Noua criză

bazacanaTeoretic, valoarea unei economii naţionale – cât produce/câtă valoare nou adăugată produce – se răsfrânge în valoarea monedei sale. Adică o monedă are valoare mai mare – deci poate cumpăra mai mult – dacă are la bază o economie puternică: multele mărfuri de orice fel obţinute cu acea monedă. Tradiţional, aceste mărfuri erau cele din statul respectiv şi cu cât mărfurile erau mai multe şi mai variate, cu atât moneda avea o valoare mai mare.

Tot tradiţional, sectorul monetar-bancar era în serviciul economiei reale. De aceea, pe de o parte, baterea de monedă – inflaţia – era determinată dar şi limitată de nevoile acestei economii reale (nevoi transpuse în aurul băncii naţionale – acesta este „etalonul aur”) şi pe de altă parte, împrumuturile bancare aveau drept cauză şi finalitate producţia de bunuri şi servicii ne-financiare.

Logica centru-periferie a sistemului capitalist a stat la baza acumulării de capital în ţările dezvoltate în aşa fel încât acest capital – neutilizabil de către economia reală datorită solvabilităţii reduse a majorităţii populaţiei forţă de muncă – şi-a căutat profitul prin export mai ales de capital financiar în ţările subdezvoltate. Acest export însemna, înainte de toate, constituirea a noi bănci – capitalul cărora nu mai era limitat de economia reală a statelor exportatoare ci, dimpotrivă, de cantitatea, calitatea şi posibilitatea practică de a exploata resursele periferiilor. Şi cum promisiunea acestor parametri era uriaşă, şi capitalul investit în bănci şi, apoi, în operaţiunile de „pacificare” şi de exploatare ca atare a fost pe măsură.

Imperialismul început deja în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, şi despre care ştim de la economişti respectabili ca Hobson – pe baza căruia Lenin a tras concluzii esenţiale în Imperialismul…(1917) –, a fost caracterizat tocmai de exportul de capital.

Aşadar, ansamblul economiei din această perioadă a evidenţiat – din perspectiva temei discutate aici – două mari contradicţii: a) între caracterul „naţional” al economiei reale (faptul că deţinătorii de capital vând produsele fabricate de forţa de muncă din statul respectiv) şi caracterul trans-naţional al unei părţi a economiei financiar-bancare (între ceea ce produce o ţară şi ceea ce produce capitalul originat în acea ţară) şi b) măsurarea anvergurii bancare de către economia reală internă (nu puteai să înfiinţezi oricâte bănci oricum) şi, pe de altă parte, întemeierea băncilor pe promisiunea de profit realizat prin exportul de capital financiar.

Sigur că nici expansiunea primei revoluţii industriale în ţările centru şi nici dominaţia imperialistă (în forma colonialistă explicită) a periferiilor nu au evitat Primul Război Mondial: care a fost determinat de contradicţiile structurale ale capitalismului (între nevoia de profit a capitalului şi solvabilitatea redusă a majorităţii populaţiei, şi între caracterul social al producţiei şi, pe de altă parte, caracterul privat al proprietăţii şi, deci, urmărirea privată a profitului; altfel spus, contradicţiile dintre capital şi muncă şi cele de concurenţă între capitaluri).

Mai mult. Toate aceste contradicţii nu au putut fi îmblânzite după 1918: 1) etalonul aur a continuat, deoarece capitalismul însuşi se afla în faza sa naţională (care a acoperit 3 etape ale sale: libera concurenţă, monopolismul şi, după 1933 dar mai ales după cel de Al Doilea Război Mondial, monopolismul de stat). Adică raporturile dintre capital şi forţa de muncă erau circumscrise de graniţele statului: primul vindea – chiar şi în lume – mărfurile produse de forţa de muncă internă. 2) Şi, în acelaşi timp, pe de o parte, măsura economiei era dată de economia reală, iar pe de altă parte, capitalul avea tendinţa să se distanţeze de aceasta din urmă.

Problema cu economia capitalistă nu este aceea a înfiinţării băncilor centrale (care n-ar mai fi permis susţinerea financiară a afacerilor locale ad libitum) – aşa cum apare într-o cunoscută teorie a conspiraţiei –. Deoarece tocmai băncile centrale au fost mijloace mai puternice ale asigurării cu aur a diferitelor bănci locale şi, de asemenea, au arătat şi întărit legătura dintre bănci şi economia reală: băncile centrale au micşorat posibilitatea unor afaceri fantomă, au curăţat cumva mediul de afaceri şi au întărit rolul băncilor. Iar, fireşte, prin aceasta au şi contribuit la concentrarea şi centralizarea capitalului bancar-financiar şi, astfel, la creşterea sumelor destinate şi revoluţiei industriale interne şi exportului de capital.

