Oximoronul normalităţii

Continuăm publicarea unor autori importanţi contemporani din regiune. Astăzi vă propunem un text eveniment al antropologului bulgar Alexander Kiossev. Kiossev este unul dintre cei mai importanţi autori bulgari de astăzi, scrierile sale bucurându-se de un real impact şi în vest unde este invitat să ţină prelegeri şi să publice. El este autorul conceptului de „auto-colonizare” (self-colonization) un termen intrat în jargonul stiintelor sociale menit să exprime atitudinea est-europenilor în raport cu „Vestul” atât după căderea comunismului, cât, mai amplu, pe parcursul modernităţii. Textul de faţă analizează o problema specifică intregului spaţiu post-comunist: fetisişmul normalităţii, şi al reîntoarcerii la normalitate. (CA)                                          

 Alexander Kiossev – Oximoronul  normalităţii

„Normal” este unul dintre acele cuvinte ce nu par să aibă nevoie de vreo  definiţie – sensul său pare a fi de la sine înţeles. În plus, dată fiind extraordinara varietate pe care-o întâlnim în utilizarea sa, condiţiile necesare pentru formularea unei definiţii viabile – rigurozitatea conceptuală și claritatea articulării semantice – sunt departe de-a putea fi îndeplinite: spunem că rutina noastră zilnică este „normală”, dar ce este, mai exact, această „rutină zilnică”? Rutina zilnică de la Roma diferă considerabil de cea dintr-un sat african, care, la rândul ei, diferă de cea de la Valparaiso. „Așa ceva e normal pentru Liban,” spunea un taximetrist intervievat la știrile matinale de la CNN pe data de 21 septembrie 2007. Se referea la asasinarea unui parlamentar.

La începutul tranziţiei, în ţările Europei de Est, „normalitatea” era un soi de reverie democratică: programul ce-și propunea depășirea moștenirii comuniste și atingerea statutului de „stat normal” s-a bucurat de aprobarea aproape unanimă a forţelor politice. În 1991, în Bulgaria, Uniunea Forţelor Democrate(UFD, opoziţia democrată împotriva fostei guvernări comuniste a lui Andrei Lukanov) a câștigat alegerile cu sloganul „înapoi la normalitate” („întoarcerea la normalitate”). Toţi filozofii și jurnaliștii epocii post-sovietice erau conștienţi de fantastica energie socială a cuvântului: „”Revoluţia către normalitate” este metafora esenţială a anului 1989”.[1] Conservatorii vorbeau chiar de o „contrarevoluţie a normalităţii”.

Șaptesprezece ani mai târziu, când „normalizarea” a ajuns să pară un fapt împlinit, suntem obligaţi să ne punem câteva întrebări. De ce era cuvântul „normal” atât de aproape de inimile est-europenilor? În ce relaţie se află sensul pe care l-a căpătat în contextul perioadei de tranziţie din estul Europei cu celalalte instanţieri ale sale de-a lungul istoriei? Existau cumva contradicţii ascunse în acest program de „normalizare”? O istorie conceptuală (Begriffsgeschichte)[2] a cuvintelor „normal” și „normalitate” e una dintre metodele posibile de a răspunde la aceste întrebări.

Remarcabil este, însă, faptul că în ciuda diverselor valuri de patriotism lingvistic și a cenzurării de către puriști a cuvintelor străine, cuvintele de origine latină „normă” și „normal” sunt prezente în toate cele trei mari grupuri de limbi europene: germanică, romană și slavă. „Normal” este utilizat chiar și în maghiară și finlandeză, limbi ce aparţin unei familii extrem de rare, non-europene. Între limbile europene, se pare că numai greaca modernă utilizează un alt cuvânt pentru normal (Kannoniko). Potrivit dicţionarelor, aceste cuvinte au pătruns în limbile europene cam în aceeași perioadă – în mare, între 1810 (primele atestări) și 1850 (deja în limbajul curent).[3]

Productivitatea morfologică a morfemului „normă” este remarcabilă: derivate precum „normalitate”, „normativ”, „normal”, „a normaliza” pot fi întâlnite în toate cele trei mari grupuri de limbi europene. Această productivitate este, în mod clar, un simptom al proliferării de sensuri, nuanţe semantice și metafore: „normă”, „normal” și derivatele acestora par a fi „transferabile” unei palete largi de zone ale vieţii și societăţii. De la începutul secolului al XX-lea, rădăcina „normă” a pătruns în numeroase arii de studiu și în jargoanele lor.  Potrivit OED,[4] „normal” are sensuri specializate în gramatică, pedagogie, fizică, chimie, metalurgie, meteorologie, geologie, statistică și chiar și în botanică, unde se vorbește despre „păduri normale” (în care arbori din toate clasele și de toate vârstele ocupă arii aproximativ egale); rădăcina este utilizată, firește, și în patologie și psihiatrie.

