Politici de natalitate: despre clasă, rasă si biopolitică

TEMA: Evoluţii demografice

Victoria StoiciuDin octombrie 2012 s-a revenit la  procentul de 85% din venituri pentru creşterea copilului. Subiectul poartă o încărcătură emoţională pe care puţine alte măsuri sociale o atrag după sine,  pentru că vizează nişte categorii la care suntem sensibili cu toţii: maternitatea, copilăria, generaţia de mâine. Şi totuşi, chiar dacă sunt  justificate prin recursul la discursuri sentimentale, politicile de natalitate nu ţin deloc de sentiment şi emoţie, ci – aşa cum voi arăta în continuare – de logica exercitării puterii şi mecanisme de control şi regularizare.

V-aţi întrebat vreodată de ce se doreşte o stimulare a natalităţii şi de ce natalitatea în creştere e un deziderat? De ce guvernele decid să aloce anual sume consistente pentru îndemnizaţia mamei, alocaţii pentru creşterea copiilor, etc? De ce toate statisticile sau ştirile care mărturisesc despre un recul demografic au un ton profund  alarmant, neliniştitor? Justificările cel mai des întâlnite fac referire, pe de o parte, la o raţionalitate de ordin economic, iar pe de altă parte la drepturile sociale garantate constituţional şi legal.

Sistemul social în pericol. Soluţia – demografia sau economia?

În ceea ce priveşte argumentele economice în favoarea stimulării natalităţii, orice analiză mai atentă va scoate în evidenţă şubrezenia unei asemenea fundamentări. Argumentul tradiţional în acest sens este legat de îmbătrânirea populaţiei, efectele negative ale acesteia asupra pieţei muncii, asupra raportului dintre pensionari şi salariaţi, etc. Şi totuşi,  lucrurile nu sunt nici pe departe atât de evidente. De exemplu, s-ar putea ca în condiţiile unui şomaj ridicat,  îmbătrânirea populaţiei să aibă efecte pozitive asupra pieţei muncii, ducând la o armonizare a cererii de forţă de muncă cu oferta de forţă de muncă şi, respectiv, o diminuare a şomajului. Apoi, chiar dacă penuria de forţă de muncă s-ar menţine, se poate recurge la soluţia imigraţiei care, economic vorbind, este mai avantajoasă (nu vorbim de alte costuri): un influx sporit de imigranţi ar putea armoniza cererea cu oferta de pe piaţa muncii, precum şi problema dezechilibrului dintre pensionari şi salariaţi  mult mai rapid decât orice politică pro-natalitate, ale cărei rezultate sunt îndepărtate şi incerte.

Cel puţin în cazul României, raţionalitatea economică a politicilor pro-natalitate este mai mult decât contestabilă. Estimările arată că în 2060, populaţia de peste 65 de ani din România va creşte cu 65% faţă de datele din 2008. Acest fenomen, se spune,  va  pune în pericol sustenabilitatea, deja fragilă, a bugetului de cheltuieli sociale, de sănătate, a sistemului public de pensii, etc. Din ce în ce mai puţini tineri înregimentaţi pe piaţa muncii vor trebui să plătească pensiile pentru din ce în ce mai mulţi bătrâni (în sistemul de tip pay as you go). Apoi, populaţia în vârstă necesită îngrijiri medicale mai costisitoare, care presupun un buget public  solid,  compus din taxele şi impozitele populaţiei active aflate în scădere. Aceste probleme există şi la ora actuală, dar se presupune că o îmbătrânire mai accentuată a populaţiei le va agrava.

Şi totuşi, este greu de explicat cum anume o natalitate sporită şi mai mulţi oameni tineri apţi de muncă vor putea soluţiona problema sustenabilităţii sistemului social şi de pensii, în condiţiile în care piaţa forţei de muncă din România nu generează decât foarte puţine locuri de muncă şi este eminamente incapabilă să  facă faţă ofertei de forţă de muncă existente. Avem în mod constant un şomaj în rândul tinerilor de peste 25% şi aproximativ 3 milioane de români plecaţi la muncă în străinătate. Soluţia la problema sustenabilităţii sistemului  de pensii sau a finanţării sistemului de sănătate este şi va fi una de natură economică, nu demografică. Nu creşterea natalităţii este răspunsul, ci rezolvarea disfuncţionalităţilor de pe piaţa muncii şi modelul de dezvoltare economică care exclude o bună parte din populaţie de la contribuţia pentru sistemul de asigurări sociale şi  sănătate.

