Eric Hobsbawm
În 1990, Michael Ignatieff, scriind despre Paște în Observer, observa că „societățile laice nu au reușit niciodată să ofere alternative ritualurilor religioase”. El arăta că Revoluția Franceză „i-a transformat pe supuși în cetățeni, a pus liberté, égalité și fraternité pe frontispiciul fiecărei școli și a prădat mănăstirile, dar în afara lui 14 iulie nu a știrbit cu nimic vechiul calendar creștin”. Subiectul de față este probabil singura fisură indiscutabilă făcută de o mișcare laică în calendarul creștin sau în oricare alt calendar oficial, o sărbătoare recunoscută nu numai într-o țară sau două, ci, în 1990, în mod oficial în 107 țări. Mai mult, este vorba de o ocazie consacrată nu de puterea guvernelor sau a cuceritorilor, ci de o mișcare cu totul neoficială a bărbaților și femeilor sărace. Vorbesc despre 1 Mai, festivalul internațional al mișcării clasei muncitoare, al cărui centenar ar fi trebuit sărbătorit în 1990, având în vedere că a fost inaugurat în 1890.
„Ar fi trebuit” este corect, din moment ce, în afara istoricilor, sunt puțini cei care să fi arătat prea mult interes pentru această ocazie, nici măcar în acele partide socialiste care descind direct din cele care, la congresele inaugurale pentru ceea ce a devenit Internaționala a Doua, în 1889 chemau la o demonstrație internațională simultană a muncitorilor în favoarea unei legi care să limiteze ziua de muncă la opt ore ce trebuia ținută la data de 1 mai 1890. Lucru adevărat chiar și pentru acele partide care au fost de fapt reprezentate la congresele din 1889 și care încă există. Aceste partide ale Internaționale a Doua și descendenții lor de astăzi constituie guvernele sau principalele opoziții sau guverne alternative aproape peste tot în Europa de la vest de ceea ce până recent era descris ca regiunea „socialismului real existent”. Ar fi fost de așteptat ca ele să arate mai multă mândrie, sau măcar mai mult interes față de propriul trecut.
În Marea Britanie, cea mai puternică reacție politică la centenarul sărbătoririi Zilei de 1 mai a venit din partea lui Sir John Hackett, fost general și, îmi pare rău s-o spun, fost decan al unui colegiu al University of London, care a făcut un apel pentru abolirea sărbătorii, părând s-o privească ca pe un fel de invenție sovietică. Nu ar trebui, a mărturisit el, să supraviețuiască dispariției comunismului internațional. Însă, originea sărbătorii primăverii de 1 mai a Comunității Europene este opusul oricărui lucru bolșevic sau chiar social-democrat. Este vorba de momentul în care politicienii anti-socialiști care, recunoscând cât de adânci deveniseră rădăcinile Zilei de 1 mai în solul claselor muncitoare occidentale, au vrut să contracareze apelul mișcărilor muncitorești și socialiste prin cooptarea festivalului lor și transformarea lui în altceva. Ca să citez o propunere parlamentară franceză din aprilie 1920, susținută de patruzeci și unu de deputați uniți prin nimic altceva decât că nu erau socialiști:
„Această sărbătoare nu ar trebui să conțină niciun element de gelozie sau ură [cuvântul de ordine pentru lupta de clasă]. Toate clasele, dacă mai poate fi spus că încă mai există clase, și toate energiile productive ale națiunii ar trebui să fraternizeze, inspirate de aceeași idee și același ideal.”
Aceia care, înainte de Comunitatea Europeană, au mers cel mai departe în cooptarea Zilei de 1 mai erau la extrema dreaptă, nu la stânga. Guvernul lui Hitler a fost primul după URSS care a făcut din 1 mai Zi Națională a Muncii. Guvernul de la Vichy al mareșalului Pétain a declarat ziua de 1 mai Festival al Muncii și Concordiei, lucru despre care se spune că a fost inspirat de Ziua de 1 mai falangistă a Spaniei lui Franco, unde mareșalul fusese un ambasador plin de admirație. Într-adevăr, Comunitatea Economică Europeană care a făcut 1 mai sărbătoare publică nu era compusă, în ciuda poziției Doamnei Thatcher pe acest subiect, din guverne socialiste, ci predominant din guverne anti-socialiste. Zilele oficiale occidentale de 1 mai erau recunoașteri ale nevoii de a se împăca cu tradiția neoficiala a lui 1 mai și de a o separa de mișcările muncitorești, de conștiința de clasă și de lupta de clasă. Dar cum s-a făcut că această tradiție era îndeajuns de puternică încât până și dușmanii ei credeau că trebuie s-o preia, chiar și atunci când, precum Hitler, Franco și Pétain, distrugeau mișcarea socialistă muncitorească?
