TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Piața Universității este locul de desfășurare a manifestațiilor „neautorizate”, cel mai agreat de către… Putere și organele ei polițienești. Este mai mult decât suspectă toleranța pe care acestea o arată manifestațiilor desfășurate aici și iritarea teribilă de care sunt cuprinse când manifestanții încearcă să ocupe alte zone decât Piața Universității. Să ne aducem aminte că violențele de acum câteva zile au izbucnit când manifestanții încercau să ajungă în Piața Unirii. Prima manifestație, cea din fața Palatului Cotroceni, a fost rapid evacuată, iar manifestanții nu au mai avut de atunci ocazia să ajungă în fața acestui imobil unde se află totuși destinatarul numărul unu al revendicării lor principale. Nu cunosc rațiunile tactice ale masării oamenilor spre Piața Universității. Posibilitatea de intervenție a forțelor de „ordine” este, cel mai probabil, mult mai mare și mai facilă în această zonă. Există însă, cu siguranță, o încărcătură simbolică a acestei zone – preferată de autoritățile statului pentru „organizarea” demonstrațiilor neorganizate. Simbolul Piața Universității are două semnificații, iar ambivalența aceasta transformă locul respectiv într-o capcană în care manifestanții cad cu ușurință. Piața Universității e precum flacăra în care fluturii își ard aripile: atrage irezistibil manifestanții, dar le distruge protestul. Iar autoritățile vor face tot posibilul să facă întuneric în jur – interzicând accesul spre alte locuri ale Capitalei – pentru ca fluturii revoluționari să se apropie cât mai repede de flacăra arzătoare în Piața Universității.
Prima semnificație, de suprafață – luminoasă, călduroasă și atrăgătoare – este aceea de loc al revoltei, al spiritului critic, al exprimării spontane și libere. Imaginile legate de această semnificație sunt pe cât de plăcute pe atât de nobile: Doina Cornea, balconul Universității, imnul golanilor, kilometrul zero al democrației, lupta împotriva lui Ion Iliescu și a nomenclaturiștilor comuniști. Deseori această semnificație va fi gonflată de manipulatori tocmai pentru a „orbi” manifestanții și pentru a-i face să vină de unii singuri, ca hipnotizați, spre această zonă.
Cealaltă semnificație a Pieței Universității este de spațiu în care manifestanții pierd întotdeauna, în care demonstrațiile nu au niciodată succes. Începând de la răsunătoarea victorie din 1990 a Poliției (adică a Statului) împotriva oamenilor liberi, Piața Universității s-a consacrat ca un spațiu al revoltei eșuate. Aici, vorba domnului Pinalti, vii, strigi și pleci acasă. Piața Universității pare un fel de bordel al nemulțumiților, al revoluționarilor și al utopiștilor. Ți s-a făcut de revoluție? Du-te în Piața Universității și-ți trece! Aici vii și „te refulezi” (sic!), vorba aceluiași distins primar. În spatele aparenței seducătoare a Pieței Universității se află amintirea unei înfrângeri dezastruoase pe care manifestanții au suferit-o în totalitate în fața Puterii. Frica asociată acestei înfrângeri, dar și istoricul unor mult mai palide manifestații organizate aici, fără nicio urmare pentru viața politică, subminează de la bun început orice șansă de reușită a manifestațiilor din această zonă.
Kilometrul zero este preferat de autoritățile statului și pentru faptul că este un teren neutru din punct de vedere politic. Depărtate și de Palatul Cotroceni și de Palatul Victoria, și de Parlament și de șiragul semi-circular de ministere din jurul lui, manifestațiile din Piața Universității nu amenință cu nimic – nici măcar simbolic – instituțiile statului. Un spațiu flancat de Universitate, Teatrul Național, Teatrul de Operetă și Cafeneaua Artiștilor pare că plutește într-o zonă suspendată, spiritualizată, apolitică, angelică, livrescă. Încă puțin și manifestanții ar fi fost obligați să protesteze în curtea Academiei sau a Bibliotecii Universitare. De altfel – și în 1990 și acum – manifestanții au fost contaminați de vecinătatea instituțiilor de cultură, demonstrația lor transformându-se în scurtă vreme într-un soi de manifestare literar-artistică, întreruptă la răstimpuri de expresii ale devoțiunii (acel penibil „Tatăl nostru” rostit la unison de babe extatice, îngenunchiate).
Când vrei să-l dai jos pe Băsescu strigi pe sub ulucii Cotrocenilor, nu la statuile de la Universitate. Când vrei să cadă Guvernul ocupi Piața Victoriei. Când vrei să te audă Parlamentul te duci la Casa Poporului. Dacă s-ar fi întâmplat așa, manifestanții s-ar fi eliberat de toată karma negativă a Pieței Universității, ar fi instaurat ceva nou față de care guvernanții nu ar mai fi știut cum să reacționeze. A manifesta în Piața Universității înseamnă a duce o luptă de la început pierdută. Înseamnă să crezi că poți învinge un inamic puternic luptând exact cu aceleași mijloace, cu aceeași strategie și în același loc în care el te-a învins de nenumărate ori.
Revoluția nu se face între teatru și Universitate – iată ce știu jandarmii și probabil că, în subconștient, știu și manifestanții. Un asemenea loc – aureolat de o aparență sublimă – este în același timp un loc blestemat, sterp, mort. Un loc în care nu va crește niciodată o schimbare reală pentru că într-un asemenea cadru ești programat subliminal să-ți exprimi revolta la nivel simbolic. De aceea, la începutul manifestațiilor s-a dat o luptă pe viață și pe moarte pentru schimbarea locului protestelor. Manifestanții – simțind că un asemenea cadru este cu totul inadecvat revoltei lor și că rămânând acolo le vor slăbi puterile – au vrut să fugă din Piața Universității ca dintr-o cameră de gazare. Poliția a ripostat prompt și a reușit să să-i readucă pe manifestanți în perimetrul anesteziant al Universității. Leii paralei din Piața Universității sunt deja niște lei tranchilizați. În curând, adormiți, vor fi din nou băgați în cuștile lor din menajeriile împuțite ale Bucureștiului. În curând va fi din nou liniște. În curând, vor fi sădiți – pe cheltuiala primăriei – trandafiri.
Iar când din nou se va umple paharul răbdării, vom veni din nou să-l vărsăm – sub privirile înțelegătoare ale caraliilor – în casa de toleranță a utopiei.