi nu reproşează oare chiar Raportului că imită sau repetă “stilul comunist”, uitînd, desigur, să mai specifice şi conţinutul descris de ei prin acest termen? Iar dacă am începe să vorbim cu adevărat despre conţinuturi, ceea ce înseamnă nu litera (în sine, derizorie) a Raportului, ci problemele istorico-politice concrete, mai largi, mai precise şi mai grave decît litera oricărui text, cîţi nu ne vor înfiera drept “comunişti”, ceea ce va fi însemnînd, aici, simpatizanţi secreţi ai fostului regim? Cîţi nu ne vor forţa mîna să admitem, “totuşi”, că e mai bine acum? Ei bine, n-o vom face. Nici atunci n-a fost bine, nici acum nu e – avantajele şi dezavantajele relative nu justifică “mai binele”, un relativ de îndată absolutizat de ideologia dominantă, care vrea cu orice preţ să ne smulgă această concesie: “vedeţi, v-am zis noi, totuşi e mai bine acum, deci e cazul să uitaţi de comunism…”. De unde ştim toate astea? Dintr-un alt înţeles al cuvîntului “comunism”; din ceea ce, gîndind efectiv toate tensiunile semantico-politice a căror scenă a devenit acest cuvînt, nu coincide cu descrierea (exorcizarea) neoconservatoare, democrată doar cu numele, a chestiunii comuniste. Cu alte cuvinte, din ce se poate descrie – speculativ – prin sintagma “rest comunist”: nu doar ceva de ţinut minte la socoteală, ci – şi mai precis – ceea ce e ireductibil la împărţitorul anticomunismului procapitalist.

Ceea ce nu înseamnă că restul comunist ar numi puritatea sublimă a unei “ideologii comuniste”, care ar fi fost pur şi simplu trădată de practica “socialismului/comunismului real şi existent” (sic!). În fond, ceea ce rămîne după regimurile nominal socialiste e riguros altceva decît pozitivitatea – apropriabilă, repetabilă – a unei ideologii. Dimpotrivă! Ceea ce persistă ca rest e doar o exigenţă, o rigoare, “principiul de organizare şi de determinare”, ca să zic aşa, al unei liste de sarcini politico-teoretice în primul rînd actuale. Prima şi, pe moment, cea mai importantă dintre aceste sarcini e chiar aceea de a nu lăsa pe mîna belferilor “culturii” (şi, o dată cu Raportul, ai “expertizei”) ceea ce, din comunism, nu se lasă terminat (uitat, depăşit, epuizat) în condiţiile dilatării mondiale – în extensiune şi intensiune – a principiului capitalist de structurare a raporturilor sociale. E vorba, aşadar, mai curînd de-o insistenţă, în esenţă inapropriabilă, multiplu activabilă – deci nu existentă în act – de o practică de gîndire şi de acţiune care, prin simplul fapt că e o practică sau mai multe practici, dislocă, tra-duce şi “ideologia” chiar atunci cînd pune la lucru tradiţia de gîndire din care s-a hrănit aceasta. Şi o pune la lucru ca gîndire – nu doar că o gîndeşte deci, dar o şi tratează în primul rînd ca gîndire, şi nu ca “ideologie” în sensul neoconservator al termenului, conform căruia cheia de boltă a interpretării comunismului o constituie aplicarea în practică a unei ideologii. Să nu uităm că la Marx, într-o conceptualizare mai timpurie şi mai originară a ideologiei, realitatea (baza) e cea care determină mai întîi ideologia (suprastructura). Ideologia, aşadar, nu doar că nu se aplică realităţii, ci provine din ea, venind s-o mascheze pe aceasta. Iată de ce pînă şi un discurs împănat cu locuri comune ale stîngii (“ideologie”, “luptă de clasă”, “proletariat” etc.) a putut deveni, în mîinile puterii de stat, minciună – care este numele nesofisticat, fără pretenţii moral-scientiste calpe, al “ideologiei” în sens neoconservator. La fel cum democraţia a devenit astăzi şi pură minciună, şi ideologie în sens marxian, ceea ce nu înseamnă nici pe departe aplicarea unei ideologii la o realitate, ci legitimarea perpetuă a unui statu-quo. Asta însă nu trebuie să ne facă să uităm că, în iniţialitatea Revoluţiei Franceze, de pildă, democraţia a însemnat şi altceva. Ce? În ce priveşte esenţialul, cam acelaşi lucru pe care l-a însemnat dintotdeauna şi comunismul (atunci cînd fu mai mult decît o vorbă mincinoasă): lupta împotriva opresiunii. Acelaşi lucru pe care l-a însemnat cuvîntul democraţie pe pancartele din 1989 şi pe care a încetat să-l mai însemne, cu condiţia să nu ne îmbrobodim singuri, de la primele “alegeri libere” din România.   

