Un paparazzo al nomenclaturii: Vladimir Tismăneanu pe canapea

poenaru

Apariția cărții lui Vladimir Tismăneanu Lumea secretă a nomenclaturii este un eveniment. Nu datorită conținutului său însă: în buna tradiție a autorului informațiile și o parte din textele cuprinse aici sunt pastișate și colate din publicații mai vechi și de pe blogul personal, impunând astfel un nou standard, greu de egalat, în ceea ce privește autoplagiatul. Cartea este extraordinară deoarece, în forma aceasta condensată și explicit personală, reprezintă un adevărat simptom atât pentru structura psihologică a autorului cât și pentru anti-comunismul său pe care l-a învestit cu pretenție științifică, cele două niveluri fiind inextricabil legate.

Pare că memoriile lui Vladimir Tismăneanu nu pot fi citite decât în cheia relației cu tatăl său. Datoria de a mărturisi pe care Tismăneanu o invocă ca pretext pentru a scrie aceste amintiri este generată de o interpelare exterioară: atît Florin Constantiniu cât și Cristian Tudor Popescu, printre alții, au sugerat că Vladimir Tismăneanu ar fi un Pavlik Morozov care și-a denunțat tatăl în Raportul Tismăneanu (pg. 23). Comparația se susține: Morozov își denunță tatăl în numele fidelității pentru comunism, în timp ce Tismăneanu o face în virtutea fidelității sale față de anti-comunism. În urma denunțului, tatăl lui Morozov este condamnat la moarte și executat. Ceva similar pare a se întâmpla și în cazul lui Tismăneanu. În Ghilotina de scrum, o parte a dialogurilor lui cu Mircea Mihăieș, Tismăneanu povestește cum în urma certei aprinse cu tatăl său în jurul episodului autoimolării lui Jan Palach în 1969 (cei doi aveau opinii absolut diferite despre semnificația gestului), nu numai că cei doi nu și-au mai vorbit, dar aceasta i-a cauzat tatălui un al doilea infarct, ce l-a pregătit pe al treilea care i-a fost fatal. Uciderea simbolică a tatălui prin denunț pare a duce de fapt la anihilarea fizică. Cartea de față nu face decât să reia acest traseu, de la demascare la ucidere (ritualică).

Greșeala frecventă care se face în interpretarea, și apoi aplicarea analitică, a complexului Oedipal este lectura sa prea literală: anume, ideea conform căreia acesta constă strict în dorința uciderii tatălui pentru a putea avea acces la iubirea exclusivă a mamei. De aceea, o lectură directă a anti-comunismului lui Tismăneanu (și a altor fii de foști comuniști deveniți anti-comuniști virulenți, precum Andrei Cornea, H.R.Patapievici, Marius Oprea ș.a.) ca revoltă și paricid simbolic împotriva tatălui este complet eronată, tocmai pentru că este prea evidentă și prea la îndemână[1], fiind vehiculată chiar de Tismăneanu însuși când vorbește de paricid simbolic în această carte, înțeles ca distanță față de lumea părinților, nu numai în cazul său, dar și al multora dintre fii și fiicele foștilor comuniști: de la fiica lui Stalin la fiul lui Beria și alții (pg 27-29). De aceea, spune Tismăneanu, cartea trebuia să poarte inițial titlul Părinți și copii. Însă exact această lectură directă anihilează puterea analitică a complexului Oedip, tranformând totul într-o simplă succesiune și luptă între generații, rapid integrabilă universului simbolic burghez în care există o normă foarte clară, invocată de vreo trei ori pe parcusul cărții de Vladimir Tismăneanu însuși: copii nu sunt vinovați și nu trebuie ținuți răspunzători de faptele părinților (evident cu adaosul psihanalitic și politic inevitabil: atâta timp cât se dezic de acestea și le denunță. Cerc închis).