Lucrul extraordinar în evoluția acestei instituții este că a fost neintenționată și neplanificată. În această privință nu era atât o „tradiție inventată”, cât una care a erupt subit. Originea imediată a sărbătorii de 1 mai este indiscutabilă. A fost o rezoluție a unuia dintre cele două congrese rivale care au fondat Internaționala — cel marxist — la Paris în iulie 1889, anul de centenar al Revoluției Franceze. Aceasta chema la o demonstrație internațională a muncitorilor în aceeași zi, când urma să prezinte publicului și autorităților revendicarea cu privire la o zi de muncă legală de opt ore. Și din moment ce Federația Americană a Muncii decisese deja să țină o asemenea demonstrație pe 1 mai 1890, această zi a fost aleasă pentru demonstrația internațională. În mod ironic, în SUA sărbătoarea de 1 mai nu a reușit să se împământenească la fel ca în alte părți, poate și pentru că exista deja o sărbătoare a muncii din ce în ce mai oficială, Ziua Muncii, ținută în prima zi de luni a lui septembrie.
Firește, cercetătorii au investigat originile acestei rezoluții și cum era ea legată de istoria anterioară a luptei pentru ziua de muncă legală de opt ore în SUA și în alte părți, dar aceste lucruri nu ne preocupă aici. Ce este relevant pentru argumentul de față este cum diferă ceea ce prevedea rezoluția de ceea ce a ajuns să se întâmple în realitate. Să notăm trei lucruri despre propunerea inițială. În primul rând, apelul era pur și simplu pentru o singură manifestație internațională, care trebuia să aibă loc o singură dată. Nimic nu sugerează că ar fi trebuit repetată, și cu atât mai puțin că ar fi trebuit să devină un eveniment anual regulat. În al doilea rând, nu există nicio indicație că ar trebui să fie o ocazie deosebit de festivă sau ritualică, deși mișcările muncitorești din toate țările erau autorizate să „realizeze această demonstrație în modul impus de situația din fiecare țară”. Aceasta, desigur, era o ieșire de urgență lăsată de dragul Partidului Social-Democrat german, care se afla la acea dată încă în ilegalitate sub legea anti-socialistă a lui Bismarck. În al treilea rând, nu există niciun semn că această rezoluție era văzută la momentul respectiv ca fiind ceva deosebit de important. Dimpotrivă, relatările din presa contemporană abia o menționează, iar dacă fac asta, cu o singură excepție (în mod curios, a unui ziar burghez), o fac fără data propusă. Chiar și Raportul oficial al Congresului, publicat de Partidul Social-Democrat german, abia dacă îi menționează pe cei care au propus rezoluția și îi reiau textul fără niciun comentariu sau indiciu evident că era vorba de o chestiune semnificativă. Pe scurt, cum își amintea câțiva ani mai târziu Edouard Vaillant, unul dintre delegații cei mai distinși și sensibili din punct de vedere politic de la Congres: „Cine ar fi putut prevedea (…) creșterea rapidă a Zilei de 1 mai?”
Ascensiunea și instituționalizarea rapide se datorau cu siguranță succesului extraordinar al primei demonstrații de 1 mai din 1890, cel puțin în Europa de la vest de Imperiul Rus și de Balcani. Socialiștii aleseseră momentul potrivit pentru a pune bazele sau, dacă vrem, a reconstitui o Internațională. Ziua de 1 mai coincidea în numeroase țări cu avansul triumfal al puterii muncitorești și a încrederii în ea. Ca să cităm doar două exemple familiare: explozia Noului Sindicalism în Marea Britanie, urmată de greva docherilor din 1889, și victoria socialistă din Germania, unde Reichstagul refuzase în ianuarie 1990 să prelungească legea anti-socialistă a lui Bismarck, cu rezultatul direct al dublării numărului de voturi pentru Partidul Social-Democrat la alegerile generale ce au avut loc o lună mai târziu, de unde a ieșit cu puțin sub 20% din numărul total de voturi. A avea succes cu demonstrațiile de masă într-un asemenea moment nu era dificil, căci activiștii și militanții se dedicau acestora, în timp ce masele de muncitori obișnuiți li se alăturau pentru a sărbători un sentiment al victoriei, puterii, recunoașterii și speranței.