Rămîne deci că restul comunist, aşa cum încerc să-l descriu aici, este mai curînd numele unei nevoi, decît substanţialitatea unui proiect de societate. Nevoia de a lupta împotriva opresiunii nu mai trebuie justificată – măcar atîta am învăţat, poate, din lecţia “socialismelor reale şi existente”. Atunci însă cînd opresiunea ţine prea puţin de nişte tirani a căror execuţie publică ar restabili o ordine “natural-democratică” (n-a existat niciodată aşa ceva), prima sarcină a cetăţeanului este să înţeleagă natura opresiunii. Astăzi, a ignora îngemănarea dintre opresiune şi capitalism e o dovadă de incultură tout court… E totuşi incultura care a devenit litera de lege a zilelor noastre – în şcoli, în “aşezămintele de cultură”, în revistele de cultură, în mass-media. Iată de ce trebuie să ne încăpăţînăm, în pofida a toate, în dreptul comunismului. În fond, nici măcar nu e o chestiune de încăpăţînare, ci de elementară precizie în raport cu lucrurile însele. Nu există, în tradiţia gîndirii, nici o altă delimitare a capitalismului care să-l fi considerat pe acesta ca atare, adică dinspre realitatea modernă cu totul nouă a “economiei politice”, care nu e o realitate printre altele, ci dimensiunea în care se instalează ceea ce e destinal în istoria modernă a lumii. Dar nu e oare critica economiei politice tocmai “ideologia comunistă” care şi-a ratat punerea în practică? Credulii care se mai lasă îmbătaţi de apa rece a unui asemenea enunţ vor trebui să ne spună şi ce anume din Capitalul lui Marx s-ar putea intersecta vreodată cu tot ce este în genere “aplicabil” sau “fezabil”. “Atunci e o utopie!” – vom auzi din toate părţile. Numai că o analiză nu e o utopie, fiindcă ea nu produce un model de organizare socială, ci extrage principiile organizării sociale curente şi reale. “Ce e atunci?” – ne-am pierde, poate, răbdarea. Răspuns: nimic altceva decît o chestionare precisă, care tocmai fiindcă e inclasabilă cu ajutorul noţiunilor curente de “ideologie” şi/sau “utopie” se înfăţişează ca restul ireductibil al criticii democrat-neoconservatoare a comunismului. Şi, cum se poate bănui, Capitalul nu e singurul rest de acest fel. Lupta împotriva opresiunii începe, astăzi, cu lectura veritabilă a textelor tradiţiei. Fără să se oprească aici, desigur, dar chiar şi asta e deja enorm în vremurile barbariei cu patalamale care scrie rapoarte de experţi, înfiinţează programe de cercetare şi scheme de finanţare, stabileşte temele “astăzi relevante”, acordă diplome, premiază, ne mîngîie pe cap.  

Ce mai trebuie făcut atunci, astăzi?

“Astăzi” e numele eşecului stîngii – mai precis, al unei anumite speranţe la stînga, respectiv că lumea ar putea fi schimbată fără a fi schimbată prea tare.

Înfrîngerea stîngii pe scena politică (înainte de toate capitalistă, să nu uităm) se datorează faptului de a nu se fi ridicat politiceşte la înălţimea chestionării comuniste, care pune în joc mondialitatea Capitalului; asta însemnînd, de fapt, altceva decît simpla răspîndire planetară a unei forme de producţie şi chiar altceva decît ceea ce se cheamă, simplu, “imperialism”. E vorba mai curînd că unicul administrator al dreptului la existenţă a orice (şi, ca atare, al oricărui viitor) este, în lumea mondializării, forma-capital – totul trebuie să i se adapteze şi i se adaptează (sau dispare). În raport cu aşa ceva, recentele încercări ale altermondialismului sau experienţa “socialismului real şi existent” sînt unul şi acelaşi lucru. Prin ele ni se arată, cu o evidenţă zdrobitoare, tendinţa stîngii de a ceda treptat (sub presiunea unui “pragmatism” prost înţeles) în faţa imperativelor lumii care se cere schimbată şi, mai ales, în faţa iluziei că ţelul stîngii este “succesul politic” pe scena democraţiei reprezentative, iar nu bulversarea cu totul a acestei scene. În acest sens, destinul contemporan al stîngii şi căderea “socialismului real şi existent” nu fac decît să confirme adevărul comunist: nu vom scăpa de dominaţia mondializată a Capitalului acceptînd să jucăm rolul unui partid politic oarecare sau limitînd revoluţia la graniţele unui singur stat, înţeles în mod clasic. “Credibilitatea” scăzută a stîngii se datorează tocmai lipsei sale de consecvenţă şi de radicalitate politică (ceea ce nu înseamnă numaidecît violenţă): electoratul s-a săturat de discursul de stînga ce maschează aceleaşi politici mai mult sau mai puţin neoliberale, şi a avut dreptate să se sature de el. Realitatea partidului comunist, care să se îngrijească de soarta muncitorilor şi să inventeze instituţii autonome ale solidarităţii muncitoreşti (fonduri de pensii, de grevă, biblioteci, seminarii, institute de cercetare etc.), e şi ea pierdută în negura istoriei sau în atmosfera de carnaval de strigoi a campaniilor electorale. Forţele care se declară astăzi de stînga speră totuşi că vor putea reveni cîndva la putere fără a restabili Partidul Comunist ca o structură internaţională în cadrul căreia să se frămînte chestiunea comunistă şi istoria eşecului stîngii în sensul determinat mai sus.