Cu toate acestea, stabilitatea semantică a sensului acestui termen nu este nici ea cu nimic mai puţin remarcabilă. Alături de sensurile sale specializate, vechile lexicoane cataloghează patru mari înţelesuri ale cuvântului „normal” în vorbirea curentă:[5]

-a se supune normelor, a urma regulile, regulat, regulamentar;

-obișnuit, firesc, frecvent, uzual, ordinar, moderat;

-standard, care nu deviază de la;

-raţional, sănătos, zdravăn;

Dicţionarele contemporane repetă aproape neschimbat această structură semantică. Encliclopedia electronică a pachetului de programe „Word Office” 2003, spre exemplu, oferă următoarea listă de sinonime pentru „normal”: obișnuit; standard; regulat; ordinar; tipic; tradiţional; comun; mediu; natural; firesc; convenţional; antonim: anormal. În această enumerare, nuanţele semantice normative, descriptive, procedural-statistice și „biologice” coexistă în mod pașnic, fără a fi tulburate de eventuale contradicţii. În fapt, cuvântul „normal” se prezintă ca o încrengătură semantică extrem de eclectică, dar acest eclectism este obnubilat de aparenta sa „evidenţă” – de propria-i „normalitate”.

În pofida acestei stabilităţi, se poate observa o lentă deviaţie semantică a sensului cuvântului „normal”. În dicţionarele contemporane, înţelesul său normativ („a asculta de normă, a te supune regulilor”) face loc sensurilor sale predominant descriptive, cum ar fi „obișnuit”, „ordinar”, „tipic”, „regulamentar”, „comun” și „convenţional”. În plus, chiar și în cazul unor sensuri precum „standard” și „regulamentar”, nuanţele normative sunt slabe: aceste definiţii se referă mai degrabă la proceduri tehnice de măsurare și ordonare decât la norme religioase sau morale. E ca și cum „norma” din „normal” ar fi pe cale de dispariţie.[6]

Să fi modificat cuvintele „normal” și „normalitate”  „limitele conceptuale” (Koselleck)[7] ale populaţiilor europene între 1810 și 1850? Cred că este foarte probabil ca „normal” și derivatele sale să fi contribuit la un proces de lungă durată ce a condus, într-un final, la apariţia unei noi ordini morale.[8] Virtuţile, legile și decretele  „de drept divin”[9] au fost înlocuite treptat de o imaginaţie sociologică predominantă ce opera cu tendinţe generale și norme „statistice”. Ceea ce însemna înlocuirea noţiunii morale creștine de viaţă pioasă cu ideea de conformare la comportamentul de masă „tipic”,[10] „normal”; normele divine au fost înlocuite cu unele lumești, descriptive.

Remarcabil este faptul că aceste schimbări lexicale s-au produs în același timp cu procesele revoluţiei industriale, tehnologizării, birocratizării și modificării structurii de putere din interiorul societăţilor europene moderne. Opera istorică și filozofică a lui Michel Foucault acordă o atenţie deosebită acestui vast transfer de putere de la  suveranitatea monarhului către o reţea anonimă de microputeri tehnologice și instituţionale menite a interveni în cele mai intime spaţii ale indivizilor. Politica de populaţie a transformării individului în subiect era, în esenţă, un proces de disciplinare și „normalizare”. În textele lui Foucault, cel din urmă termen desemnează  practici instituţionale uzuale de clasificare și spaţializare, însoţite de sancţiuni sistematice, exerciţii repetitive, controlul abaterilor și „domesticirea” corpurilor „normale”.  Toate aceste practici presupun existenţa unui câmp taxonomic de diferenţiere reglementat raţional în care erau situaţi ( sau, mai degrabă, produși sau „disciplinaţi”) „subiecţii normali” și populaţiile sănătoase. Câmpul avea limitele sale naturale: „deviaţiile” de la „normalitate” și, dincolo de acestea, „anormalul”.[11] În esenţă, revoluţia conceptuală ce s-a produs între sfârșitul secolului al XVIII-lea și jumătatea celui de-al XIX-lea a constat în înlocuirea tacită  a unor concepte precum „păcat și virtute” cu altele, precum „normalitate și devianţă”.

Cu toate acestea, cuvintele „normal” și „normalitate” (cât și antonimele lor – „anormal” și „devianţă”) nu au dezvăluit adevăratele mecanisme de microputere ale acestui proces, ci, dimpotrivă, l-au făcut invizibil.  Nuanţe moderne, „mai puternice”, cum ar fi „disciplină”, „represiune”, „putere” și „clasificare administrativă” au fost eliminate din câmpul semantic al cuvintelor „normal” și „normalitate”, ce prezentau normele impuse și tehnicile de normalizare represive și productive ca pe ceva ce nu erau: rutiniere, larg răspândite, automate, obișnuite, banale. Cu alte cuvinte, „normal” și „normalitate” proiectau asupra unor procese noi niște imagini vechi (chiar antice) ale conformitaţii: din întâiul moment al pătrunderii sale în limbile europene moderne, unul dintre principalele  înţelesuri ale cuvântului „normal” a fost arhaicul său sens de „cum fac oamenii de obicei”.

