Protestele din Moldova în cîteva momente

vitalie spranceana pozaMomentul Sturza. Ion Sturza a fost desemnat în calitate de candidat la funcția de prim-ministru pe 21 decembrie 2015. A fost o candidatură nu chiar neașteptată de vreme ce, pe de o parte, discuțiile între fostele componente ale AIE  (PLDM, PL și PD) intraseră în blocaj, iar pe de altă parte, Ion Sturza însuși era o prezență activă în politica moldovenească în diverse ipostaze (comentator, critic, un fel de jurnalist de investigație care promitea să divulge lucruri și nume ale unor diverși vinovați). Într-un moment s-a vorbit chiar de o revenire a lui în politica moldovenească în calitate de locomotivă a Partidului Liberal Reformator (PLR), lucru care nu s-a mai întîmplat din motive necunoscute.

Candidatura lui Sturza a energizat rapid balta stătută care este politica moldovenească. În primul rînd, Ion Sturza venea din afara sistemului politic actual (era plecat de mai mult de zece ani din țară, nu era argat al vreunui partid condus de vreunul din oligarhii locali). În al doilea rînd, memoria colectivă oficială (aia cu cont pe facebook) a reținut perioada de guvernare a prim-ministrului Ion Sturza (martie-noiembrie 1999) drept un moment de maximă apropiere între Moldova și Uniunea Europeană și drept o șansă de relansare a țării întreruptă de o cîrdășie între comuniști și creștin-democrați. Majoritatea suporterilor sau criticilor lui Ion Sturza de pe facebook (inclusiv subsemnatul) sunt prea tineri pentru a-și aminti la modul concret despre realitățile economice ale anului 1999. În al treilea rînd, Ion Sturza e perceput ca un self-made man, care și-a creat cumva de unul singur (cu bănuielile și suspiciunile de rigoare, desigur) averea și cariera, spre deosebire de puzderia de bogătani locali care s-au îmbogățit peste noapte făcînd afaceri cu statul ori beneficiind de pe urma poziției lor în aparatul de stat (las la o parte caracterul de adevăr al acestei percepții deoarece el depășește cadrul acestei discuții).

Popular (mai ales pe facebook și de acolo în mass-media), cu imagine relativ curată, independent de relațiile semi-mafiote dintre clicile de la Chișinău, administrator priceput, comunicator eficient, citit, vorbitor de mold-gleză cum îi stă bine unui moldovean cosmopolit, ușor arogant (asta însă e o trăsătură comună printre politicienii moldoveni care preferă să vorbească cu electoratul și restul cetățenilor doar la congrese și să se deplaseze prin oraș cu mercedes-uri blindate.) – așa apărea Ion Sturza în momentul desemnării sale în calitate de candidat la funcția de prim-ministru.

E greu de construit profilul ideologic al lui Sturza, cel puțin din informația eclectică care există în spațiul public și din ”versiunea personalității sale” pe care acesta o vinde presei. Pe de o parte, Ion Sturza pare a fi un fel de liberal (cu unele ieșiri libertariene) ce crede în nevoia administrării eficiente a banului public, optimizarea cheltuielilor bugetare în unele domenii (cheltuim, zicea Sturza în cîteva ocazii, aproape 8 % din PIB pentru educație iar asta e foarte mult în comparație cu țările vecine). Totodată, Ion Sturza a lansat și cîteva teme ce pot fi ușor calificate ca fiind ”de stînga”: nevoia de a oferi o bătrînețe demnă și echitabilă pensionarilor prin creșterea plăților care le face statul către această categorie, nevoia de a impune educația ca un domeniu strategic pentru proiectul de dezvoltare al țării…