Dar problema cu economia capitalistă este tocmai tendinţa capitalului – în goana sa după profit, oriunde şi oricum – de a decupla sectorul financiar-bancar de economia reală. Logica relaţiilor capitaliste înseşi determină această decuplare ce s-a adâncit pe măsura accentuării contradicţiilor economice amintite. Deoarece prin răspândirea noilor tehnologii din producţie rata profitului scade în domeniul direct productiv, capitalul a căutat să contracareze această scădere a ratei profitului în economia reală prin multiplicarea „instrumentelor” financiare – de împrumuturi şi obţinere a dobânzilor – şi prin jocurile lor pe întreg globul.

Această tendinţă a avut loc mai ales odată cu intrarea capitalismului în faza sa transnaţională, de prin anii 70 ai secolului trecut. Şi dezlegarea dolarului de etalonul aur de către Nixon în 1971 a fost semnul că, în condiţiile unei acerbe concurenţe internaţionale – în care foste ţări periferice deveniseră ofertante şi competitoare pe piaţa mondială –, soluţia capitalului nu putea să fie, în afară, desigur, de investiţii transnaţionale şi dispunerea de forţă de muncă din întreaga lume, decât decuplarea sectorului financiar-bancar de economia reală şi baterea de monedă nu doar în funcţie de oportunităţile de export de capital financiar, ci şi în funcţie de logica de joc piramidal a sectorului financiar-bancar capitalist însuşi.

Un timp, rezultatul acestui proces a părut a fi strălucitor: fluxul de capital financiar din ţările centru, direcţionat şi pentru dezvoltarea economiei reale din ţările periferice – deoarece profitul hic et nunc, privat, e mai important pentru capital decât pierderile lui mai târziu, astfel încât o parte din avântul fostelor ţări periferice se datorează capitalului financiar occidental – şi pentru împrumuturi financiare, a urmat promisiunile de profit oferite de aceste ţări. Dobânzile au crescut, împrumuturile la fel – pentru că serviciul datoriei externe nu mai putea fi îndeplinit decât prin împrumuturi pentru a plăti dobânzile –, fluxul de capital şi-a inversat direcţia: de data asta, capitalul mai mare a mers dinspre debitori spre creditori, iar dacă primii au trebuit să-şi dea pe nimic bogăţiile naturale şi întreprinderile, ceilalţi s-au aflat în posesia unor sume atât de mari încât, pentru a avea ce să cumpere cu ele, a) au presat pentru privatizarea bunurilor publice (de stat) şi b) au creat bule imobiliare, de exemplu.

Vânzarea şi re-vânzarea împrumuturilor în speranţa unui flux neştirbit al plăţii dobânzilor a dus la diferenţe uriaşe între economia reală şi cea financiar-bancară: şi valoarea bunurilor şi serviciilor (în afara celor financiare) vândute în economia reală şi numărul tranzacţiilor şi profitul sunt de zeci de ori deja inferioare valorii, tranzacţiilor şi profitului realizat în „industria” financiară.

Iar această situaţie prelungeşte agonia capitalismului: pare că profiturile se adună, bogaţii devin mai bogaţi şi cumpără lucruri din ce în ce mai scumpe, PIB-ul ţărilor creşte, deoarece este vorba în această măsurare de valoarea adăugată în urma oricărei valori anterioare. Profitul financiar al celor 1% este această valoare adăugată, şi cu el pare că măsurarea creşterii economice, a PIB, ar fi de necontestat.

Dar în realitate nu e aşa de simplu. Dacă dispare siguranţa plăţii dobânzilor şi returnării împrumuturilor, atunci banii bătuţi pentru inginerii financiare devin nume fără sens.

Siguranţa este dată, în ultimă instanţă, de raporturile din economia reală. Dacă solvabilitatea forţei de muncă nu creşte – eufemistic spus – şi dacă poziţia concurenţilor face nu doar ca profiturile să scadă ci şi ca produsele înseşi ale unor companii să nu se mai realizeze ca marfă, atunci nici dobânzile nu mai pot fi plătite ritmic şi nici împrumuturile nu sunt nici cerute şi nici date.