Partid Comunist – se plănuieşte oare un nou totalitarism? Departe de a fi figura prin excelenţă a totalitarismului, partidul comunist internaţional e singura formă de organizare care poate unifica forţele de stînga şi creşte astfel “impactul lor politic”, deşi în nici unul din sensurile uzuale ale acestei expresii, care n-a însemnat pînă acum decît preluarea puterii de stat şi păstrarea vechilor condiţii de existenţă socială sau, cum s-a întîmplat în cazul “socialismelor reale şi existente”, simpla impunere a altora, aparent “noi” sau “nemaiauzite”, dar în realitate fiind acelaşi lucru cu instituţiile statului capitalist. Un asemenea “impact politic” e totuşi reversul necesar al confundării comunismului cu pozitivitatea la îndemînă a unui model sau a unei scheme de organizare socială, respectiv cu o “utopie” (în sensul cel mai banal al termenului). Puţini vor să-şi mai aducă aminte azi că Marx a fost primul care să condamne socialismul utopic, iar cei care încearcă să combată comunismul real şi existent pe baza enunţurilor programatice ale lui Marx şi Engels (din Manifestul Partidului Comunist, de pildă) uită pur şi simplu momentul şi posibilul istoric precis al enunţării lor. Dacă ţinem seama de toate astea, ne vom reaminti poate şi că antagonismul de clasă se articulează de fiecare dată istoriceşte şi, prin urmare, fronturile luptelor dintre clase se redefinesc o dată cu mersul istoriei şi ca mers al istoriei. Ceea ce înseamnă: comunismul nu e dat ca schemă de (re)organizare socială, exigenţa lui primă – descifrarea coerentă a conflictelor sociale şi lupta împotriva opresiunii –  trebuie regăsită de fiecare dată în funcţie de fronturile istorice ale luptei de clasă. 