O altă trăsătură a cuvântului „normal” – nuanţa sa de „natural” – a contribuit și ea  la această invizibilitate. În viziunea mecanicisă și pozitivistă asupra lumii specifică secolului al XIX-lea, natura nu mai era o creaţie a divinităţii, ci o entitate autosuficientă și atotcuprinzătoare, cu regularităţi și „legi” proprii. În secolul al XIX-lea exista deja o îndelungată tradiţie a „naturii” și „naturalului” – semnalăm, în trecere, concepte precum „natura umană”, „condiţia naturală a omului”, „legea naturală” și alte sloganuri filozogice ale secolelor XVII-XVIII. Astfel, metafora biologică „natural” desemna un fel de status-quo anonim și incontestabil, învestit cu energii spontane și o ordine vie autosuficientă (însă una imanentă, nu transcendentă). „Domesticirea” corpurilor moderne, construcţia subiecţilor și a populaţiilor, a fost ascunsă în spatele unor imagini ale uzualului, normalului și naturalului: procesul a devenit unul neproblematic și de la sine înţeles. Noua manieră de uz a unor cuvinte precum „normă” și „normalitate” a ascuns aspectele tehnologice și coercitive ale însuși procesului pe care îl descria (normalizarea).

Luând în considerare toate aceste detalii lexicografice, pragmatice, semnatice și contextuale, se poate susţine că, între 1810 și 1850, în Europa s-a produs un soi de colonizare conceptuală. Cuvintele „normal” și „normalitate” (alături de  nenumăratele lor derivate) au cucerit câmpurile de specialitate ale știinţei și tehnologiei, dar și pe cel al vieţii cotidiene: agresiva, „de la sine înţeleasa” familie de cuvinte a străpuns barierele lingvistice, luptând cu purismele, jargoanele profesionale și uzanţele, modificând orizontul de așteptări și limitele conceptuale ale comportamentului de masă. Până la urmă, a reușit să introducă unul dintre principiile majore ale modernităţii: binomul conceptual „normal/devianţă”. Astfel, „normal” ajunge să desemneze orânduirea modernă internalizată, rutinizată, inconturnabilă, desemnare de natură să-i camufleze caracterul disciplinar, tehnologic. Această ordine a fost combinată și identificată cu „natura” (cel mai bun exemplu este răspunsul automat, „natural” pe care-l exhibăm când întâlnim un semafor). Printr-un același „gest” conceptual, „normalitatea” îi condamnă pe „ceilalţi” (devianţii, anormalii, cei aflaţi dincolo de limitele normalului) la tăcere, transformându-i în subiecţii obiectificaţi ai procedeelor legitime de bio-politică și normalizare.

Această ideologie peremptorie a normalităţii s-a dovedit atât de puternică încât a fost nevoie de aproape un secol pentru a fi chestionată în lucrările unor Georges Canguilhem[12] sau Michel Foucault.[13] O altă contestare a venit – deși, dintr-o cu totul altă perspectivă – odată cu faimoasa idee a Hannei Arendt referitoare la „banalitatea răului” ca sursă a celor mai mari crime ale secolului al XX-lea,[14] un puternic atac filozofic la adresa „normalităţii” individului comun, disciplinat.

Odată încheiată această analiză preliminară, putem reveni la uzul contemporan al cuvântului „normal” și la „revoluţia” est-europeană a „normalităţii”.  Voi începe prin a cataloga câteva dintre uzanţele est-europene ale cuvintelor „normal” și „normalitate” din ultimii 30-40 de ani.

De-a lungul anilor `60-`70 Uniunea Sovietică și Statele Unite au demarat un proces politic cunoscut ca „normalizare la rece”. Eticheta se referea la voinţa politică de-a evita extremele Războiului Rece (extreme de care avuseseră parte în timpul crizei rachetelor cubaneze din octombrie 1962) și de a „normaliza” relaţiile dintre cele două blocuri. Interesant este, însă, faptul că acest înţeles al cuvintelor „normal” și „normalizare” a fost uitat aproape complet după 1989, când au apărut noi uzuri ale acestor cuvinte, multiplicându-le sensurile în direcţii aparent convergente.