Iar banii bătuţi devin nume fără sens deoarece fostele ţări periferice, acumulând capital (financiar) şi dorind să îl fructifice, tind să nu mai tranzacţioneze în monedele ţărilor sau uniunilor centru: nu mai cumpără dolari şi euro – pe care să îi plătească în plus statelor şi uniunilor centru – ci schimbă yuanul, rubla, riyalul între ele. Războiul rece actual nu este determinat, în primul rând, de Crimeea şi de Donbas/atitudinea Rusiei faţă de acestea, ci de faptul că SUA – ca port-drapel al capitalismului global – pierd galopant puterea economică: pierd supremaţia dolarului ca monedă universală, pierd pieţe şi pierd pârghiile de control asupra resurselor lumii.

Pentru simplificare, din acest tablou am exclus presiunea de jos a diferitelor categorii ale populaţiei: presiune reală şi virtuală, care explică de ce există în capitalismul actual şi contra-tendinţa păstrării unor achiziţii sociale şi democratice. Sau, mai degrabă, este vorba despre rolul economic al presiunii. Iar rezultatul, contra-tendinţa de mai sus este una de preîntâmpinare a unei radicalizări anticapitaliste ireversibile.

Aşadar, cu toată autonomizarea sectorului financiar-bancar de economia reală – aşa-numita financiarizare a economiei transnaţionale – concurenţa internaţională şi ritmul progresului ştiinţific-tehnic/anvergura revoluţiei industriale actuale duc la puternice crize economice. Ele au loc nu doar în economia reală – companii şi ţări care nu mai produc deoarece nu mai găsesc pieţe de desfacere, susţinerea financiară a companiilor falimentare (asta înseamnă preluarea datoriilor private în serviciu suveran), iar statele nu mai pot face, astfel, cheltuieli sociale şi puterea de cumpărare a populaţiei scade şi mai mult; deci fără cerere solvabilă scade şi oferta, deci posibilitatea de a obţine profit – ci şi în cea virtuală, a sectorului financiar-bancar.

Cu toate măsurile – de batere de monedă şi reducere a dobânzilor bancare (prezenta quantitative easing a FED) pentru a susţine investiţiile financiare (împrumuturi, cumpărări şi re-vânzări), adică pentru a continua procesul actual, sinucigaş deoarece datoriile imense ale statului (şi statelor americane) nu au şanse reale de a fi plătite, de creştere a dobânzilor pentru a opri cumva spirala inflaţionistă şi devalorizarea monedei (recenta mişcare a Rusiei[1]), de dobânzi mai ridicate (şi, deci, de deflaţie şi stagnare, ca în Japonia până de curând, acum de quantitative easing agresiv, banca sa centrală cumpărând datoriile statului şi reducând valoarea yenului pentru a favoriza exporturile) – tensiunile economice, inclusiv cele financiare, sunt atât de mari încât ele nu duc decât la explozii: în economie dar şi în societate.

Piaţa economică este deja globală de mult timp. Iar întreţeserea demersurilor capitalurilor – faptul că ele cumpără reciproc acţiuni din alte state –, concomitenţa inflaţiei şi deflaţiei, războaiele valutare, toate nu sunt decât faţete ale economiei reale[2] şi nu reduc defel situaţia critică, ci o dublează. Rezultă că financiarizarea economiei nu a dus la evitarea crizelor şi la un boom fără sfârşit – cum jubilau economiştii neoliberali, monetarişti – ci chiar dimpotrivă.

Deoarece, de exemplu, retragerea capitalurilor private occidentale din sectorul financiar-bancar al ţărilor emergente – cauză imediată a crizelor din 1994-95, 1997-98 a acestor ţări – înseamnă, în acelaşi timp, că acele capitaluri, în lipsă de un deus ex machina/oportunităţi surpriză de investiţii, îşi reduc cu mult valoarea.

Dar este vorba de valoare artificială, rezultat al expandării valorii financiare în urma unor inginerii rupte de economia reală. Ceea ce înseamnă că soluţia este re-formarea radicală a economiei globale: re-subordonarea sectorului financiar faţă de economia reală şi subordonarea acesteia faţă de nevoile reale ale populaţiei; iar dacă o primă condiţie-manifestare a acestei subordonări este desfiinţarea sectorului de război şi a cheltuielilor aferente, rezultă că fragmentarea şi adversitatea organică implicate de proprietatea privată trebuie să fie înlocuite cu scopurile proprietăţii sociale.

Cei care cred că o asemenea înlocuire este imposibilă – argumentând că „socialismul real” ar fi fost tocmai o realizare a proprietăţii sociale care a şi eşuat şi a şi fost însoţită de dictatură (or, istoric, nici nu putea să fie o implementare a proprietăţii sociale, iar eşuarea nu a fost exclusiv urmarea logicii sistemului; dimpotrivă, tocmai ca primă încercare, înainte de vreme, de revoluţie socialistă, relaţiile au implicat un regim politic nedemocratic) şi că soluţia ar fi o „economie mixtă” – nu fac decât să tragă de timp: adică să susţină, în ultimă instanţă, contradicţiile şi iraţionalitatea capitalismului.