Rezerva de imagine pozitivă a lui Ion Sturza a crescut enorm după ce acesta a introdus trei inovații în campania sa de candidat (staff-ul său a fost inspirat să aleagă strategia de mini-campanie electorală pentru candidat, iar asta a dat o dimensiune de competiție întregului proces). Inovațiile au fost: discuții publice transparente cu toți actorii sociali relevanți: societatea civilă, patronatele, primarii celor mai importante orașe (spre deosebire de predecesorii săi, de exemplu Valeriu Streleț, care au făcut consultațiile cu ușile închise); declarație de integritate ce a fost semnată de toți membrii echipei guvernamentale (cu puțină putere legală dar cu multă valoare simbolică) și program de guvernare deschis, construit cu participare populară (cetățenii au avut posibilitatea să formuleze și să expedieze propuneri pentru candidat pe un site creat special, iar o echipă de voluntari, inclusiv subsemnatul, le-a prelucrat și a făcut o sinteză finală[i]).

Ce-a fost mai departe e istorie: ședința din 4 ianuarie, unde candidatul Ion Sturza urma să-și prezinte programul și echipa de guvernare, nu a întrunit cvorumul necesar și s-a mers pe desemnarea unui alt candidat.

Sturza mai avea, zice fostul purtător de cuvînt al președintelui Nicolae Timofti, Vlad Țurcanu, șansa de a fi nominalizat în calitate de candidat la funcția de prim-ministru după ce șeful statului îl respinsese pe Vlad Plahotniuc, dar a fost preferat Ion Păduraru…

Ce fel de prim-ministru ar fi fost Ion Sturza în caz că era ales? Pot doar specula. Pentru că acesta a declarat, în cadrul întîlnirii cu societatea civilă din 23 decembrie, că liniile generale de politică ale guvernului sunt clare – acordurile cu UE, reluarea negocierilor și programelor de finanțare ale FMI și BM – nu am avut motive să mă fi așteptat că programul de reforme să fi fost radical diferit de cel al guvernelor precedente în compartimentele esențiale pentru mine: protecție socială, educație, protecție a sănătății, reducerea inegalităților, protecție a muncii. ”Normele” FMI în aceste domenii sunt clare – codul muncii de o pagină jumătate cu relaxarea relațiilor de muncă în folosul angajatorilor, protecție a sănătății bazată pe contribuții, reducerea cheltuielilor sociale, creșterea dimensiunii de utilitate practică şi comercială a educației (care ar preda nu cunoştinţe şi calități generale, ci abilități ce pot fi vîndute pe piață) etc… Guvernarea Sturza ar fi fost diferită, probabil, pe segmentul liberalizării competiției și demontarea monopolurilor în Moldova, creșterea ponderii sectorului IT etc. Însă n-a fost să fie.

Momentul Vlad Plahotniuc. Acest cetățean merită un articol aparte. Poate și o carte cu vreo ocazie. Omul care e creditat cu influența cea mai mare asupra situației din Moldova și care formal nu răspunde de nimic. O persoană privată ce-l poate suna pe primul-ministru, poate intra fără probleme la președintele țării. Formal, însă, Vlad Plahotniuc a redevenit recent unul dintre liderii Partidului Democrat…

Pentru articolul de față mă interesează o întrebare: ce l-a făcut pe Vlad Plahotniuc să decidă să intre în politica formală? Ce a motivat insistența acestuia de a ajunge prim-ministru? Am auzit destule versiuni, de la cea potrivit căreia Plahotniuc ar fi dorit astfel să se pună bine cu niște bandiți din Rusia care aveau nevoie ca acesta să ofere probe că controlează situația în Moldova (răspîndită de alde Sergiu Mocanu) la versiuni psihologizante că, dacă ajungea prim-ministru, Plahotniuc s-ar fi răzbunat complet pe Filat arătîndu-i acestuia că poate fi și el prim-ministru.

Președintele Nicolae Timofti, cum se știe, a rezistat (și și-a cîștigat cele 5 minute de simpatie populară. Unicele din mandatul său.)

Ce s-ar fi întîmplat dacă ieșea Plahotniuc prim-ministru?