La începutul tranziţiei  existau câteva sensuri specific germane ale cuvântului normal. Programul de Normalisierung întreprins de politicienii germani (printre care și amiralul Dieter Wellershoff și ministrul apărării Volker Rühe[15]) nu era altceva decât o strategie militară și politică tipică pentru epoca imediat următoare Războiului Rece – ea însemna refuzul Sonderweg-ului german și ascensiunea ţării în familia „naţiunilor normale” (i.e. marile puteri), inclusiv participarea acesteia la operaţiunile de menţinere a păcii întreprinse de NATO. Strategia a suscitat numeroase dezbateri atât în ţară cât și la nivel internaţional, referitoare la trimiterea de trupe peste hotare și locul Germaniei în noua Europă; unii comentatori au bănuit o încercare camuflată de a normaliza trecutul german[16] – un exemplu fiind cel  survenit în  contextul dezbaterii despre Alltagsgeschichte [istoria cotidiană] a  perioadei naziste.[17]

Existau și alte sensuri ale „normalului” ce depășeau cu mult  specificitatea cazului german. O interpretare a sloganului „întoarcerii la normalitate” extrem de răspândite în toate ţările fostului bloc socialist era cea referitoare la restabilirea continuităţii cu statele naţiune „suverane” ale perioadei interbelice.  Republica Cehă post-sovietică, spre exemplu, pretindea că este moștenitoarea legitimă a statului lui Masaryk și a tradiţiilor burgheze cehe.[18] În multe dintre dezbaterile publice, perioada socialistă era prezentată ca o distorsionare a temporalităţii istorice și o dureroasă ruptură a continuităţii: în republicile baltice, Polonia, Croaţia, Bulgaria și România se visa la o restauraţie. Acest impuls restaurativ legitima reinstituirea partidelor, jurnalelor, organizaţiilor și, cel mai important, restituirea  proprietăţilor în toate ţările din estul Europei.

Noţiunea de normalizare-continuitate însoţea  adesea programele politice de normalizare ca „reîntoarcere în Europa”, de restaurare a continuităţii spaţiale, revenire la  „Europa ca întreg”. „Trioul de  la Visegrád” (Polonia, Ungaria, Republica Cehă) pretindea că fusese întotdeauna parte integrantă a Europei Centrale („inima însăși a Vestului”[19]), în vreme ce, în discursurile politice, conferinţele și conversaţiile cotidiene din republicile baltice se susţinea frecvent că „normalitatea” se afla în Vest și că aceste state aveau o solidă tradiţie nord-europeană.[20] Timp de mai mulţi ani, numele continentului european a intrat într-o stranie relaţie de sinonimie cu termeni precum „normal” și „normalitate” – după cum nota un jurnalist geman în 1990, „o întoarcere [a Germaniei] în Europa se dovedește a fi și o întoarcere la normalitatea europeană”.[21]

În haosul tranziţiei și în criza generală de orientare prin care treceau nenumăraţi est-europeni, cuvintele „normal” și „normalitate” au căpătat și un alt sens. Se vorbea de funcţionarea „normală” (adică „dezirabilă”) a unor instituţii precum domnia legii, ordinea socială, a unor întregi sectoare sociale cum ar fi cel judiciar, poliţienesc, economic,  bancar, industrial, agricol, sportiv  ș.a.m.d. Pe scurt, de un „stat normal” care își îndeplinește îndatoririle faţă de proprii cetăţeni. Ceea ce presupunea că starea de fapt era percepută ca dureros de „anormală”. După cum nota un autor anonim în cotidianul bulgar Demokratcia, în 1990:

            Partidul comunist ne-a condus ţara decenii de-a rândul. Tot ceea ce-au rostit vreodată Marx, Engels, Lenin și Stalin a fost încercat pe bulgari. Și care au fost rezultatele? Sărăcie generalizată, un mediu devastat, orașe poluate, agricultura distrusă, o industrie învechită, care de-abia mai funcţionează, degradare morală, izolare de Europa[…] conflicte etnice, o rată de natalitate scăzută. […] De-ajuns cu experimentele! Vrem să trăim ca niște oameni normali, nu ca niște șoareci de laborator. A venit vremea ca partidul comunist […] să se dea la o parte și să elibereze scena pentru noi forţe sociale capabile să scoată Bulgaria din această criză morală și socială ruinătoare.[22]

Cea mai interesantă și iraţională interpretare a „normalităţii” a fost învestirea ei cu valorile fondatoare ale democraţiei liberale: în primi ani ai tranziţiei, „întoarcerea la normalitate” însemna „întoarcerea la contractul social iniţial” și celebrarea naivă, altruistă a unor idei moderne fundamentale cum ar fi cele de libertate, solidaritate, adevăr și dreptate. În iulie 1990, manifestanţii democraţi din Sofia au ocupat o piaţă din apropierea palatului prezidenţial, unde și-au montat temporar corturile, numind-o „orașul adevărului”. Unul dintre reporterii prezenţi descria scena astfel:

            În doar câteva zile, oamenii din piaţă, uniţi prin cea mai pură formă a democraţiei, au creat o structură socială. Imediat, a apărut varianta miniaturală a unei așezări, numite  „orașul adevărului” – un oraș în toată regula, cu primar, administraţie, viaţă socială și culturală, și propriul său ziar. Pretutindeni este vizibilă  tendinţa naturală și normală a oamenilor de-a trăi într-o societate democratică. Protestatarii crează o astfel de societate la scară redusă, dar în cea mai pură formă a sa.[23]