Și totuși proporția în care muncitorii au luat parte la aceste mitinguri i-a uimit pe cei care îi chemaseră să o facă, mai ales cei 300.000 care au umplut Hyde Park din Londra, și care, astfel, pentru prima și ultima oară, au asigurat cea mai mare demonstrație a zilei. Chiar dacă toate partidele și organizațiile socialiste au organizat în mod firesc mitinguri, numai unele au recunoscut întregul potențial al ocaziei și au depus toate eforturile de la început. Partidul Social-Democrat austriac era excepțional prin simțul imediat al stării de spirit a maselor, având drept rezultat, cum observa Friedrich Engels câteva săptămâni mai târziu, că „dintre toate țările de pe continent, în Austria și, dintre toate orașele din Austria, la Viena sărbătoarea proletariatului s-a desfășurat în modul cel mai strălucit și mai demn”[1].
Într-adevăr, în câteva țări, mai degrabă decât să se dedice cu tot sufletul pregătirii Zilei de 1 mai, partidele și mișcările locale sufereau, cum se întâmplă de obicei cu politica stângii, de handicapul certurilor și divizărilor ideologice despre forma sau formele legitime ale unor asemenea demonstrații — ne vom întoarce la ele în cele ce urmează —, sau pur și simplu al precauției. Confruntându-se cu o reacție foarte nervoasă, și uneori chiar isterică față de ce se preconiza a se întâmpla în ziua respectivă din partea guvernelor, a opiniei clasei mijlocii și a angajatorilor care amenințau cu represiunea poliției și victimizarea, liderii socialiști responsabili deseori preferau să evite formele de confruntare excesiv de provocatoare. Acest lucru era valabil mai ales în Germania, unde interzicerea partidului fusese recent revocată după unsprezece ani de ilegalitate. „Avem toate motivele să ținem masele sub control la demonstrația de 1 mai”, îi scria August Bebel, liderul partidului, lui Engels. „Trebuie să evităm conflictele”. Iar Engels era de acord.
Chestiunea cea mai importantă era dacă muncitorii trebuiau rugați să demonstreze în timpul programului de lucru, adică să intre în grevă, din moment ce 1 mai cădea, în 1890, într-o joi. Pe scurt, partidele precaute și sindicatele puternice recunoscute — dacă nu se întâmpla ca în mod deliberat să fie angajate sau să vrea să se angajeze într-o acțiune colectivă, cum plănuia Federația Americană a Muncii — nu vedeau de ce ar fi fost necesar pentru ele și pentru membrii lor să riște de dragul unui gest simbolic. Ele tindeau așadar să opteze pentru o demonstrație în prima duminică a lunii mai și nu în prima zi a lunii. Aceasta a fost și a rămas opțiunea britanică, motiv pentru care prima mare Zi de 1 mai a avut loc pe 4 mai. Totuși, era și preferința partidului german, chiar dacă acolo, spre deosebire de Marea Britanie, în practică data de 1 mai a avut câștig de cauză. De fapt, întrebarea urma să fie discutată formal la Congresul Internaționalei Socialiste de la Bruxelles din 1891, unde britanicii și germanii s-au împotrivit francezilor și austriecilor în această privință, fiind înfrânți la vot. Și această chestiune, ca multe alte aspecte ale Zilei de 1 mai, a fost produsul secundar al alegerii internaționale a datei. Rezoluția inițială nu făcea nicio referință la oprirea lucrului. Problema pur și simplu a reieșit datorită faptului că 1 mai cădea într-o zi de lucru, după cum aveau să descopere imediat și necesar toți cei care planificau demonstrația.
Precauția obliga la altceva. Însă ceea ce a dus de fapt la nașterea Zilei de 1 mai a fost exact alegerea simbolului în dauna rațiuni pragmatice. Actul opririi simbolice a muncii a fost cel care a transformat Ziua de 1 mai în ceva mai mult decât o demonstrație ca oricare alta, sau chiar decât o altă ocazie comemorativă. În acele țări sau orașe în care partidele, chiar și împotriva sindicatelor ezitante, au insistat asupra grevei simbolice, 1 mai a devenit cu adevărat o parte centrală a vieții clasei muncitoare și a identității muncitorești, cum nu s-a întâmplat de fapt niciodată în Marea Britanie, în ciuda începutului strălucit. Asta pentru că abținerea de la muncă în timpul unei zi de lucru era atât o afirmare a puterii clasei muncitoare — de fapt, afirmarea chintesențială a acestei puteri —, cât și esența libertății, și anume de a nu fi forțat să muncești din sudoarea frunții, ci de a alege ce să faci alături de familie și prieteni. Era așadar atât un gest al afirmării de clasă și al luptei de clasă, cât și o sărbătoare: un fel de anticipare a vieții bune de după emanciparea muncitorilor. Și, bineînțeles, în circumstanțele lui 1890 era și o celebrare a victoriei, un tur de onoare al câștigătorului în jurul stadionului. Din această perspectivă, Ziua de 1 mai era foarte încărcată cu emoție și speranță.