O parte din societate percepe un asemenea scenariu ca fiind ultimul și cel mai important din procesul de capturare, de către Plahotniuc, a instituțiilor statului. De aici pînă la dictatura personală a oligarhului de la Grozești nu ar fi decît un pas… Altă parte a societății ia ca un afront posibilitatea ca un individ cu o asemenea reputație negativă să ajungă într-o funcție de conducere.

Ambele părți, după părerea mea, exagerează în aceeaşi măsură.

Intrarea în politica formală  a lui Plahotniuc ar fi însemnat cîteva lucruri importante pentru scena politică locală – dispariția celui mai important jucător al subteranei și, prin asta, intrarea în legalitate a celei mai semnificative părți a subteranei politico-economice, intrarea lui Plahotniuc într-o logică cu anumite reguli – transparență, legături vizibile, canale de comandă clare și consecințe – dependența supraviețuirii politice de competiția electorală și configurația parlamentară, dependența imaginii și influenței de abilitatea de a implementa reforme, de capacitatea de a soluționa probleme sociale și economice.

Într-un sens, prin faptul că decidea să intre oficial în politică, Plahotniuc își tăia sursele subterane ce îi alimentează influența: justiția și guvernarea prin telefon, lipsă totală de transparență și evitare a responsabilității. Un prim-ministru ce dă indicații la telefon unui subaltern să treacă peste lege ori s-o interpreteze așa cum îi convine (așa cum zic gurile rele că ar face Plahotniuc) nu ar face decît să-și adune astfel file la dosar și ani de pușcărie în viitor. Din acest punct de vedere intrarea lui în politica formală nu ar fi fost neapărat lucrul cel mai prost.

Prin refuzarea candidaturii sale la funcția de prim-ministru s-a evitat pericolul imediat ca acesta să ajungă prim-ministru. Dar dominația sa asupra politicii locale nu a diminuat cîtuși de puțin. Din contra, Vlad Plahotniuc pare să fi păstrat intactă acea zonă subterană de manevră care îl face atotputernic: controlul informal al instituțiilor de stat, controlul unor dosare și materiale denigratoare asupra rivalilor săi. Acolo unde el se simte ca peștele în apă: nu răspunde pentru nimic deși influențează totul.

Momentul Nicolae Timofti. Președintele cel mai slab al Republicii Moldova și-a exercitat pe deplin și cu demnitate atribuțiile doar pe durata a cel mult 1-2 zile, din momentul în care a refuzat prima oară candidatura lui Vlad Plahotniuc (a refuzat-o repetat, a cerut apoi și re-confirmarea semnăturilor deputaților ce l-au propus) pînă în momentul în care l-a desemnat pe Ion Păduraru drept candidat la funcția de prim-ministru. După acel moment președintele și-a pierdut și puțina încredere ce o mai avea, a fost părăsit de purtătorul său de cuvînt și, după toate semnele, nu va mai avea parte de un al doilea mandat.

Nicolae Timofti, pentru cei care nu țin minte, a fost o candidatură de compromis după ce Marian Lupu și Vlad Filat nu s-au putut înțelege cine dintre ei ar fi mai potrivit pentru așa o funcție vajnică. Timofti apărea drept varianta ce aranja toate părțile fiind neafiliat vreunei componente a alianței. Timofti a fost pus în funcție cu promisiunea că nu intervine în treburile alianței de guvernare și președintele așa și a făcut – adică nu a făcut nimic. Inacțiunea sa intenționată a născut bancuri în popor și au creat percepția unui om întîmplător ce se află în funcția cea mai înaltă în stat, avînd importante resurse de putere la îndemînă și care… preferă să nu se amestece. Care chiar se străduie să evite orice amestec.

(Struțo-cămila care este regimul semiparlamentar din Moldova îi oferă președintelui prerogative destul de importante pentru ca acesta să participe activ la procesul politic și îi oferă chiar cîteva pîrghii decisive – prerogativa de a numi candidatul la funcția de prim-ministru, comandant suprem al forțelor armate).