Mai mult. Deşi schimbarea cere partide radical de stânga şi capabile de a antrena largi mişcări sociale de stânga în fiecare ţară, ea este un proces de schimbare globală. De aceea, preluarea de către partide de stânga a unor programe ce includ apărări izolate ale drepturilor economice, sociale şi politice ale populaţiilor în cadrul concurenţei capitaliste – de ex. apărarea cuceririlor sociale din Europa împotriva Asiei sau Americii Latine – nu face decât contribuie la prezervarea sistemului capitalist. Nu se mai poate obţine nimic în mod izolat. Internaţionalismul este mai actual ca oricând.

Aceasta deoarece capitalul mondial actual este atât de împletit şi interdependent[3], atât de transnaţional, încât soluţia nu este decât internaţionalistă.

Dar, oricum, astăzi nici nu există vreo şansă pentru păstrarea măcar a achiziţiilor sociale. Ele sunt atacate peste tot de către capital, deoarece pe de o parte, crede că e atât de puternic – şi este, într-adevăr, ca urmare a transnaţionalizării, financiarizării, subordonării statelor şi privatizării resurselor – încât poate să dispună fără oprelişti de forţa de muncă globală necesară, iar pe de altă parte, populaţia este atât de vulnerabilă (inclusiv pentru că a fost trădată de către sindicate şi partide „de stânga” ca acelea soc-dem), vital vulnerabilă datorită faptului că nu mai are nimic, e cu totul dependentă de capital.

Fiecare stat concurează cu toate celelalte pentru a atrage capitalul prin oferirea unui „mediu prietenos de afaceri”. Fiecare stat induce agresiv ideologia duşmanilor aflaţi în statele concurente pentru el sau pentru statul suprem. Fiecare stat promovează ideologia războiului care, cum ştim, presupune întotdeauna abolirea democraţiei. Unde vor mai încăpea drepturile omului?

Ei, şi tocmai pentru că trebuie să ştim ce ne aşteaptă, să nu trecem cu vederea că acea criză începută în 2007-2008 nu s-a terminat pentru că nu avea cum să se termine. Cauzele ei au rămas intacte, de fapt, s-au accentuat. Strânsa concurenţă mondială şi înalta productivitate a muncii, abundenţa posibilă ca urmare a revoluţiei industriale actuale sunt fenomene indiscutabile. Măsurile din sectorul financiar-bancar agravează tensiunile iar scăderea bruscă a preţului petrolului[4] a adus, deocamdată, o încetinire a tranzacţiilor (inclusiv a speculaţiilor, deci o scădere a profiturilor pe termen scurt şi mediu) şi o reducere a valorii acţiunilor (inclusiv a celor ale fondurilor de investiţii – piloni ai sistemului financiar-bancar global), în loc să ducă la o înviorare a afacerilor. E şi normal, deoarece acestea nu sunt doar în funcţie de preţul resurselor, ci şi de piaţa de desfacere. Or concurenţa o cam îngustează.

Toate aspectele semnalate mai sus –

  • fuga capitalurilor,
  • creşterea dobânzilor,
  • susţinerea băncilor,
  • repatrierea aurului din SUA şi creşterea preţului aurului, argintului şi metalelor rare[5], deci o puternică tendinţă de protecţionism şi de „scapă cine poate”,
  • contracţia creditelor – datorită veniturilor reduse ale băncilor (ceea ce necesită noi ajutoare ale statului pentru ele ca să nu dea faliment),
  • reducerea investiţiilor datorită unor dobânzi mai mari, scăderea preţurilor (deflaţie şi reducere a profiturilor) dar, ca măsuri opuse, inflaţia activelor, deci, încă o dată, reducerea investiţiilor[6],
  • şi atunci, inerente „investiţii rele” ca unele din China, pentru a alimenta creşterea economică,
  • reducerea valorii monedelor (în pofida războaielor valutare, deoarece valoarea monedelor este legată nu doar de fenomenele financiare ca atare),

– nu vor face decât să se agraveze. Deoarece economia virtuală capitalistă este o schemă Ponzi care merge bine doar la început.

O repetare, inerent mai gravă, a crizei din 2007-8 se profilează.

Dar, de fapt, ce înseamnă „criză”, în sens de criză economică?