De acest lucru și-a dat seama Victor Adler atunci când, împotriva sfaturilor Partidului Social-Democrat german, a insistat că partidul austriac trebuie să provoace exact confruntarea pe care Bebel voia s-o evite. Asemenea lui Bebel, el recunoștea starea de spirit euforică, de convertire în masă, aproape de așteptare mesianică ce străbătea atâtea clase muncitoare la vremea respectivă. „Alegerile au întors capetele claselor mai puțin calificate [geschult] din punct de vedere politic. Ele cred că tot ce trebuie este să vrea ceva și orice poate fi îndeplinit”, cum spunea Bebel. Spre deosebire de Bebel, Adler încă mai trebuia să mobilizeze aceste sentimente pentru a construi un partid de masă dintr-o combinație de activiști și o simpatizare de masă crescândă. Mai mult, spre deosebire de germani, muncitorii austrieci nu puteau deocamdată vota. Forța mișcării nu putea deci încă să fie demonstrată electoral. Din nou, scandinavii au înțeles potențialul de mobilizare al acțiunii directe când, după 1 mai, au votat în favoarea unei repetări a demonstrației în 1891, „mai ales dacă e combinată cu oprirea lucrului, și nu doar o simplă expresie a opiniei”. Internaționala însăși a adoptat aceeași poziție când, în 1891, a votat (împotriva delegaților britanici și germani, după cum am văzut) pentru ținerea demonstrațiilor în data de 1 mai și pentru „oprirea lucrului oriunde nu este imposibil”.
Aceasta nu însemna că mișcarea internațională chema propriu-zis la grevă generală, din moment ce, cu toate așteptările nemărginite ale momentului, muncitorii organizați erau conștienți în practică atât de forța, cât și de slăbiciunea lor. Dacă oamenii ar trebui să intre în grevă de 1 mai, sau dacă se aștepta ca ei să renunțe la plata pe o zi în favoarea demonstrației, erau întrebări la ordinea zilei discutate în cârciumile și localurile Hamburgului proletar, potrivit polițiștilor în civil trimiși de Senat să asculte conversațiile muncitorilor în acel oraș colosal de „roșu”. Se înțelegea că mulți muncitori nu ar fi putut să iasă, chiar dacă ar fi vrut. Astfel, cei de la căi ferate au trimis o telegramă către prima Zi de 1 mai din Copenhaga, care a fost citită cu voce tare și aclamată: „Din moment ce nu putem fi prezenți la miting din cauza presiunii exercitate de cei de la putere, nu vom omite să susținem pe deplin revendicarea pentru ziua de muncă de opt ore”. Totuși, acolo unde angajatorii știau că muncitorii erau puternici și ferm dedicați, ei acceptau deseori tacit ca ziua să poată fi luată liberă. Acesta era deseori cazul în Austria. Astfel, în ciuda instrucțiunilor clare de la Ministerul de Interne pentru interzicerea procesiunilor și a întreruperii lucrului și în ciuda deciziei formale a angajatorilor de a nu considera 1 mai ca sărbătoare — și uneori chiar de a substitui ziua de dinainte de 1 mai ca zi liberă —, fabrica de stat de armament din Steyr, Austria Superioară, a oprit lucrul de 1 mai 1890 și în fiecare an de atunci. În orice caz, în fiecare țară destui muncitori au ieșit să demonstreze încât să facă plauzibilă mișcarea de oprire a lucrului. Până la urmă, în Copenhaga aproximativ 40 la sută din muncitorii din oraș erau de fapt prezenți la demonstrație în 1890.