În acest discurs idealist, protestul,  determinat  de impulsul de a „trăi în adevăr”, creează un soi de tabula rasa socială (analogă „condiţiei naturale a omului” din filozofia iluministă), iar din această condiţie „pură” apare în mod spontan o democraţie liberală în miniatură, gata dotată cu toate instituţiile caracteristice. Remarcabil la această „poveste întemeietoare” (aproape mitică în structura ei narativă) este modul în care se folosește de eticheta „normal”. Ea consideră ca „normală” sociabilitatea primară însăși – auto-organizarea comunitară a fiinţelor umane, generată spontan de „tendinţa normală a oamenilor de a trăi într-o democraţie”. Cu alte cuvinte, în logica ei implicită, argumentul amestecă „democraţia”, „condiţia originară” și „normalitatea”; într-un astfel de context, sloganul „întoarcerea la normalitate” înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „întoarcerea la condiţia (democratică) originară și naturală a omului”.  Problema, în cazul de faţă, este aceea că „normalitatea”, în conţinutul ei intelectual, începe să semene cu un citat uitat din Rousseau și se apropie periculos de mult de crasa banalitate intelectuală – cel puţin pentru unii dintre comentatori.[24]

În acest punct, merită să comparăm modul de întrebuinţare est-european cu cel vest-european sau nord-american al cuvintelor „normal” și „normalitate”. Din punctul de vedere al socioloagei engleze Elizabeth Shove, construcţia socială a normalităţii este „un proces  de dezvoltare știinţifică, asimilare tehnică și naturalizare conceptuală dependent de condiţii predeterminate”;[25] o construcţie a  „unui alt fel de mediu interior – un proces în care interesele știinţifice și comerciale literalmente construiesc normalitatea – instituind, simultan, condiţiile și convenţiile sale”.[26] Potrivit lui Shove, principalele trăsături ale normalităţii construite a consumului sunt curăţenia, confortul, comoditatea și relaxarea (exemplul său favorit fiind cel al casei dotate cu aer condiţionat, ce ajunge  să modeleze obiceiurile ocupanţilor săi). Cu toate acestea, aceste convenţii ale normalităţii nu sunt autosuficiente, ci pătrunse de semnificaţii morale și sociale. Mai mult, ele  sunt cele care contribuie la menţinerea graniţelor sociale și culturale: în acest context „normal”, confortabil, oamenii reușesc să aibă propriile lor raţionalizări și justificări,  chiar și propriile discursuri legitimante. Pe scurt, în acest mediu „închis” își clarifică atât acţiunile proprii, cât și pe ale celor din jur, „reglându-și răspunsul la problema cotidiană a administrării temerilor structurale împărtășite”.[27] Potrivit lui Shove, „evoluţia serviciilor […] este un proces central pentru reproducerea „normalităţii”.[28]

Acest unic exemplu al unei definiţii vest europene/nord-americane a normalităţii este suficient pentru a dezvălui o diferenţă majoră faţă de uzul est-european al conceptului. Pe de-o parte, toate înţelesurile est-europene enumerate mai sus sunt – spre deosebire de cazul britanic – publice, nu private. Metafora „normal” a fost folosită în discursurile Revoluţiilor de catifea pentru a descrie și elucida procese politice și sociale, nu „medii de interior”. Pe de altă parte, e  bine-cunoscută acuzaţia referitoare la faptul că Revoluţiile de catifea din estul Europei au fost determinate de motive consumeriste – de utopii individuale care făceau trimitere la aceeași „normalitate” a luxului descrisă și de Shove.

Fără îndoială că acuzaţia nu e lipsită de adevăr. Ar fi incorect să susţinem că, de-a lungul celor șaptesprezece ani de tranziţie est-europeană, „normal” a avut exclusiv un sens public. A fost utilizat și în contexte private, într-un sens mai mult sau mai puţin consumerist. În Bulgaria, spre exemplu, des întâlnitele expresii „a trăi normal”, sau „a trăi ca un om normal”, erau interșanjabile cu expresia „a trăi ca un alb” – sinonimia revelând o puternică încărcătură rasistă și colonială.