Prin urmare, ceea ce este interesant în complexul Oedip nu este legătura directă de rivalitate cu tatăl, ci tocmai apariția dorinței în raport cu mama care nu numai că dă substanță întregii relații triadice, dar oferă totodată centralitea falusului: adică a raportului indisocialbil dintre putere și dorință. Pulsiunea spre fidelitate în baza căreia se realizează denunțul tatălui ca premergător confruntării cu acesta este generat de însăți apariția dorinței ca atare, de fidelitatea față de aceasta. Lectura prea literară a complexului Oedip este adesea însoțită de o altă eroare: confuzia dintre penis și falus.[2] Falusul nu are mai nimic de-a face cu organul biologic ca atare (al tatălui) ci cu infinitatea dorinței ca obiect ce nu poate fi niciodată atins. Falusul este așadar întruchiparea dorinței pentru dorință, dar și a recunoașterii faptului că aceasta nu poate fi niciodată cu adevărat satisfăcută. Deși apare în raport cu mama, dorința reprezintă de fapt o scindare a relației directe cu aceasta, prin trecerea de la sân la falus, de la conexiune pasivă și nemediată, la dorință activă.

Însă exact în această trecere, în descoperirea falusului, apare cel de-al treilea element perturbator – figura tatălui într-o dublă ipostază: ca element ce atrage atenția mamei și, prin urmare, ca însăși reamintire a imposibilității de realizare totală a dorinței, de (re)conectare sub formă falică cu obiectul matern al dorinței. Abia astfel se naște dorința de a ucide tatăl: nu pentru a-i lua locul ci pentru a scăpa de această protuberanță care pare a sta în calea realizării totale a dorinței de acces total, nedivizat, la atenția și dragostea mamei. Așadar, tatăl nu este falusul care trebuie cucerit ci, din contră, acel element biologic care stă în calea asumării poziției falice. Astfel eforturile copilului de a atrage atenția și dragostea mamei, inclusiv prin încercarea de a îl ucide pe tată, vin din dorința de a înțelege structura dorinței sale, de a-i îndeplini această dorință, de-ai putea fi pe plac în totalitate. Structura esențială a dorinței, prin urmare, este nevoia de a ști care este dorința celuilalt cu adevărat, pentru a o putea îndeplini. Ce este ceea ce își dorește mama/femeia este astfel întrebarea cheie făcută explicită de complexul Oedip, implicația fiind că adevărata dorință este aceea de a fi atât obiect, dar mai ales instrument, al (satisfacerii) dorinței celuilalt.

În interpretarea freudiană clasică atingerea acestui stadiu falic presupune totodată amenințarea cu castrarea în măsura în care copilul nu renunță la dorința față de mamă și nu începe procesul de identificare cu tatăl. Lacan, din contră, vorbind despre castrare simbolică, înțelege acest proces mai puțin represiv, izvorât din frică, cât pozitiv, de reconfigurare a relațiilor copilului cu ceilalți: înțelegând că nu este obiectul total al dorinței mamei, că este ceva exterior sieși, se crează o fractură, o rupere: copilul înțelege că nu poate satisface în totalitate dorința, nemediat, intrând astfel în zona limbajului, o zonă care îl face totodată dependent de relațiile cu ceilalți. Desigur, această castrare simbolică nu anulează definitiv nevoia de îmbrățișarea totală a mamei.

Pentru Freud, nerezolvarea conflictului tată-fiu duce la o fixație asupra falusului, ceea ce înseamnă că fiul va deveni un copil insuficient maturizat, agresiv, hiper-ambițios și obsedat de onoruri și recunoaștere exterioare. Acceptarea ordinii și a figurii paterne (adică a barării dorinței față de mamă) este doar mimată și aparentă de unde decurge o fixație patologică asupra moralității, ce denotă de fapt o frică majoră față de autoritate și de puterea acesteia de a pedepsi și de a trage la răspundere. În chip exemplar, în carte Vladimir Tismăneanu descrie una dintre primele sale amintiri, de la căminul Comitetului Central de pe Aleea Alexandru: Ne obligau să dormim după-masă, iar eu, cum spuneam, uram somnul ăsta și stăteam cu ochii deschiși toată acea oră insuportabilă. Imediat după aceea ne apucam să alergăm, să cântăm… (pg. 75-76). Mai mult, în finalul cărții acesta face și o apologie directă a moralității: Contează să știi că banii pot cumpăra orice, dar nu pot cumpăra moralitatea (pg. 181) invocând astfel inconștient una dintre cele mai clasice opoziții din psihanaliză. Confruntarea cu autoritatea nu se face în mod direct, deschis, ci pasiv, fie prin subordonare acceptată (cu ochii deschiși), fie prin demascare și denunț în numele moralei și a idealismului etic (pg. 182).