Dat fiind acest remarcabil și deseori neașteptat succes al primei Zile de 1 mai, era firesc să se ceară un bis. După cum am văzut deja, mișcările scandinave unificate au cerut acest lucru în vara lui 1890, la fel cum au făcut-o și spaniolii. Până la sfârșitul anului, majoritatea partidelor europene le urmaseră exemplul. Că ocazia urma să devină un eveniment anual regulat ar fi putut sau nu să fie sugerat mai întâi de militanții din Toulouse care adoptaseră o rezoluție în acest sens în 1890, însă nimeni nu a rămas surprins când Congresul Internaționalei de la Bruxelles din 1891 a angajat mișcarea pentru organizarea anuală a Zilei de 1 mai. Totuși, a făcut și două alte lucruri, insistând, după cum am văzut, că Ziua muncii trebuie sărbătorită printr-o singură demonstrație în prima zi a lunii, indiferent în ce zi [a săptămânii] cade, cu scopul de a scoate în evidență „trăsătura ei adevărată de revendicare economică pentru o zi de lucru de opt ore și o afirmare a luptei de clasă”. [Congresul] adăuga cel puțin alte două revendicări față de ziua de lucru de opt ore: adoptarea unei legislații a muncii și lupta împotriva războiului. Chiar dacă a constituit de aici înainte în mod oficial o parte a Zilei de 1 mai, sloganul pentru pace nu a fost propriu-zis integrat cu adevărat în tradiția populară a lui 1 mai, cu excepția a ceva care întărea caracterul internațional al ocaziei. Totuși, în plus față de extinderea conținutului programatic al demonstrației, rezoluția includea o altă inovație. Vorbea despre „sărbătorirea” Zilei de 1 mai. Mișcarea ajunsese în mod oficial s-o recunoască nu numai ca pe o activitate politică, ci și ca pe un festival.
Din nou, nu putea fi vorba de ceva inclus în planul inițial. Dimpotrivă, aripa militantă a mișcării și, dacă mai e nevoie să adăugăm, anarhiștii se opuneau cu pasiune, din motive ideologice, ideii festivităților. Ziua de 1 mai era o zi a luptei. Anarhiștii ar fi preferat ca ea să se extindă de la o singură zi liberă smulsă de la capitaliști la o mare grevă generală care ar fi urmat să răstoarne întregul sistem. Cum se întâmplă deseori, revoluționarii cei mai militanți au adoptat o viziune sumbră a luptei de clasă, după cum confirmă atât de des iconografia maselor în nuanțe de negru și gri luminate de nimic mai mult decât ocazionalul steag roșu. Anarhiștii preferau să vadă Ziua de 1 mai ca o comemorare a martirilor — martirii din Chicago din 1886, „o zi a durerii mai degrabă decât una de sărbătoare”, iar acolo unde erau influenți, ca în Spania, America de Sud și Italia, aspectul martirologic al Zilei de 1 mai a și devenit parte a evenimentului. Prăjiturile și băutura nu făceau parte din planul de bătaie revoluționar. De fapt, după cum dezvăluie un studiu recent despre Ziua de 1 mai anarhistă din Barcelona, refuzul de a o trata sau chiar de a o numi o „Festa del Traball”, un festival al muncii, era una dintre principalele sale caracteristici înaintea Republicii. La naiba cu acțiunile simbolice: ori revoluția mondială, ori nimic. Unii anarhiști chiar refuzau să încurajeze greva de 1 mai, pe motivul că orice lucru care nu iniția în mod real revoluția putea deveni o simplă diversiune reformistă. Sindicatul revoluționar francez Confédération Générale du Travail (CGT) nu a cedat festivității de 1 mai până după Primul Război Mondial.
Se prea poate ca liderii Internaționalei a Doua să fi încurajat transformarea Zilei de 1 mai într-un festival, din moment ce cu siguranță doreau să evite tacticile conflictuale anarhiste și agreau ideea unei baze [populare] cât mai largi a demonstrațiilor. Dar ideea unei sărbători de clasă, în același timp luptă și distracție, cu siguranță nu o aveau în minte de la început. De unde a venit?
Inițial, alegerea datei a jucat aproape sigur un rol crucial. Sărbătorile de primăvară sunt adânc înrădăcinate în ciclul ritualic al anului în emisfera nordică temperată, iar luna mai simbolizează într-adevăr reînnoirea naturii. În Suedia, de pildă, conform unei tradiții îndelungate, 1 mai era deja sărbătoare publică. Aceasta se întâmpla să fie una dintre problemele sărbătoririi unei Zile de 1 mai de iarnă într-o Australie altfel militantă. Din abundentul material iconografic și literar care a devenit disponibil recent, este destul de evident că natura, plantele și, mai presus de toate, florile au fost considerate în mod automat și universal ca simboluri ale evenimentului. Cele mai simple adunări rurale, precum mitingul din 1890 dintr-un sat din Stiria, nu afișau stindarde, ci pancarte înghirlandate cu sloganuri, acompaniate de muzicieni. O fotografie fermecătoare a unui 1 mai de mai târziu din provincie, tot în Austria, arată muncitori-cicliști social-democrați, bărbați și femei, defilând cu roțile și ghidoanele împletite cu flori și cu un copil de mai împodobit cu flori într-un fel de cărucior pentru copii suspendat între două biciclete.