Cu toate acestea, deși utopia consumeristă era, într-adevăr, una dintre motivaţiile multora dintre „oamenii de tranziţie”, ea nu reușește să explice diviziunea specifică Europei de Est dintre uzul privat și cel public, contradicţia și straniul joc între sensurile egoiste și altruiste ale dorinţei de normalitate. Consider că veriga lipsă ce face legătura între acești poli poate fi descoperită în fenomenul cunoscut drept „consum imaginar”. În „Re-construirea normalului: Identitate și consumul de bunuri occidentale în Estonia”,[29] Sigrid Rausing susţine că, în primii ani ai tranziţiei estoniene, consumul de bunuri occidentale scumpe depășea cu mult posibilităţile unui estonian obișnuit; atracţia faţă de aceste bunuri fiind legată de „normalitatea” intrinsecă proiectată asupra lor, fără  nicio legătură cu accesibilitatea lor financiară. Pentru ţăranii estoni, consumul avea, în plus, și o valoare simbolică: însemna renunţarea la fosta identitate sovietică/rusească și reîntoarcerea la identitatea „normală”, estoniană. După cum susţine Rausing, „consumul de produse occidentale […] constituia o formă de apropriere a „occidentalismului”, prin intermediul căreia întregul sat se muta de la est la Vest, de la ceea ce considerau  a fi o stare de „a-normalitate”, la „normalitate”.  Caracterul intrinsec „occidental” al estonilor, opus celui „răsăritean” al rușilor, era dat de trecutul Estoniei, și anume, de scurta perioadă de independenţă faţă de Rusia dintre cele două războaie mondiale, dar și de o proximitate culturală, etnică și geografică faţă de Vest ce reprezenta „normalitatea”.  Prin urmare, consumul de produse „normale”,  i.e. occidentale, simboliza reîntoarcerea colectivă a satului și a ţării la „normalitate”, articulând o trăsătură esenţială a identităţii estoniene actuale.”[30]

Comentând pe marginea articolului lui Rausing, Ruth Mandel și Caroline Humphrey scriu: „consumul  […] nu este doar o chestiune ce ţine de satisfacerea dorinţelor individuale, ci și una în care sunt implicate identitatea colectivă și aspiraţiile naţionale.”[31] Cu toate acestea, Rausing notează că nu toate stilurile de consum pot servi ca semn de identificare naţională, ci doar acelea care pot fi asociate cu succes unor tradiţii „nordice” solide, ordonate, bine încetăţenite.[32] Cu alte cuvinte, nu doar consumul este cel care structurează identitatea, ci și viceversa: imaginea de sine colectivă face ca anumite stiluri de consum să fie mai potrivite decât altele.

Firește, n-ar trebui să uităm nicio clipă elementul revelat de Elizabeth Shove, și anume, faptul că noţiunea occidentală de „normalitate”, departe de-a  se referi doar la practici comune, este „pătrunsă de semnificaţii sociale și morale, contribuind la menţinerea graniţelor sociale și culturale”; într-o altă formulare, ea pune în mișcare imaginaţia socială și performarea identităţilor. În cazul est-european descris de Rausing, relaţia dintre rutină și imaginaţie este cu totul alta: dezirabilitatea și identificarea imaginară cu identitatea occidentală a estonienilor ajunge în prim-plan, în vreme ce obiceiurile autentice,  rutiniere ale consumului „normal” și unei existenţe „răcoroase” prin intermediul mijloacelor moderne de control al ambientului sunt aproape cu totul absente. Raportul de forţe dintre „realitatea normală” și „normalitatea imaginată” este inversat. Consumul de produse scumpe nu reprezintă, în niciun caz, satisfacerea simplă și raţională a unor nevoi egoiste, ci satisfacerea iraţională a unor vise (egoiste). Reveria  este întotdeauna legată de imaginea sinelui ideal: ea produce simboluri și gesturi simbolice care plasează sinele ideal în circumstanţe ideale și într-o lume ideală. Paradoxul, în cazul estonian – deși consider că afirmaţia este validă pentru est-europeni în general, având foarte puţin de-a face cu juxtapunerea între identitatea estoniană și cea rusă – este acela că lumea ideală a fost etichetată drept „normală” și a fost mutată în Vest. Consumul este echivalent cu o călătorie imaginară în Occident; prin consum, individul demonstrează că este normal, i.e. unul dintre oamenii „normali”, occidentali. Iar acesta nu este decât un alt mod de-a spune: consumul intră în logica performării identităţii și-a luptei pentru recunoaștere.[33]

Cel mai interesant aici este, însă, faptul că acest tip de consum imaginar nu este într-atât de diferit de celebrarea valorilor fondatoare întâlnită mai înainte în cazul „orașului adevărului”. Ambele presupun „privirea Marelui Celălalt” (cum a numit-o Jacques Lacan) și un act performativ al sinelui în căutarea recunoașterii. Atât consumul, cât și scandarea în public a unor sloganuri de tipul „democraţie!”, „jos comuniștii!”, sau „înapoi în Europa!” erau, de fapt, acte performative – un soi de „punere în scenă” a identităţii colective est-europene, ce aștepta să fie recunoscută  de „Europa”. Și nu mă refer aici la adevăratele negocieri politice, extrem de pragmatice, pentru accesul în Uniunea Europeană, ci la dimensiunea fantasmatică, aspect prezent în aproape fiecare act din primii ani ai tranziţiei – fie el public, sau privat. Într-adevăr, aspectul fantasmatic al acestor acte a ajuns să estompeze însăși diferenţa dintre public și privat. A pune în scenă presupune întotdeauna a dispune de-o scenă,[34] fie ea și imaginară. Iar asta înseamnă că orice act în aparenţă privat, cum ar fi „a consuma ca niște oameni normali” este, de fapt, unul public: toate sunt reprezentate într-o agora invizibilă, în așteptarea ritualului public al recunoașterii lor. Iar numele acestui ritual este chiar „normalitate”.