Sună cinic, dar apare următoarea întrebare: de ce statul elaborează politici pro-natalitate, din moment ce eşuează să se îngrijească corespunzător de cetăţenii pe care îi are în prezent? De ce e nevoie de mai multe naşteri, când trei milioane dintre cei deja născuţi au fost siliţi să plece?

Biopolitica şi rasismul de stat

Astfel, ajungem la chestiunea drepturilor sociale garantate legal. Nu voi aduce aici în discuţie problema spinoasă a legitimităţii  drepturilor sociale, ci mă voi limita la a constata că în zorii epocii moderne tot mai multe drepturi sociale sunt consfinţite prin lege, finalitatea ultimă a acestora fiind asigurarea unui nivel de trai decent, indiferent de condiţia fizică a beneficiarului (bătrâneţe, handicap, boală). De ce, cum se explică această ascensiune a drepturilor sociale? Am putea invoca, naiv, ipoteza  progresului spiritual şi social al omenirii, dar nu am avansa cu nimic în înţelegerea lucrurilor, pentru că am fi  obligaţi să explicăm  cauzele acestui progres. În acest moment al argumentaţiei, conceptul de biopolitică a lui Foucault ar putea aduce ceva mai multă claritate.  Dacă în trecut, spune Foucault[1], puterea se exercita mai ales sub forma dreptului de a-i face pe supuşi să moară, în epoca modernă puterea înseamnă tot mai mult dreptul de a-i face pe oameni să trăiască. Confirmarea puterii ca putere se face prin capacitatea sa de a da viaţă, de a menţine viaţa, de a crea viaţă, de a prelungi viaţa. În cheia de lectură  a lui Foucault, politicile demografice ar decurge, astfel, din  manifestarea caracterului specific puterii de tip modern, care este centrată pe viaţă. De aici şi preocupările recente legate de statisticile populaţiei, de indicatorii ratei de mortalitate, natalitate, sănătate publică. Drepturile sociale şi sistemul social care rezultă din aplicarea acestora reflectă, din această perspectivă,  o modificare la nivelul mecanismelor de putere în epoca modernă. La rândul lor, politicile de natalitate constituie o formă specifică de exercitare a puterii de tip modern şi un mecanism de control al puterii asupra ansamblului de supuşi. Oricât de binevoitori ar părea cei care apără beneficiile „mămicilor” şi oricât de monstruoşi ar fi portretizaţi politicienii ce se opun acestora,  la un alt nivel de analiză diferenţa dintre cele două categorii e irelevantă, pentru că în ambele cazuri suntem în faţa  unei forme de coerciţie pe care statul o exercită asupra propriilor cetăţeni prin politicile de natalitate. Există, desigur, o variaţie în privinţa metodelor de coerciţie, dar e una de grad, nu de natură: statele autoritare vor recurge la metode coercitive mult mai brutale, în timp ce statele democrate vor face uz de mijloace mai subtile şi mai puţin directe, de regulă economice, cum ar fi acordarea de stimulente, variaţii  ale costului naşterilor şi creşterii copiilor, şamd. Statul autoritar va pedepsi avortul, va pedepsi naşterile considerate în exces, în timp ce statul liberal va oferi indemnizaţii, facilităţi, concedii. Pe fond, însă, metoda statului liberal, ca şi cea a statului autoritar, derivă din logica inerentă a puterii, care presupune controlul asupra vieţii propriei populaţii.