Timofti nu e creatorul regimului oligarhic (ori făuritorul societății captive), dar e cel care, prin seria de acțiuni (şi inacţiuni) contradictorii sau indecise, va fi contribuit cel mai mult la consolidarea finală a acestui sistem.
Marea vină a lui Nicolae Timofti va fi cea de a fi pus interesul privat (un fecior care i-ar fi șantajabil pentru un incident cu droguri) deasupra interesului public (cică Plahotniuc l-ar fi șantajat că ar putea iniția un proces penal în legătură cu acest fecior). Mai e vina de a nu fi utilizat resursele politice la îndemînă: șantajarea șefului statului e pasibilă de a fi considerată amenințare la adresa statului și, în calitate de șef al statului, Nicolae Timofti deținea suficiente instrumente – armata, serviciile secrete – pentru a riposta. În fine, dar poate cel mai important, vina lui Timofti e și că a evitat să spună publicului în mod deschis care e obiectul șantajului, cine e persoana/persoanele care au inițiat șantajul, în ce constă vina feciorului (la o adică, îs pline pușcăriile moldovenești de inși care își ispășesc pedeapsa pentru infracțiuni similare și nu curgea sînge dacă feciorul președintelui făcea pîrnaia binemeritat).

Așa ori altfel, șeful statului l-a desemnat pe Ion Păduraru (deși îl putea băga pe Sturza la înaintare), apoi a acceptat candidatura lui Pavel Filip și la final a investit, la miez de noapte și pe furiș, guvernul PD ”votat în parlament” în vreo 30 min, cu încălcări grave de procedură. (E adevărat că la vremea aceea cîțiva parteneri politici externi – ambasada SUA, UE, Ministerul Afacerilor Externe al României  – își exprimaseră deja sprijinul pentru noul guvern).

Slab, neinspirat, nehotărît – acesta e profilul președintelui de țară care ar fi putut opri șirul de proceduri ”semilegale” prin care s-a investit noul guvern PD+PL și care, avînd șansa de a alege oameni din afara sistemului politic compromis, a preferat totuși să mai dea o șansă acestuia.

Momentul România. România s-a poziționat nefericit în această lungă criză politică din Moldova. Pe de o parte, autoritățile oficiale românești – Ministerul Afacerilor Externe, primul ministru Cioloș, președintele Iohannis – s-au grăbit să salute înscăunarea la Chișinău a unui guvern votat în Parlament într-o manieră nici măcar la modul formal democratică – deputații au aflat de ședință cu 2 ore înaintea ei așa încît unii dintre ei nu au mai reușit să ajungă la parlament, actul votării a sărit peste sesiunea de prezentare a programului de guvernare și a celei de întrebări-răspunsuri, guvernul a depus jurămîntul la președinție pe furiș…Un gest pe care, mulți pro-europeni de la Chișinău, care încă percep România ca o țară soră și ca un model demn de urmat, l-au considerat ofensator.

Pe de altă parte, DNA și autoritățile românești s-au arătatat foarte tolerante faţă de afacerile murdare ale oligarhilor moldoveni (de la tolerarea traficului cu țigări la acoperirea unor scheme internaționale de contrabandă cu combustibile) ajutîndu-i în acest mod să-și consolideze puterea. În acest context, nu e neapărat nevoie ca DNA să treacă Prutul – era suficient ca instituția să-și facă treaba la ea acasă, dincolo de Prut.

Puse împreună, aceste fapte subminează mult din autoritatea pe care o are România la Chișinău. (La acestea trebuie să adăugăm și faptul utilizării cinice a ideilor unioniste de către cîteva grupuri politice de la Chișinău. De-a lungul anilor Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă (împreună cu un grup eterogen de naivi, cinici și pur și simplu ariviști uniți doar de loialitatea față de Mihai Ghimpu personal) au știut să monetizeze sentimental (și financiar) nișa unionismului romantic (preluată aproape intactă de la Iurie Roșca).