            La fel de interesantă, în cazul de faţă, este și natura normei implicite în acest procedeu ubicuu de punere în scenă. Rausing remarca următoarele despre ţăranii estoni: „Informatorii mei […] nu treceau de la local la global, sau de la modernitate la post-modernitate […]. Ca naţiune, estonii considerau că știu cu precizie cum ar fi arătat dacă situaţia ar fi fost una „normală” și, deci, ce își doreau să devină.”[35] Apoi adaugă, „’norma’ […] nu era utilizată cu sensul ei prezent, ci cu cel pe care ar fi trebuit să-l aibă: cum ar fi arătat ‚normalitatea’ dacă evoluţia Estoniei ar fi fost ea însăși una ‚normală’, adică nu una întreruptă de cucerirea sovietică.”[36]

În exemplul lui Rausing, „normalitatea” este o etichetă pentru un proiect, pentru o identitate „așa cum ar fi trebuit să fie”: modul descriptiv de autoînţelegere este amestecat cu cel prescriptiv. Mai devreme, am susţinut că în istoria vest-europeană a termenilor în cauză, tendinţa normativă s-a disipat treptat, făcând loc unor nuanţe rutiniere, procedurale, comune, „de interior”. Într-o totală opoziţie cu aceasta, în primii ani ai tranziţiei est-europene, nuanţele „normative” au fost cele accentuate cu precădere. Spre deosebire de norma ștearsă, pe cale de dispariţie,  din uzul occidental, accentul pus de est-europeni pe dimensiunea normativă a fost conștient și categoric, uneori, chiar imperativ. Acesta era  simptomul unei diferenţe semnificative între modul de utilizare „estic” și cel „vestic” al conceptelor – în aparenţă, uzul est-european al cuvântului „normal” constituia un răspuns specific la niște „temeri structurale” împărtășite în această parte a lumii.

Supărătoare nu era absenţa normei, ci o realitate percepută ca fiind anormală.[37] Estonienii (dar și bulgarii, sârbii, ungurii, etc.) epocii post-sovietice erau profund îngrijoraţi de faptul că ar putea fi niște „devianţi”, niște mutanţi post-comuniști. [38] Retorica dezgustului moral (larg răspândită în estul Europei la acea vreme) nu demonstra decât că norma morală coincidea, în mod paradoxal, cu cele mai infantile dintre temeri („nu suntem normali, nu suntem albi”), dorinţe („vrem să fim diferiţi, albi, europeni”) și, mai important, repulsii („suntem niște negri, niște mutanţi, suntem o absurditate”[39]). În presa bulgară încă mai pot fi întâlnite apeluri patetice de tipul: „Vreau să văd și eu exemple de normalitate, dar – vai! – n-am niciunul la îndemână […] Mai avem vreo șansă să devenim și noi  normali?”[40] Prin urmare, e limpede că „normal” și „normalitate” s-au dovedit a fi nu doar normative din  punct de vedere moral, ci au și fost investite cu o imensă și contradictorie povară emoţională: cu dorinţă, teamă și repulsie. Mai mult chiar, uzul lor a fost imposibil de „normalizat”, fiind imposibil de folosit ca etichete automate, neutre și banale ale unor situaţie cotidiene și confortabile. Cuvântul „normal” continuă să „inspire” sau să „rănească” în Europa de Est (sau ambele, în același timp).

Și contradicţiile nu se opresc aici. În sloganul „revoluţia normalităţii”, „normalitatea” ocupa locul lăsat liber de „viitorul luminos” al revoluţiilor comuniste, în numele căruia s-au produs întotdeauna astfel de răsturnări, ce voiau să instituie o „minunată lume nouă”, să aducă libertate, fraternitate și fericire tuturor.  „Normalitatea” a înlocuit utopia legitimantă, ajungând să fie o retro-utopie anti-utopică ce privește spre trecut într-o epocă în care s-a pierdut orice sentiment al transcendenţei.[41] „Normalitatea” a respins ingineria socială, cruzimea conflictelor istorice și experimentele sângeroase ale unui stat demiurgic, exprimând, în același timp, aceiași năzuinţă infantilă către fericire,  în forma ei „moderată”, reprezentată de confort, curăţenie, relaxare și recunoaștere.