Acest fenomen nu este deloc lipsit de discriminări, rasism sau impulsuri eugeniste. Putem observa în spatele politicilor de natalitate preferinţa puterii pentru o anumită etnie, clasă sau pur şi simplu categorie socială. Exemplul românesc este mai mult decât elocvent: măsurile de stimulare a natalităţii adoptate la începutul anilor 2000 au vizat reproducerea unui anumit segment de populaţie, şi anume a celor din mediul urban, cu venituri salariale şi cu educaţie postliceală sau universitară. Acest lucru s-a făcut fără perdea, eugenismul, care spune că trebuie să încurajăm reproducerea genelor sănătoase şi bune – respectiv a celor înstăriţi şi educaţi –  devenind politică de stat. Rapoartele oficiale vorbesc în mod deschis despre „riscuri sociale care decurg din anumite caracteristici ale natalităţii” şi despre „calitatea superioară a copilului” localizat în familiile unde femeile au studii post-liceale sau superioare.  Presa mainstream nu este străină de asemenea accente: a  pleda împotriva încurajării „multiplicării lenei şi sărăciei” face parte din normalitatea discursului public, pentru că termenul de „clasă mijlocie” se  bucură de o legitimitate aparte.

Reţeta pentru construirea clasei de mijloc – pedepsirea săracilor

Trecând din zona analitică în cea normativă, sigur că ne dorim o clasă de mijloc cât mai extinsă numeric, dar întrebarea esenţială este dacă politicile demografice şi de natalitate reprezintă calea cea mai etică de a încuraja acest segment. Stimularea clasei de mijloc se poate face şi altfel decât prin politici de natalitate: prin crearea de locuri de muncă, prin dezvoltare economică, prin  măsuri de eradicare a sărăciei.  Cât de morală este o decizie a statului care hotărăşte să încurajeze multiplicarea numerică a clasei de mijloc şi să descurajeze reproducerea claselor sărace?

Mi se va replica spunându-se că nimeni nu îi poate împiedica pe oamenii săraci să se reproducă şi să nască copii, chiar dacă politica statului vizează alte obiective. Teoretic aşa e, în practică însă politicile de natalitate adoptate în 2003 au avut un impact major asupra tabloului socio-demografic al naşterilor, cum ne arată statisticile şi analizele. Mai întâi, a fost stopată tendinţa de scădere a populaţiei care se accentuase începând cu anul 2000, doar că s-a observat o creştere a natalităţii  mai ales în rândul femeilor instruite, salariate şi provenind din mediul urban.  Până la implementarea acestei politici, ponderea naşterilor în rândul femeilor nesalariate era net superioară faţă de ponderea naşterilor din rândul femeilor salariate – fenomen explicabil prin proporţia mai mare în cadrul populaţiei totale a femeilor nesalariate. Doar stoparea în anul 2011 a naşterilor femeilor salariate (probabil şi datorită crizei economice) a oprit atingerea unui reper în istoria demografiei româneşti – prevalenţa  naşterilor în rândul femeilor salariate în defavoarea naşterilor în rândul femeilor nesalariate. Prin urmare, putem afirma fără echivoc că politicile de natalitate adoptate acum 10 ani în România au vizat în mod clar stoparea natalităţii păturilor sărace şi încurajarea naşterilor în rândul claselor mai înstărite.

Să nu amăgim – acest tabloul al naşterilor nu este un accident, ci rezultatul unor politici asumate de guvern, indiferent de culoarea ideologică a acestuia, începând cu anul 2003. Decizia de a favoriza naşterea celor relativ bine situaţi economic şi de a sacrifica săracii se reflectă şi în stabilirea priorităţilor în procesul de alocare a resurselor publice. În intervalul 2005-2010, ponderea cheltuielilor cu asistenţa socială în PIB s-a dublat (de la 1,5% la 2,9%), cea mai mare parte a banilor suplimentar cheltuiţi fiind direcţionată către politicile familiale. Doar într-un singur an (2004-2005), cheltuielile pentru politicile familiale au crescut de la 0,5% la 1,5% din PIB (detalii aici). Prioritatea decidenţilor este clară: natalitatea şi familia sunt mai importante decât eliminarea sărăciei. Reţeta pentru construirea clasei de mijloc în Romania începutului de secol XXI  este alcătuită din pedepsirea şi exterminarea biologică a săracilor şi încurajarea reproducerii claselor de mijloc.