Partidul trebuie să devină aşadar o structură pentru care nu există propriu-zis un nume sau un model; cu alte cuvinte, horribile dictu, un partid speculativ. Ceea ce se poate spune despre el este că trebuie să fie unul mondial(izat) (“internaţional”, cu alte cuvinte – dar şi acest termen se cere regîndit). De asemenea, el trebuie să fie implicat în producerea şi difuzarea unor cunoaşteri de rang înalt care analizează, evită şi denunţă legăturile sau, mai precis, protocoalele sociale care fac astăzi din orice ştiinţă servitoarea gestionarilor lumii-capital. E crucial deci ca o componentă educaţională a Partidului să dubleze educaţia curentă, privată sau de stat. Eficacitatea acestei componente educaţionale se cere inventată în funcţie de unicul imperativ al dezafectării lumii nu distrugere nemijlocită şi dintr-o dată, ci mai curînd depopulare, prin exod, a locurilor simbolice, simultan politice, sociale şi culturale, care asigură reproducerea lumii actuale. În acest sens, figura dezafectării lumii este nu revoluţia, dacă prin revoluţie se înţelege preluarea puterii de stat, ci greva generală mondială. Fără a o proiecta ca simplă realitate (ori ca scop al unei acţiuni concrete), ci luînd-o în calcul tocmai în imposibilitatea ei reală, greva generală mondială este revelatorul tuturor lucrurilor care se opun astăzi proletariatului. Iată din ce trebuie să izvorască toate practicile, precum şi structurarea ansamblurilor de practici pe care “partidul” trebuie să le pună în mişcare. În primul rînd însă, “partidul” trebuie să înceteze să mai creadă că sarcina sa e una la îndemînă, uşoară şi că poate fi rezolvată prin mijloace relativ simple ca propaganda, agitaţia, campania electorală, manifestaţia sau terorismul, adică fără să se inventeze forme noi de prezenţă politică, altele decît obişnuitele icarii sau cooperative de producţie. (Strategia enclavei socialiste compacte într-o lume capitalistă e poate prima care trebuie abandonată după eşecul socialismului real şi existent.) Înainte însă de a se apuca de orice, “partidul” trebuie să evite adaptarea sarcinii sale nivelului de înţelegere sărăcăcios la care a adus masele educaţia capitalistă. El trebuie mai întîi să ridice masele – aici e prima dificultate şi luptă de dat – la nivelul de înţelegere de care este nevoie pentru a judeca ce-i cu capitalismul. Numai dintr-o asemenea judecare în mai mulţi – în care se va arăta şi ce trebuie salvat din principiul democraţiei – putem spera că se vor naşte practicile/instituţiile dezafectării lumii. Oricum, şansele ca ele să se ivească mai curînd de aici sînt mai mari decît acelea ca ele să ţîşnească din noul obscurantism politic, care a abandonat orice idee de emancipare. Ceea ce nu înseamnă că un proletariat luminat va putea izbuti fără luptă revoluţionară, că educaţia, singură, va schimba peste noapte figura lumii. “Partidul”, aşadar, trebuie să fie gata de luptă în orice clipă – arbitrarul acestei clipe urmînd să fie ameninţarea sa. Dacă e ca stînga să devină iarăşi o forţă propriu-zis politică – într-un alt sens decît cel al democraţiei reprezentative – trebuie ca, pe moment, ea să renunţe la arena politică în formele ei actuale, fără a-şi diminua totuşi o anumită forţă a numărului. Stînga trebuie să devină o forţă cu precădere de opoziţie, extraparlamentară chiar, dar cu atît mai intransigentă, refuzînd din capului locului să participe la definiţia contemporană şi politicianistă a partidului politic, precum şi la administrarea politicilor neoconservatoare/neoliberale/capitaliste pur şi simplu, distanţîndu-se deci de politica-spectacol şi constituind, deopotrivă înăuntrul şi deja în afara edificiului social, un mod-de-a-fi-politic alternativ care să dezmintă printr-o suită de practici coordonate identificarea calomnioasă a comunismului cu totalitarismul.

Cum ar arăta concret măsurile care ar putea readuce partidele nominal de stînga la principiile chestionării comuniste? Strategia partidelor de “stînga” poate fi numai una singură: să aibă curajul de a fi de stînga, adică anticapitaliste! Ceea ce înseamnă: să scape de toţi îmbuibaţii şi corupţii lor; să constituie consilii muncitoreşti, cluburi şi seminarii în care proletariatul să poată avea acces la cunoaşteri veritabile, şi nu doar la spălatul pe creier ideologic; să înfiinţeze instituţii de întrajutorare reciprocă (fonduri de pensii, de grevă, de intervenţie “culturală” etc.), inclusiv de muncă voluntară, pentru a atenua dependenţa proletariatului de piaţa mondială; să înfiinţeze reviste şi ziare locale, naţionale şi internaţionale, posturi de radio şi poate de televiziune (sau, mai bine, cluburi de cinema!), care scăpînd dominaţiei comercialului să prezinte texte, filme şi reportaje relevante pentru înţelegerea situaţiei concrete în care ne aflăm; să colaboreze în mod activ cu sindicatele; şi, lucrul poate cel mai dificil, să armonizeze nevoia de a acţiona în mod coordonat cu descentralizarea structurilor de conducere; adică să întărească alianţele internaţionale şi să se comporte efectiv ca o filială a unei mişcări comuniste internaţionale (care trebuie să reproducă în mare ceea ce am descris aici în mic), învăţînd să evite şi marasmul stîngii actuale, şi autoritarismul (e drept, “de război”) al vechii stîngi, precum şi dictaturile crescute din el. Aici se concentrează, în fond, tot ce trebuie regăsit şi reînfiinţat, dacă vom cădea de acord că problema fusese în mare parte rezolvată de tradiţia comunismului consilist, respectiv de ideea constituirii unor consilii muncitoreşti (de scară, de bloc, de stradă, de cartier, de oraş, de regiune, de ţară, de continent ş.a.m.d.), prin care politica ar ajunge, în sfîrşit, în mîinile subiecţilor ei reali.

Totuşi, să nu ne închipuim vreo clipă că aşa ceva e de obţinut fără luptă.

Bruxelles, decembrie 2007 – august 2008

Notă: Textul de faţă a apărut, mai întîi, în numărul 29 al revistei IDEA artă+societate, iar apoi, cu infime modificări, în volumul Genealogii ale postcomunismului, Adrian T. Sîrbu, Alexandru Polgár (eds.), Cluj, Idea Design & Print, 2009. Autorul stă la dispoziţia cititorilor interesaţi de acest subiect la adresa: <stiinta.societatii@gmail.com>.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.