În ultimii ani, odată cu accederea ţărilor din estul Europei la Uniunea Europeană, o nouă transformare s-a produs în utopia normalităţii. Dorinţa de normalitate post-socialistă n-a întâlnit Europa pe care și-o imaginase, ci procedurile euro-birocratice de accedere: armonizarea sistemelor judiciare naţionale cu legislaţia europeană, normativizarea administrativă și standardizarea aproape tuturor sferelor realităţii sociale. Asemenea multor altor ţări, Bulgaria a trecut printr-un dur proces de negociere înainte de aderare, abolind 31 de articole ale constituţiei sale referitoare la economie, aprovizionarea cu energie, agricultură, industrie, ecologie, politici fiscale, finanţe, calitatea produselor, telecomunicaţii, politici sociale, sănătate, educaţie, pescuit ș.a.m.d.

Directivele europene fundamentale statuau în mod limpede faptul că standardele tehnice, certificatele de calitate și definiţiile metrologice ale tuturor bunurilor trebuiau să fie guvernate de legi instituite la nivel european. Procesul de implementare greoi, uneori, chiar dureros era controlat cu scrupulozitate de noi tipuri de actori guvernamentali – comisii, euro-comisari, inspectori, experţi europeni, observatori externi, auditori, ș.a.m.d. Sancţiunile pentru neîndeplinirea obiectivelor asumate erau severe.

La nivel practic, impunerea unor politici de regularizare și standardizare atot-cuprinzătoare nu era mult diferită de politicile populaţionale ale secolelor XVIII-XIX  descrise de Foucault. În secolul al XIX-lea, controlul populaţiei a fost practicat nu doar în Europa ca atare, ci și în India, China, sau Africa, prin intermediul administraţiilor coloniale.

Uniunea Europeană lărgită a creat un spaţiu în care se puteau desfășura practici instituţionale similare de clasificare, codificare, calculare, cartografiere, control și neutralizare a produselor și practicilor deviante.  Spre deosebire de guvernele din secolul al XVIII-lea, ce urmăreau în mod deschis „fericirea” maselor, scopul Uniunii Europene, alături de mobilitatea indivizilor, a capitalurilor, bunurilor și serviciilor, este acela de-a obţine populaţii normale și sănătoase, un mediu curat și îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Cu toate acestea, „normalizarea” birocratică a noii Europe a intrat în conflict cu tradiţiile culturale încetăţenite în ţările post-socialite. Acestea aveau etos al muncii  învechit și un alt ritm temporal; erau definite de economiști și antropologi ca medii cu un nivel scăzut de încredere, cu mentalităţi clientelare, bazate pe reţele sociale nereglementate; aveau o cu totul altă atitudine faţă de hrană, sănătate și comunicare, o altă imagine despre calitatea vieţii, „temeri structurale” diferite, ș.a.m.d. Normalizarea procedurală impusă nu a coincis cu visul unei „reîntoarceri la Europa și la normalitate” și, prin urmare, a fost acceptată ca „normală” de foarte puţini est-europeni.  Pasiunea europeană pentru proceduri și standardizare a întâmpinat chiar și o rezistenţă simbolică.[42] Confruntată cu Europa birocratică reală, „dorinţa de normalitate europeană” s-a transformat într-o utopie dezamăgită, dând naștere unei reacţii opuse: o nouă dorinţă de diferenţiere, „autenticitate” și comunitate. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru recentul val de mișcări naţionaliste și izolaţioniste din Europa de Est. Aceste mișcări tind, la rândul lor, să se considere ca o întoarcere la „normalitate”, numai că, de data aceasta, „normalul” și „naturalul” sunt interpretate ca o întoarcere la „rădăcini”, la „glie”.

Reinhart Koselleck ne-a avertizat că „Prin modificarea întrebărilor semasiologice și onomasiologice, Begriffsgeschichte tinde, în cele din urmă, către o Sachgeschichte”.[43] Istoria conceptelor nu poate înlocui istoria obiectelor, actorilor și a proceselor materiale – cu alte cuvinte, istoria socială. Cu toate acestea, o istorie a conceptelor poate completa perspectiva „normală” a istoriei sociale cu o sumă de puncte de vedere privitoare la traiectoria istorică a sensurilor și așteptărilor celor care acţionează și interacţionează. După cum am demonstrat, înţelesurile unor concepte fundamentale, precum cele de „normal” și „normalitate”,  au fost multiple, variabile din punct de vedere istoric, contradictorii, chiar oximoronice. Pentru a înţelege mai bine schimbările istorice, trebuie să avem răbdare și să urmărim cu atenţie aceste detalii, întorsături și contradicţii. Ele marchează categoriile și limitele auto-înţelegerii care, la rândul lor, fac acţiunea istorică semnificativă posibilă, impunându-i, în același timp, constrângeri semantice.  Unele concepte modelează comportamentul agenţilor istorici. Iar asta face ca istoria lor să fie cel puţin la fel de interesantă ca aceea a condiţiilor materiale.

Traducere din engleza realizata de Alexandru Macovei