Florile au o prezență candidă în jurul portretelor grave ale celor șapte delegați austrieci la Congresul Internațional din 1889, distribuite cu ocazia primei Zi de 1 mai la Viena. În Franța, fusillade de Fourmies din 1891, cu ai săi zece morți, este simbolizată în noua tradiție de Maria Blondeau, de optsprezece ani, care a dansat în fața a 200 de tineri de ambele sexe, fluturând o ramură înflorită de păducel pe care i-o dăruise logodnicul ei, până când trupele au împușcat-o mortal. Două tradiții de mai se contopesc în mod evident în această imagine. Ce flori? Inițial, cum sugerează ramura de păducel, culori ce sugerează primăvara mai degrabă decât politica, chiar dacă mișcarea se decide rapid asupra unor flori în propriile-i culori: trandafiri, maci și mai presus de orice garoafe roșii. Totuși, stilurile naționale diferă. Însă florile și celelalte simboluri ale creșterii înfloritoare, tinereții, reînnoirii și speranței — și anume femeile tinere — sunt centrale. Nu e accidental că cele mai universale simboluri ale evenimentului, reproduse de nenumărate ori într-o varietate de limbi, vin de la Walter Crane — mai ales celebra tânără purtând o bonetă frigiană înconjurată fiind de ghirlande. Mișcarea socialistă britanică era mică și neimportantă, iar Zilele ei de 1 mai, după primii câțiva ani, au fost marginale. Totuși, prin William Morris, Crane și mișcarea arte și meserii, care au servit drept inspirație pentru cea mai influentă „artă nouă” sau art nouveau de la vremea respectivă, ea și-a găsit o expresie exactă a spiritului epocii. Influența iconografică britanică nu constituie nicio dovadă a internaționalismului Zilei de 1 mai.
De fapt, ideea unui festival public sau a unei sărbători a muncii a reieșit, din nou, spontan și aproape imediat — fără îndoială ajutată de faptul că în limba germană cuvântul feiern poate să însemne atât „a nu lucra”, cât și „a sărbători formal”. (Folosirea lui „a se juca” drept sinonim pentru „a fi în grevă”, comună în Anglia în prima parte a secolului, nu mai pare comună la sfârșitul lui.) În orice caz, părea firesc ca, într-o zi în care oamenii stăteau departe de muncă, mitingurile și marșurile politice de dimineață să fie suplimentate mai târziu de sociabilitate și distracție, mai ales că rolul de locuri de întâlnire pe care îl jucau restaurantele și hanurile era atât de important pentru mișcare. Cârciumarii și cabaretieri alcătuiau o secțiune importantă a activiștilor socialiști în mai multe țari.
O consecință importantă a acestui fapt trebuie menționată imediat. Spre deosebire de politică, care era în acele vremuri „treaba bărbaților”, sărbătorile includeau femeile și copiii. Atât sursele vizuale, cât și cele literare demonstrează prezența și participarea femeilor la Ziua de 1 mai, chiar de la început. Ce o făcea să fie o manifestare autentică de clasă — și, întâmplător, ca în Spania, ce îi atrăgea din ce în ce mai mult pe muncitorii care nu erau politic de partea socialiștilor — era tocmai că nu se limita la bărbați, ci aparținea familiilor. La rândul lor, prin Ziua de 1 mai, femeile care nu jucau în mod direct un rol pe piața muncii, cum făceau muncitorii salariați (altfel spus, grosul femeilor căsătorite din clasa muncitoare a multor țări), erau identificate public cu o mișcare și o clasă. Dacă faptul de a avea o viață întreagă de muncă salariată le aparținea în principal bărbaților, refuzul de a lucra pentru o zi unea vârstele și sexele din clasa muncitoare.
