Piticii dreptei româneşti

Victoria StoiciuPrin vara lui 2011, o fantomă bântuia peste orizontul aşteptărilor din politica dâmboviţeană –   cea a Albei ca Zăpada, o  formaţiune politică de dreapta, despre care se discuta intens. Doi ani mai târziu, mult-aşteptata Albă ca Zăpada nu şi-a făcut apariţia. În schimbul Albei ca Zăpada, însă, ne-am pricopsit cu  o droaie de pitici care îşi fac apariţia pe zona de dreapta a spectrului politic local. În mai puţin de un an, formaţiunile de dreapta au început să se înmulţească precum ciupercile după ploaie: Noua Republică, Forţa Civică, Mişcarea Populară şi,  cea mai recentă, Iniţiativa România Liberală. Explicaţia nu ţine, neapărat, de un apetit crescut al electoratului pentru dreapta, pe care se întrec să îl satisfacă diferite partide nou create – deşi vâna conservatoare e destul de puternică în rândul votanţilor. Miza noilor grupări este ocuparea nişei electorale lăsate libere pe de o parte de erodarea credibilităţii PDL, pe de altă parte de glisarea PNL către PSD.

De principiu, apariţia unor formaţiuni noi, fie şi dinspre dreapta, dar care să fie capabile să zguduie establishment-ul politic din somnul în care e scufundat, e binevenită, mai ales într-o ţară cu o legislaţie a partidelor la fel de rigidă precum cea a Kazahstanului. Orice nouă formaţiune care reuşeşte să treacă peste barierele legale aberante şi restrictive trebuie privită ca o victorie repurtată împotriva cartelului format de partidele mainstream. Numai că, în cazul românesc, motivele de bucurie sunt prea puţine. De ce?

În primul rând, din motive ce  ţin de geneza acestor noi formaţiuni. Chiar dacă se poziţionează ca atare, majoritatea lor nu  reprezintă o contra-pondere din afara sistemului în raport cu partidele  din sistem. Din contra, ele sunt creaţii ale sistemului, sunt partide create de sus în jos: de foşti premieri, de consilieri prezidenţiali, de oamenii din partid. Singurul care face excepţie de la „regula de aur” a noilor pitici de dreapta este Noua Republică – chiar dacă a avut girul şi sprijinul sistemului, oameni precum Mihail Neamţu, care au pus bazele partidului,  nu provin din interiorul sistemului politic. Tot astfel, deşi în mod ironic, cu toată toxicitatea sa pentru spaţiul politic românesc, PPDD este şi el un alt partid creat din afara sistemului. În rest, toate celelalte grupuscule sunt zămislite pe holurile instituţiilor de stat, în sedile actualelor partide, şamd. Probabil, tocmai acest viciu de concepere explică opţiunea pentru formula creării în doi paşi: mai întâi, fundaţie, apoi, eventual, partid politic. La nivel de imagine, etapa fundaţiei are menirea să confere noilor grupări o aură de legitimitate largă, extra-politică, izvorâtă dinspre societatea civilă, în condiţiile în care cota de încredere a partidelor politice este de două ori mai scăzută în rândul populaţiei decât cea a organizaţiilor non-guvernamentale. Noile grupări se vor „expresia societăţii” – omiţând că acesta este, de fapt,  rolul partidelor politice într-o democraţie şi că nu e nevoie să se  tupileze sub umbrela societăţii civile pentru a fi „expresii ale societăţii”. În fapt, ceea ce se reuşeşte nu este un transfer de legitimitate dinspre societatea civilă către partidele politice, ci  reversul: se produce un transfer de imagine negativă dinspre politic către societatea civilă, în condiţiile în care acuzaţiile referitoare la politizarea societăţii civile, a transformării  unor ONG-uri în pseudo-partide politice nu sunt deloc absente în  dezbaterea publică. Prin validarea metodei de construcţie a unui partid în două etape nu se va reuşi decât întărirea imaginii societăţii civile ca fiind un soi de anti-cameră a politicii. Atunci când preşedintele Traian Băsescu anunţă nonşalant la B1 că îşi va folosi canalele de influenţă pentru a se ocupa de logistica Mişcării Populare şi pentru a-i găsi sedii, atât societatea civilă, cât şi viitoarea formaţiune au de pierdut. La fel se întâmplă când şeful serviciilor  de informaţii vine să aghesmuiască naşterea unei  platforme civice. De altfel, publicul, oricât de slab informat şi îndopat cu ştiri de tabloid ar fi, nu se lasă, totuşi, uşor păcălit şi percepe foarte exact natura noilor grupări: doar 9% dintre respondenţii unui sondaj consideră Mişcarea Populară o „iniţiativă originară”, în timp ce majoritatea covârşitoare de 70% cred că aceasta este o consecinţa a disputelor din PDL.