Imposibilitatea de confruntare directă cu tatăl și astfel de asumare în nume propriu a unei funcții falice face ca Tismăneanu să se identifice total cu rolul și figura mamei, după cum reiese din acest fragment: Mama ar fi vrut să fie medic pediatru, asta era vocația ei, dorea să facă bine într-o manieră foarte concretă. Cred că așa se explică și faptul că s-a trezit din visul marxist mai devreme decât tatăl meu, care de fapt se poate să nu se fi trezit niciodată. Ea a preferat binele concret -și așa și-a dat seama că iubirea de umanitate a comuniștilor duce la disprețul pentru individ. Cred că asta este lecția pe care am învățat-o de la mama mea: ce înseamnă să porți cu demnitate povara responsabilității (pg 37).

Dar ce înseamnă de fapt să porți cu demnitate povara responsabilității? Înseamnă exact păstrarea fidelității față de aceasă trezire a mamei din iubirea față de umanitate a comuniștilor considerată falsă. Această ruptură presupune inevitabil și o ruptură față de tată, netrezit din acel vis dogmatic. În acest fragment se întrevede cel mai clar speranța infantil-megalomană a autorului: trezită din lumea comunistă (a tatălui) mama poate să își dedice acum toată atenția și dragostea sa fiului Vladimir, cu atât mai mult cu cât ea însăși își dorise să fie medic pediatru: o dublă confirmare a dragostei și grijii sale pentru copii.

Mama ocupă astfel tot universul copilului Vladimir, substituindu-se inclusiv rolului tatălui care, schingiuit pentru cauza comunistă în Spania, își pierde rolul de figură paternă impunătoare, de Big Other al familiei. Iată ce scrie Tismăneanu: La un moment dat au vrut să-l recruteze în divizia Tudor Vladimirescu și pe tatăl meu, dar, fiind mare mutilat de război, nu se punea problema să participe la lupte militare. În acea perioadă tata dezvoltase un fel de asprime, de duritate macho în relația cu mama mea. Ea l-a adorat iar el a venerat-o. Dar în egală măsură nervozitatea lui era extraordinară în raport cu tot ceea ce-l putea ofensa sau îl putea complexa fizic sau psihic. Mama încerca sa-l protejeze, încerca să procure ea tot ce era de procurat. Să-l apere pe toate căile. Lucrurile aceastea sigur că aveau să ducă la o anumită dinamică de familie despre care prefer să nu vorbesc, datorită respectului pe care îl am pentru părinții mei. Dar, în mod sigur, a apărut o dependență în care mama mi-a fost practic și mamă și tată…Într-o primă perioadă, pentru că era sub anchetele de partid și era marginalizat și călcat în picioare. Dar și mai târziu relația cu școala o menținea, atât cât era nevoie, mama (pg 52). În altă parte, Tismăneanu notează: Pentru mine, cred că am mai spus-o, tata era o voce care venea din aparatul de radio. Adică l-am auzit de câteva ori vorbind despre cine știe ce ciudățenii absconse gen alianța muncitoresc-țărănească” ori „dictatura proletariatului” (pg 72). Tatăl pare nu doar absent ci și inutil: mama este cea care aduce banii în casă de pe urma căreia trăiește toată familia, tot ea fiind cea care își activează propriile relații de prietenie și influență pentru a-și păstra slujba (pg 79-80).