Decretarea stării de criză aparţine capitalului, nu populaţiei. Deoarece singura soluţie pentru economia capitalistă şi pentru sistemul capitalist ca atare este să-şi continue neabătut cursul şi logica – dacă se opresc, cad iremediabil –, ele strigă „criza” atunci când capitalul (mai ales cel financiar) pierde masiv şi nu mai poate să controleze obţinerea „normală” a profitului.

Populaţia nu face mare diferenţă între perioada „normală” şi cea de criză economică. Sigur că reducerea nominală a salariilor şi pensiilor este foarte greu de suportat, din moment ce oricum are loc mereu o reducere reală a lor; deci oamenii spun şi ei „e criză”.

Oricum, ei nu sunt artizanii nici ai crizei şi nici ai ideologiei crizei. Ba unii chiar spun că, de fapt, din 2007 începând nici nu ar fi fost o criză obiectivă, ci o declaraţie-pretext al grupurilor conducătoare din lume pentru a putea să impună măsuri prin care să câştige mai mult. Şi nu confuziile în urma cărora populaţia preia mesaje ideologice de sus şi care sunt menite să acopere cauzele structurale ale nedreptăţilor şi să semene vrajbă xenofobă sunt importante aici. Ci că a fost în mod real o criză economică – să nu uităm că a fost comparată ca amploare cu aceea mare din 29-33 – ce este doar o manifestare a crizei de sistem a capitalismului şi ce, reflectând cauze structurale ireconciliabile, urmează nu doar să se prelungească[7] ci şi să ia forma unor noi explozii, devastatoare pentru cei 99%.

Astfel încât, deoarece – încă o dată – singura soluţie capitalistă este salvarea mecanismelor de obţinere a profiturilor, capitalul nu doar că şi-a recâştigat poziţia după prăbuşirea din 2007-8 prin fondurile statelor şi astfel prin transferul datoriilor private asupra acestor state, şi nu doar că şi-a recâştigat poziţia prin stimularea investiţiilor prin credite ieftine (dobânzile băncilor de la FED – 0), dar un asemenea proces riscă din nou să ducă la o efervescenţă ne-sustenabilă a creditelor. Cum poate să fie oprită această traiectorie? Roubini vorbeşte despre revenirea la dobânzi bancare de 4%[8]: dar ce facem cu concurenţa internaţională? Şi acele dobânzi nu duc la scăderea investiţiilor?

Poate fi oprită înrăutăţirea situaţiei printr-o creştere orientată spre consum – susţinută, de ex. de un „realist” ca dr. Roubini – când, pe de o parte, consumul de masă este limitat de solvabilitatea redusă (de aceea înfloreşte oferta pentru consumul de lux) şi pe de altă parte, un consum deşănţat, doar de dragul de a cheltui bani, este risipitor şi dăunător mediului şi resurselor?

Şi de ce credem că doar concurenţa capitalistă duce la creşterea inovării şi la selecţia întreprinderilor?

Acestea sunt câteva notaţii prilejuite nu doar de fenomenele economice a căror confruntare nu ar trebui să lase judecăţi fragmentare şi oprite în faţa contradicţiilor, ci şi de frământările noastre.

 

 

[1] http://itar-tass.com/en/economy/767106.

[2] Vezi de ex. http://www.globalresearch.ca/the-misunderstood-global-financial-crisis-its-the-energy-stupid/5404783.

[3] Vezi de ex. faptul că, dacă scăderea preţului petrolului a afectat puternic Rusia – inamicul oficial în ideologia mainstream, preluată cumva şi de unele voci „de stânga” – ea a dăunat la fel de puternic companiilor occidentale. Numai în această lună preţul petrolului brut West Texas Intermediate – punct de referinţă în tranzacţiile internaţionale – a scăzut cu 15% (http://www.wsws.org/en/articles/2014/12/16/lead-d16.html). Iar scăderea preţului petrolului afectează şi forajele non-convenţionale – în şist şi nisipuri –, deoarece aceste foraje sunt mult mai scumpe decât cele convenţionale, http://www.globalresearch.ca/the-collapse-of-oil-prices-has-washington-just-shot-itself-in-the-oily-foot/5412265.

[4] http://www.globalresearch.ca/the-oil-coup/5420293.

[5] http://www.globalresearch.ca/gold-financial-markets-and-the-international-monetary-system-one-foot-on-a-banana-peel-the-other-in-a-grave/5419975.

[6] http://octavianreport.com/article/the-economy-according-to-dr-doom/.

[7] http://www.wsws.org/articles/2012/oct2012/king-o24.shtml.

[8] http://octavianreport.com/article/the-economy-according-to-dr-doom/.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.