Un alt motiv de pesimism în privinţa noilor mişcări ţine de contrastul flagrant dintre felul în care acestea se poziţionează prin discursul practicat, pe de o parte, şi componenţa lor, pe de altă parte. Noile  grupări  mizează pe acel segment de electorat care e dezamăgit de performanţa partidelor de dreapta existente, de figurile prăfuite ale liderilor acestora, ale „greilor” lipsiţi de scrupule şi străini de valori. Toate se erijează în purtătoarele de stindard ale „dreptei autentice”, ale „liberalismul clasic” etc (exemple aici şi aici ). Dar cât de autentic de dreapta sunt fondatorii sau liderii acestor grupuscule? Spre exemplu, Forţa Civică, partidul pe care şi l-a  cumpărat fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu, o „adevărată forţă politică de dreapta” aduce laolaltă  foşti membri de la PSD ( Ion Bazac, Marian Săniuţă), foşti lideri de sindicat (Adrian Iuraşcu), precum şi dezertori din PNG-ul lui Becali (Valentin Suvar). O altă „autentică mişcare de dreapta” – Mişcarea Populară – a fost anunţată acum o lună sub auspiciile prezidenţiale  de către nimeni altul decât Cristian Diaconescu. Fix acelaşi Cristian Diaconescu, fost membru PSD, apoi membru UNPR (pretins partid de stânga) care  cu doar puţin timp în urmă îşi propunea să reformeze stânga: “Spun toate acestea pentru că vreau să fiu sigur că misiunea pe care ne-am asumat-o, aceea de a moderniza stânga românească, nu este întâmplătoare şi se pare că nu este. (…) Eu sunt un om de stânga şi sunt colegi cu care aş putea lucra foarte bine”, declara el nu mai departe de octombrie  2011. Cam acestea sunt personajele care îşi propun să vegheze la apărarea „dreptei autentice” – traseişti politici şi indecişi doctrinari care îşi descoperă dintr-o dată nobila vocaţie de port-drapel al dreptei.

Astfel se face că noile formaţiuni, departe de a aduce un suflu nou în politica românească, aşa acum pretind, nu fac decât să resusciteze figuri obosite şi reţete învechite. În aceste condiţii, efectul nu are cum să fie o relansare a dreptei şi nici o revigorare a votului pentru dreapta, precum cred unii optimişti – electoratul pare a sesiza foarte bine pseudo-noutatea şi impostura.  După cum arată sondajele, se poate observa că  PDL+ADA+Mişcarea Populara  cumulează aproximativ 18,5% din intenţiile de vot, adică exact bazinul de vot al PDL din ultimii doi ani. Iar felia potenţială de electorat pe care se vor bate noile grupări nu este atât de mare pe cât s-ar crede la prima vedere: presupunând că acestea vor recupera integral bazinul electoral al PDL din anul său de glorie 2008, reiese că bătălia se va da pentru nu mai mult de 1 milion de voturi[1]. Nu e puţin, dar  atunci când ai o puzderie de grupări şi partide  care încearcă să câştige voturile acestui milion,  rezultatul nu poate fi decât o fragmentare a dreptei, în locul aşteptatei coagulări – o  gloată de pitici care se cred Albă ca Zăpada.

 


[1] Deşi se vorbeşte despre o hemoragie uriaşă de voturi ale PDL  între 2009 şi 2012,  în realitate diferenţa între cele două momente e de un milion de voturi – la alegerile din 2008, PDL a avut 2300000 de voturi (33,5%), iar în decembrie 2012 – 1,2 milioane. Pe de altă parte, electoratul USL (respectiv al PSD şi PNL în 2008) se menţine stabil din 2008 în jurul a 4 milioane de votanţi, ceea ce înseamnă aproape dublul maximului înregistrat de PDL ).

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.