Așa încît idealurile unioniste au ajuns să furnizeze perdeaua de fum necesară pentru a acoperi scheme internaționale de trafic de combustibil, scheme locale de preluare a proprietății publice – terenuri, transport – în mun. Chișinău, abuz de putere și lobby corporativ (împînzirea orașului cu gheretele unor consilieri liberali sau construcțiile ilegale de locuințe operate de firma unui alt apropiat al unionistului).

Am speculat în altă parte că acest proces reprezintă o ruptură a relației speciale pe care o are o parte mare a societății Republicii Moldova cu România. Prin aceste acte, în acest moment, România devine, pentru partea educată și zis-proeuropeană a societății moldovenești, o țară printre altele.

Schimbarea se vede și în Piața Marii Adunări Naționale acolo unde în locul ”Horei Unirii”, ”Treceți, batalioane române Carpații!” și a discursurilor patriotico-lacrimogene gen Corneliu Vadim Tudor/Adrian Păunescu au putut fi auzite slogane de genul “Unire, moldoveni!”, “Unire, cetățeni”, “Moldova!”.

E acel moment cînd protestul nu mai seamănă cu un matineu din anii 90, ci atunci cînd soluțiile sunt căutate în interior, nu în afara, cînd salvatorul nu e așteptat să vină din afară (România sau Rusia), cînd oamenii nu mai sunt separați pe linii geopolitice (pentru că și geopolitica e de data aceasta împotriva protestatarilor), cînd identitatea ad-hoc a protestatarilor (și relația lor cu restul corpului social) e construită pe baza unor piloni de solidaritate, cînd inși ce s-au urît sincer ani și ani acum stau cot la cot…

Dacă chiar acest proces va sfîrși doar așa, oricum va fi marele precedent pe care se poate construi o altfel de ţară…

Ruptura s-a ”simțit” și de la București. Armand Goșu, bunăoară, zicea că prin sprijinul pe care i-l acordă România lui Vlad Plahotniuc aceasta contribuie la delimitarea moldovenilor de România și la nașterea unui națiuni civice moldovenești. Constatarea s-ar putea să fie desigur puțin grăbită: Igor Dodon și Andrei Năstase, pentru a-i lua pe liderii cei mai vizibili, reprezintă variante diferite, complet opuse și chiar ireconciliabile ale ”moldovenismului civic” – unul promovează un moldovenism cu accente românofobe, celălalt are simpatii pro-românești. Interesul și alianța lor sunt mai degrabă de moment – debarcarea guvernului și provocarea alegerilor anticipate. Şi totuşi, s-a auzit la mitingul de ieri un slogan care a fost aşteptat de mai bine de 20 de ani: “Găgăuzi, ruşi, ucraineni, moldoveni – sîntem cu toţii moldoveni! Unire, moldoveni!”

Despărțirea de România și de naționalismul patetic, gregar, segregator, patriotard – acestea s-ar putea număra printre marile schimbări aduse de protestele din această iarnă.

Momentul PMAN. Mult timp nu am priceput de ce mișcările de protest (întîi Platforma DA apoi și mișcarea lui Dodon-Usatîi) insistă pe marșuri și adunări în locațiile centrale ale orașului. Pe urmă, cînd DA a încercat să mobilizeze oamenii în teritoriu și nu a mers, pentru că oamenii nu ieșeau pur și simplu, am înțeles că obsesia mișcărilor protestatare de a se produce în PMAN reprezintă o consecință a faptului că acestea nu au caracter de masă, nu au structuri active în teritoriu și nu pot mobiliza oamenii la locul unde se află. Majoritatea partidelor și mișcărilor sociale active în ultimii ani nu sunt decît 2-3 persoane foarte mediatizate și cîteva pagini de facebook. (Nu e neapărat vina lor – e un trend general de diminuare a participării cetățenilor în forme instituționale precum partidele, sindicatele, bisericile etc.). În consecință, mișcările de protest nu reușesc să mobilizeze decît într-un mod foarte superficial masele populare. La protestele din PMAN vin protestatarii obișnuiți – clasa medie, cetățeni activi, ONG-iști, idealiști, aripile tinere.