Practic toate sărbătorile obișnuite anterioare fuseseră sărbători religioase, în întreaga Europă, cu excepția Marii Britanii unde, tipic, Ziua de 1 mai a Comunității Europene a fost asimilată unei sărbători publice. Ziua de 1 mai împărtășea cu sărbătorile creștine aspirația la universalitate sau, în termenii muncitorimii, la internaționalism. Această universalitate i-a impresionat profund pe participanți și a crescut atractivitatea ocaziei. Foile volante de 1 mai, adesea produse local, care sunt o sursă atât de valoroasă pentru iconografia și istoria culturală a sărbătorii — 308 numere diferite de astfel de publicații ocazionale au fost păstrate doar din Italia pre-fascistă — insistă în permanență asupra acestui lucru. Prima revistă de 1 mai din Bologna anului 1891 conține nu mai puțin de patru articole dedicate temei universalității zilei. Și, bineînțeles, analogia cu Paștele sau Rusaliile părea la fel de evidentă ca cea cu sărbătorile de primăvară ale datinilor populare.
Socialiștii italieni, recunoscând pe deplin farmecul spontan pe care noua festa del lavoro îl avea pentru o populație în mare parte catolică și neștiutoare de carte, au folosit termenul „Paștele muncitorilor” cel târziu în 1892, iar asemenea analogii au devenit uzuale la nivel internațional în a doua parte a anilor 1890. Se poate observa imediat de ce. Asemănarea dintre noua mișcare socialistă și o mișcare religioasă — și chiar, în primii ani tumultuoși ai Zilei de 1 mai, o mișcare de renaștere religioasă cu așteptări mesianice — era evidentă. Era cazul, în anumite privințe, și al asemănării dintre corpul liderilor, activiștilor și propagandiștilor inițiali cu un cler, sau măcar cu o comunitate de predicatori laici. Avem la dispoziție un fluturaș extraordinar din Charleroi, Belgia, din 1898, care reproduce ceva ce nu poate fi descris decât ca o slujbă de 1 mai: niciun alt cuvânt nu se potrivește. A fost întocmit de, sau în numele a zece deputați și senatori ai Partidului Muncitoresc Belgian, fără îndoială cu toții atei, sub dublul motto „Proletari din toate țările uniți-vă!” (Karl Marx) și „Iubește-ți aproapele!” (Isus). Iată câteva extrase care surprind această stare de spirit:
„În acest moment de sărbătoare și primăvară, Evoluția perpetuă a naturii pare cu totul impresionantă. La fel ca ea, umple-te de speranță și pregătește-te pentru Viața Nouă.”
După câteva pasaje de instruire morală („Fii conștient de demnitatea ta: ferește-te de băuturile care îmbată și de pasiunile care degradează” și așa mai departe) și de încurajare socialistă, concluziona printr-un pasaj de speranță milenară:
„În curând frontierele vor dispărea! În curând va veni sfârșitul războaielor și armatelor! De fiecare dată când vei practica Virtuțile Socialiste ale Solidarității și Iubirii, vei aduce acest viitor mai aproape. Și, în pace și bucurie, se va ridica o lume în care Socialismul va triumfa, odată ce datoria socială a tuturor va fi înțeleasă așa cum trebuie, ca aducând dezvoltarea totală a fiecăruia.”
Însă esențialul despre noua mișcare muncitorească nu era faptul că ea era o credință, și încă una în care se resimțea tonul și stilul discursului religios, ci că era atât de puțin influențată de modelul religios, chiar și în țările în care masele erau profund religioase și cufundate în obiceiurile bisericești. Mai mult, exista puțină convergență între Credința veche și cea nouă, cu excepția, uneori (dar nu întotdeauna), împrejurărilor în care protestantismul lua mai curând forma sectelor neoficiale și implicit rezistente decât cea a bisericilor, ca în Anglia. Mișcarea muncitorească socialistă a fost una laică și anti-religioasă în mod militant, care a convertit în masă populațiile pioase sau anterior pioase.
Putem înțelege, de asemenea, de ce lucrurile s-au întâmplat așa. Socialismul și mișcarea muncitorească atrăgea bărbați și femei pentru care, ca o nouă clasă conștientă de sine ca atare, nu exista niciun loc potrivit într-o comunitate a cărei expresie tradițională era reprezentată de bisericile recunoscute, și mai ales cea catolică. Existau într-adevăr așezări de „străini” prin ocupație (ca în satele miniere, proto-industriale sau de fabrică), prin origine (ca albanezii din chintesențialul sat „roșu” Piana dei Greci din Sicilia — astăzi Piana degli Albanesi), sau uniți prin vreo altă trăsătură care îi separa colectiv de societatea mai largă. Acolo „mișcarea” se putea identifica cu însăși comunitatea, preluând astfel multe dintre vechile practici sătești până atunci monopolizate de religie. Totuși, era ceva neobișnuit. În realitate, un motiv important al succesului masiv al Zilei de 1 mai consta în faptul că era văzută ca singura sărbătoare asociată exclusiv cu clasa muncitoare ca atare, neîmpărțită cu altcineva și, mai mult, obținută prin propria acțiune a muncitorilor. Mai mult de atât: era o zi în care cei ce erau în mod obișnuit invizibili se manifestau în public și, măcar pentru o zi, capturau spațiul oficial al conducătorilor și al societății. În această privință, galele minerilor britanici, dintre care cea a minerilor din Durham a supraviețuit cel mai mult, anticipau Ziua de 1 mai, însă în interiorul granițelor unei singure industrii și nu a clasei muncitoare în întregimea sa. În acest sens, singura relație dintre 1 mai și religia tradițională era revendicarea drepturilor egale. „Preoții au festivalurile lor”, anunța foaia volantă Voghera din valea Padului, „Moderații au festivalurile lor. La fel și Democrații. 1 mai este Festivalul muncitorilor din întreaga lume”.