Astfel tatăl lui Tismăneanu este cel care apare castrat, având nevoie de protecția și ajutorul mamei, precum un copil. Tatăl lui Tismăneanu nu mai este capabil de a îndeplini funcția viril-războinică specifică bărbaților adevărați. Prin urmare, nu se mai înfățișează așadar ca obiect al dorinței (erotice) a mamei ci ca obiect al grijii materne a acesteia. Într-o inversare exemplară a complexului Oedip, copilul Tismăneanu și tatăl acestuia rivalizează nu pentru pântecul mamei (dorința erotică) ci pentru sânul acesteia (nevoia de protecție, adulație și iubire pasivă). Așadar, această castrare a tatălui (fizic evidentă prin absența mâinii drepte, simbolic prin decăderea și umilirea sa în cadrul ierarhiei comuniste) înseamnă de fapt imposibilitatea relației sexuale simbolice cu mama – exact ceea ce autorul trece sub tăcere în formula eufemistică (o anumită dinamică). Pentru a formula în termeni freudieni, copilul pătrunde în camera părinților și în loc să asiste la actul sexual al părinților, are parte de o traumă și mai mare: acesta nu are loc, nimic nu se întâmplă datorită castrării tatălui. În acest moment mama este înzestrată simbolic, prin transfer, cu falus, devenind atât mamă cât și tată.

Dar Vladimir Tismăneanu preferă să nu deschidă acest subiect în amintirile sale, invocând respectul pentru părinți (și nu dragostea), respectul fiind astfel perfect subsumabil registrului moralității (vezi mai sus). Dar care este atunci rolul acestor amintiri dacă anamneza este în mod evident respinsă? Ce rol joacă această întoarcere în trecutul copilăriei dacă amintirile de atunci rămân în continuare refulate? Desigur, rolul acestor amintiri, dezvăluiri, portrete (subtitlul cărții) este acela de a crea cadrul de confruntare posibil cu tatăl și, prin extensie, cu lumea comunistă a nomenclaturii generată de acesta, în mod evident împotriva mamei sale, constrânsă la o poziție marginală, subordonată și defensivă. Există în carte un pasaj edificator în acest sens: în 1957, Leonte Răutu, pe atunci membru supleant al Biroului Politic, directorul Direcției Propagandă și Cultură, i-a luat în mașină în drum spre Sinaia pe autor și pe mama acestuia. Iată ce notează Tismăneanu despre acel episod: Am pornit și mi-a rămas pe veci marcat în memorie faptul că tot drumul Răutu a dormit – și noi îi vedeam doar ceafa. Tot drumul, nu a simțit nevoia să-i spună o vorbă mamei. Se cunoșteau foarte bine, fuseseră arestați o dată împreună în 1936, făcuseră războiul la Moscova…Dar el, nimic… (pg 101)

La o primă vedere este foarte tentant de concluzionat că o carte precum Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măștile răului scrisă de Tismăneanu împreună cu Cristian Vasile nu este decât o răfuială peste timp cu memoria acestui episod ce pare indenebil pentru autor. Dar e justificată o asemena linie directă ce unește elemente personale din viața unui om cu producția sa politico-ideologică? Acesta a fost și este tipul de cercetare practicat chiar de Vladimir Tismăneanu în cărțile sale cu pretenții academice sub titlul de psihoistorie sau psihobiografie, unde acesta pare a explica comunismul și pe liderii acestuia prin diverse disfuncționalități pe care aceștia le-au avut în copilărie cu precădere în relație cu părinții lor. Argumentul implicit este că o dezvoltare armonioasă, normală i-ar fi ferit pe aceștia de tentația comunismului și implicit a răului. Comunismul apare astfel ca o boală, ca o disfuncție contractată în copilărie ce justifică apoi adeziunea la o ideologie “criminală”.