Această paradigmă protestatară e și ea mai degrabă mediatică decît una de mobilizare reală. Întreaga scenografie a protestului – vorbitori care se înghesuie la microfoane, muzică, aglomerație de steaguri – este concepută pentru a putea fi arătată la televizor, fotografiată și distribuită pe facebook și twitter, filmată și plasată pe youtube. (Partea problematică cu acest mod de a organiza protestele este că depinde de capacitățile și resursele mediatice la dispoziție. Or, în condițiile în care cîmpul mediatic local – televiziuni, radio, o mare parte din on-line – e sub controlul unor forțe total ostile mișcării protestare, a face proteste pentru TV e destul de riscant).

Nu este greu de arătat că o scenografie ce ar avea drept scop mobilizarea populară ar arăta exact invers: în locul microfoanelor care crează inegalități extreme (între un ins cu microfon și alte zece mii care pot doar să asculte) ar trebui grupuri non-ierarhice în care oamenii și-ar putea exprima în mod liber și nestingherit, în condiții legale şi legitime, opiniile și criticile, în locul muzicii – discuții și polemici (muzica e și mai autoritară – ea nu presupune nici un fel de feedback).

Așa, poporul e folosit în calitate de decor (pentru a n-oară) fără instrumente de participare reală.

Momentul Alianța Anti-Plahotniuc.

Împărtășesc parțial bucuria exprimată de unele voci precum Natalia Morari care zic că protestul anti-Plahotniuc e extrem de important deoarece a reușit să adune împreună și pe aceeași scenă figuri atît de diferite precum Andrei Năstase, Renato Usatîi, Maia Sandu și Igor Dodon.

Asta e adevărat: posibilitatea ca lui Plahotniuc să i se ofere șansa de a controla întregul sistem politic a unit, din varii motive, toată opoziția. (Igor Dodon înțelege probabil că, dacă a fost posibil ca în 2 ani să fie demontat Partidul Comuniștilor, un partid cu tradiție, același mecanism ar putea fi utilizat și împotriva socialiștilor și cele 20 și ceva de procente ale socialiștilor s-ar topi rapid.)

Dar pactul anti-Plahotniuc e doar un pact împotriva unui dușman comun (iar asta unește cel mai rapid). Și nu e nevoie de prea mult sacrificiu din partea forțelor politice eterogene ce compun mișcarea de protest din PMAN pentru a articula o opoziție anti-Plahotniuc (deși și aici sunt nuanțe: Andrei Năstase, Igor Dodon și Maia Sandu par să aibă o opoziție principială față de Plahotniuc iar la Usatîi opoziția e personală). Nu e nevoie să faci ajustări la statut pentru a striga: Jos Plahotniuc!

Mult mai dificil va fi procesul de consolidare a acestei opoziții și de elaborare în comun a unui proiect de țară alternativ. (Aici vor intra în joc preferințele ideologice, geopolitice, mîndriile și ego-urile personale etc).

Deocamdată, forțele unite ale protestului anti-Plahotniuc nu par decise să facă pasul următor: construcția unui proiect de țară alternativ. Orizontul protestelor și revendicarea comună pare să fie convocarea alegerilor anticipate în primăvara aceasta.

La care însă fiecare componentă a protestului ar merge separat, cu propriul program.

 

(Va urma)

[i] Deși evit asocierea cu orice candidat sau partid politic, am mers pe ideea că programul construit de jos reprezintă un precedent important pentru practica politică locală și din acest motiv trebuie să pun umărul la implementarea lui. Mai ales că am fost autorul general al acestei idei.

text apărut inițial în Platzforma.md.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.