Faptul că existau şi alte măsuri la dispoziţie este indiscutabil: spre exemplu, se putea opta pentru un concediu pentru creşterea copilului mult mai scurt ca durată şi construirea, în paralel, a infrastructurii necesare, cum ar fi creşe sau grădiniţe, accesibile tuturor copiilor, nu doar celor născuţi din mame salariate. Avantajul ar fi fost mai întâi revenirea mamei în câmpul muncii după 6 luni, să spunem, şi nu după 2 ani, beneficiile nediscriminatorii pentru copiii salariatelor şi nesalariatelor (accesul la grădiniţe si creşe), dar şi externalităţile pozitive rezultate din  demararea lucrărilor publice şi întreţinerea acestei infrastructuri: locuri de muncă în construcţii, în creşe, în industria alimentară. Totuşi, s-a preferat măsura simplă şi clară a favorizării reproducerii  unor categorii dezirabile, chiar daca pentru mulţi politicieni sau comentatori stabilirea unui plafon minim al indemnizaţiei reprezenta o politică iresponsabilă şi stângistă care încuraja familiile sărace să se reproducă, cu „efecte demografice catastrofale pe termen lung”. Pentru că, atenţie, în viziunea unora beneficiile încasate de femeile salariate cu venituri mici, care nu fac parte din clasa de mijloc,  sunt rezultatul unei politici stupide şi populiste şi care evită cu graţie întrebarea: “cine va alimenta, pe termen lung, societatea românească: sărăcimea sau clasa mijlocie”? Pentru unii ca Dan Tăpălaga, singurele femei care merită sa fie încurajate să se reproducă sunt doar cele  maxim 5% din femei cu salarii mai mari decât media. În acest punct, se cuvine să deschid o paranteză: ar fi eronat să echivalăm automat „femeia salariată” cu „femeia  bogată”. Din contra, cifrele ne arată că 95% din femeile beneficiare de indemnizaţia de creştere a copilului înregistrează venituri lunare mai mici decât (sau cel mult egale cu) venitul mediu pe economie (detalii aici). Totuşi, prin comparaţie cu restul populaţiei, femeile care au beneficiat de pe urma politicilor de natalitate fac parte din pătura privilegiată a societăţii – în condiţiile în care în Romania doar 52,10% din gospodării au venituri de natură salarială (detalii aici).

La final, aş vrea să adaug că această abordare a natalităţii nu este specific româneasca şi se regăseşte şi în alte state, cu variaţiile de rigoare. În fond, orice politică de natalitate practicată de un stat conţine un element profund discriminatoriu, în ultimă instanţă fie şi pentru că încurajează  reproducerea propriilor cetăţeni prin raport cu cei ai altor state, chiar dacă privită din perspectiva demografiei globale această discriminare este cel puţin iraţională: populaţia Terrei este deja supradimensionată în raport cu resursele planetare, iar tendinţa este de agravare a acestui dezechilibru. Dar, nu-i aşa, fiecare stat doreşte ca proprii săi cetăţeni – corpul său de supuşi –  să fie cei care se înmulţesc, pentru că ei sunt cei care conferă sens şi semnificaţie puterii ca atare. În această logică, copiii ţării noastre au prioritate în faţa copiilor planetei, copiii clasei mijlocii au prioritate în faţa copiilor săracilor, copiii celor educaţi – în faţa celor needucaţi, si tot aşa, până ajungem la o întreagă arhitectură discriminatorie, pentru că, în cele din urmă, orice biopolitică presupune o prioritizare, iar când vorbim de prioritizări ale vieţii, inevitabil ne ciocnim de forme mai dure sau mai puţin dure de rasism biologic şi eugenie.



[1] Michel Foucault, “Trebuie să apărăm Societatea”, Editura Idea Design and Print, Cluj, 2009

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.