O astfel de interpretare trebuie însă respinsă nu doar pentru medicalizarea pe care se întemeiază ci mai ales pentru explicațiile psihologizante și nu analitice cu care operează. Prin urmare, în cazul lui Tismăneanu ar trebui întrebat: ce fel de mască a răului este ceafa lui Răutu pe care acesta o contemplă în tot drumul spre Sinaia împreună cu mama sa? Ceea ce obervă de fapt copilul Tismăneanu este tot lipsa unui act sexual, de aici și faptul că acea călătorie are un caracter traumatic ce nu poate fi șters. Practic, el observă cum Răutu nu este de loc interesat sexual (în sens simbolic evident) de mama sa, preferând să doarmă tot drumul decât compania acesteia, în ciuda relației de intimitate anterioare dintre aceștia (pușcăria, războiul). Mama, de-sexualizată de relația cu tatăl castrat, își pierde atractivitatea pentru lumea nomenclaturii ca atare: aceasta nu mai poate produce dorință. Mama apare astfel de două ori învinsă: marginalizată politic și de-feminizată, aceasta este redusă la o simplă proptea a soțului schilod.

Copilul ajunge astfel să devină instrumentul dorinței mamei. Ea este cea care îi ghidează pașii în timpul devenirii mature din țară, inclusiv scutindu-l pe autor de a merge la demonstrații în baza unui certificat medical fals eliberat de un prieten doctor al acesteia (pg 171). Mai mult, mama este cea care, după moartea tatălui, îi facilitează autorului plecarea din țară în 1981, tot în baza unor relații familiale și de prietenie. Recunoștința este pe măsură. Tismăneanu scrie: Am tendința, recunosc, de a o idealiza pe mama, dar cred că și merită din multe puncte de vedere s-o idealizez. Măcar pentru că mi-a dat naștere de două ori: a doua oară atunci în 1981. Și în continuare a luptat cu Securitatea, a fost anchetată, au încercat s-o manipuleze contra mea și ea a rezistat (pg. 179).

Identificarea totală cu perspectiva mamei, ca instrument al dorinței acesteia, se face sub forma a două strategii distincte pentru Vladimir Tismăneanu. Până la plecarea din țară acesta devine un premiant al sistemului educațional comunist: Tata era internat la Otopeni, noi doi avuseserăm un conflict, nu vorbeam de un an. Aflând că am intrat la facultate cu o medie mare, a considerat acest lucru un mare triumf personal. Am acceptat să merg să-l vizitez la sanatoriu, era de acum convalescent. Avea lacrimi în ochi. În locul de unde el fusese expulzat, practic, în 1959, la distanță de 10 ani fiul lui intra pe calea regală (pg 160). Tismăneanu obține 9,80 media la admitere (10 la filozofie marxistă) și intră astfel în sistemul universitar comunist spre deliciul său, deoarece fusese capabil să-și impresioneze propriul tată bolnav pe patul de spital –de fapt modul în care acesta apare în mod simbolic tot timpul. Astfel, Tismăneanu încearcă asumarea unui rol activ, masculin, războinic – practic o înlocuire a tot ceea ce tatăl său nu putuse să fie. Răzbunarea, atât față de tată cât și față de sistem, trebuia să vină așadar prin “triumful voinței”, al afirmării seminale pure. Tismăneanu se pune pe treabă, scrie, citește, cultivă relații, publică în reviste culturale, face cercetare. Practic, devine elevul model, întruchiparea exemplară a omului nou comunist, capabil să lase în urmă mediul familial originar și să se integreze perfect cerințelor sistemului. Însă, acest entuziasm este stopat după finalul facultății când acestuia îi este refuzat un post pe măsura orgoliului și ambițiilor sale. Spectrul destinului tatălui –marginalizare, umilire – apare astfel din nou la orizont. Copilul pare astfel încă prins în lumea tatălui, acționând și funcționând inconștient după regulile acesteia. De aceea din carte aflăm doar de reacția sa la admiterea la facultate, nu și despre cea a mamei. Nu întâmplător atunci, abia moartea acestuia va deschide însăși posibilitatea emigrării (facilitată de mamă, precum nașterea), adică evadarea totală din lumea tatălui odată pentru totdeauna.

Ajuns în Occident, și constrâns totodată de diviziunea rasistă a muncii academice ce repartizează puterea epistemică și teoretică în scrierea istoriei doar vesticilor, non-vesticii fiind valabili doar în virtutea memoriei întrupate pe care o poartă, Tismăneanu adoptă o strategie “feminină”[3], ce avea să-i marcheze întreaga sa carieră ulterioară,  în special tipul de anti-comunism pe care îl va practica. Tismăneanu va începe un proces de rușinare (shaming) a nomenclaturii comuniste prin ample procese de demascare, de delațiune, de înfierare morală și castrare simbolică a membrilor acesteia, deopotrivă bărbați și femei. În locul unei confruntări „masculine”, analitice pe terenul marxismului istoric cu reprezentanții nomenclaturii (așa cum o începuse în România), Tismăneanu preferă o luptă “feminină” cu aceștia pe terenul memoriei,  al biografiei și al istoriei orale. Astfel, întreaga creație a lui Tismăneanu, cu pretenții științifice sau nu, în engleză sau în română, nu este nimic altceva decât un lung rechizitoriu personal, subiectiv și pasional la adresa nomenclaturii comuniste.

Această carte de amintiri nu este decât elementul simptomatic al acestui fapt. Din acest punct de vedere, tipul de scriere și demascările operate de Vladimir Tismăneanu, uneori în cel mai pur limbaj stalinist de anii 50 așa cum este cazul în portretele de la finalul acestei cărți de exemplu, sunt structural și genealogic legate de strategiile folosite de Securitate împotriva nomenclaturii și birocrației de stat.[4] În efortul său de a se răfui cu foștii nomenclaturiști, Tismăneanu trebuie în chip necesar să se plaseze pe poziția inchizitorului securist. De aici și fascinația sa, precum și a întregului anti-comunism românesc, pentru arhivele Securității. Acestea sunt sursele ultime de rușinare a potentaților comuniști. Astfel, Tismăneanu exhibă de fapt nu o detașare analitică și bibliografic informată față de lumea despre care scrie, ci un amestec de fascinație și repulsie, de dorință și reprimare, de pasiune și autocenzură dezgustată. Scrisul, mai ales în această formă confesiv-biografică, se substituie astfel relației sexuale absente dintre tată și mamă: altfel spus, devine o formă de autoerotism și masturbare. Pentru Freud, narcisismul copilului nu dispare total în urma maturizării prin frica de castrare, ci este escamotat, transpus în exterior sub forma iubirii, fascinației față de obiectul iubit. În acest caz observăm revresul acestui fenomen: idealizarea totală a mamei (supraevaluarea obiectului dorinței) devine cauză a unui narcisism maximal.

De aceea, Tismăneanu, prin aceste memorii, nu apare precum un copil cuminte ce se confesează în fața unei figuri a autorității ce i-a solicitat confesiunea în legătură cu trecutul său comunist (varianta Foucauldiană, posibil inspirată de criticii lui Tismăneanu și a trecutului său nomenclaturist) și nici nu pare a fi cu adevărat pe canapeaua psihanalitică freudiană, pentru că așa cum am văzut, el nu are nici un interes să meargă cu anamneza până la capăt, memoriile sale fiind extrem de selective, nu numai în raport cu propriul trecut, ci și în legătură cu relația sa cu Nicu Ceaușescu de exemplu. Pe ce canapea e atunci Vladimir Tismăneanu? Prin tipul de detalii, informații, dedesubturi, dezvăluri pe care Tismăneanu le exhibă, el apare asemenea unui paparazzo invitat pe canapeaua unei emisiuni de tip Un Show Păcătos dedicată nomenclaturii, povestind detalii intime și picanterii despre aceasta. În mare parte, Lumea secretă a nomenclaturii, în special în a doua parte ce se ocupă cu portretele, nu este decât o înșiruire de fotograme ce dorește să-i surprindă cu chiloții în vine pe principalii nomenclaturiști. Acestea sunt însoțite de mici bârfe, zvonuri și detalii intime. Mai mult, cartea se poate citi la fel de bine ca un ghid turistic prin cartierul Primăverii: cine stătea unde, la ce adrese și cu cine, precum și relațiile dintre aceștia. De exemplu, aflăm că Nicu Ceaușescu era bătut de către tatăl său (pg. 136), că Alexandru Bârlădeanu era lipsit de putere sexuală și că de aceea a fost părăsit de nevasta sa pentru altcineva (pg. 54), că Lucien Goldmann a fost printre primii băieți care au curtat-o pe mătușa lui Tismăneanu (pg. 34), că Nicu Ceaușescu și Donca Niculescu-Mizil se întâlneau la banchetele din sala de sport a liceului (pg. 125), că Bodnarenko devenise un bețiv spre finalul vieții (pg. 197), că fiica lui Miron Constantinescu și-a ucis mama cu o toporișcă (pg. 245) și multe alte informații tabloidale similare.

Totodată, ce surprinde în galeria de portrete ale femeilor din nomenclatură este violența descrierii acestora. Astfel, Marta Drăghici era o femeie de o rară duritate, o scorpie de care se temeau și rudele ei apropiate, o comunistă fanatică, un permanent rezervor de ură (pg. 187). Tamara Dobrin era …un veritabil flagel…Nu întâmplător era poreclită vipera sau cobra. Privire fixă, figură mereu gravă, încruntată, etern la pândă, tovarășă de o proverbială vigilență (se spunea că se destindea doar grație alcoolului) (pg. 199). Tismăneanu concluzionează: Fiecare din aceste campioane ale stalinismului dezlănțuit ar merita un portret: hipervigilente, suspicioase, ranchinoase, invidioase și arogante cu subalternii, mistuite de complexe fizice și intelectuale, stalinistele din România erau în egală măsură gata să se prosterneze în fața demnitarilor din conducerea supremă (pg. 208). Nu e pur și simplu vorba aici de misoginism sau de clasica strategie de patologizare a comuniștilor prin reliefarea unor trăsături personale, mai ales în cazul femeilor, ci de același mecanism de idolatrizare a mamei ca fundament al megalomaniei. Iată, prin contrast, portretul erotic-moral făcut de Tismăneanu surorii acesteia, Cristina Luca: …în raport cu Ghizela Vass ori Ida Felix, șefa de cadre de la externe, nu era slută. Ba chiar era frumoasă, știa ce înseamnă un parfum bun, vizitase la timp marile muzee ale Parisului, vorbea perfect franceza, studiase la Sorbona, fusese cu adevărat o eroină a Rezistenței Franceze (pg. 24).

În Cuvântul înainte al cărții, Tismăneanu se laudă cu o remarcă a lui Mircea Cărtărescu despre el însuși, care l-a numit un Marcel Proust al comunismului românesc. Dincolo de megalomania specifică celor doi autori, afirmația nu este chiar deplasată: în definitiv, Vladimir Tismăneanu nu este nimic altceva decât un cronicar intim al nomenclaturii comuniste. Prin urmare, nu există nici un secret în Lumea secretă a nomenclaturii ci doar fascinația infantilă a autorului pentru o lume din care a vrut mereu să facă parte, dar din care a fost mereu exclus.

___________________


[1] Un alt exemplu bun de interpretare eronată sunt pseudo-analizele psihanalitice ale Martei Petreu ce se bazează pe o lectură foarte restrictivă a acestui complex și pe o aplicare la fel de defectuoasă.

[2] Mă bazez aici pe excelenta interpretare oferită de Richard Boothby în Sex on the Couch. Routledge. 2005 care nu numai că se aventurează la o misiune imposibilă azi –reabilitarea freudismului în urma criticii feminismului – dar o face și din perspectivă lacaniană.

[3] Pentru a preîntâmpina orice discuție fără sens despre aceste categorii, mă grăbesc să adaug că distincția dintre strategia „masculină” și cea „feminină” nu exprimă nimic esențial despre cele două genuri ci denotă faptul că însăși distincția bărbat – femeie, deși ontologic obiectivă, istoric aceasta nu se articulează neutru, ci contingent. Adică, distincția însăși este colorată de primul termen al ei: bărbatul nu este acolo doar un termen al relației ci structurează relația ca atare în sensul categoriilor esențiale de gen, al patriarhalismului, al heteronormativității, etc.

[4] Am dezvoltat acest argument pe larg aici: http://socasis.ubbcluj.ro/en/index.php?option=com_content&view=article&id=9&Itemid=10

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.