Însă mai era un lucru care distanța mișcarea de religie. Cuvântul-cheie era „nou”, ca în Die Neue Zeit (Noua Epocă), titlul revistei de teorie marxistă a lui Kautsky, și ca în cântecul muncitoresc austriac încă asociat cu 1 mai, al cărui refren sună așa: „Mit uns zieht die neue Zeit” („Odată cu noi vine noua epocă”). După cum arată experiențele scandinave și austriece, socialismul ajungea la țară și în orașele de provincie, la propriu, odată cu căile ferate, cu cei care le construiau și le puneau în funcțiune, și cu noile idei și noile vremuri pe care le aduceau. Spre deosebire de alte sărbători legale, inclusiv majoritatea ceremoniilor mișcării muncitorești de până atunci, 1 mai nu comemora nimic — în orice caz, în afara influenței anarhiste care, după cum am văzut, prefera să o lege de anarhiștii din Chicago din 1886. Nu era despre altceva în afara viitorului, care, spre deosebire de un trecut care nu avea nimic de oferit proletariatului în afara unor amintiri neplăcute („Sfârșiți odată cu trecutul negru”, era un vers al Internaționalei, și nu întâmplător), promitea emanciparea. Spre deosebire de tradiția religioasă, „mișcarea” nu oferea răsplată după moarte, ci noul Ierusalim pe acest pământ.
Iconografia Zilei de 1 mai, care și-a dezvoltat foarte repede imagistica și simbolismul proprii, este în întregime orientată către viitor. Ce urma să aducă viitorul nu era deloc clar, ci doar că era vorba de ceva bun și că avea să se întâmple inevitabil. Din fericire pentru succesul Zilei de 1 mai, cel puțin o cale înainte spre viitor a transformat ocazia în ceva mai mult decât o demonstrație și un festival. În 1890 democrația electorală era încă extrem de neobișnuită în Europa, iar revendicarea votului universal a fost adăugată cu ușurință celei pentru ziua de muncă de opt ore și celorlalte sloganuri de 1 mai. Oarecum ciudat, revendicarea votului, chiar dacă a devenit parte integrantă a Zilei de 1 mai în Austria, Belgia, Scandinavia, Italia și în alte părți până când a fost obținut, nu a luat forma unei părți internaționale ex officio a conținutului ei politic, așa cum a fost cazul cu ziua de muncă de opt ore și, mai târziu, cu pacea. Cu toate acestea, unde era cazul, a devenit o parte constitutivă a evenimentului și i-a crescut considerabil semnificația.
De fapt, practica organizării sau amenințării cu greva generală în favoarea votului universal, care a înregistrat un oarecare succes în Belgia, Suedia și Austria, și care a ajutat la menținerea unității dintre partid și sindicate, a avut la bază întreruperile simbolice ale lucrului de 1 mai. Prima asemenea grevă a fost începută de minerii belgieni în data de 1 mai 1891. De cealaltă parte, sindicatele erau mult mai preocupate de sloganul suedez de 1 mai — „ziua de lucru mai scurtă și salarii mai mari” — decât cu oricare alt aspect al acestei mari zile. Existau situații, cum se întâmpla în Italia, când se concentrau asupra acestui lucru și lăsau altora chiar și democrația. Marile progrese ale mișcării, inclusiv apărarea eficientă a democrației, nu se bazau pe propriul interes economic îngust.
Democrația era, desigur, o chestiune centrală pentru mișcările socialiste muncitorești. Era nu numai esențială pentru progresul lor, dar și inseparabilă de ele. În Germania, prima Zi de 1 mai a fost comemorată printr-o placă ce îl avea pe Karl Marx pe o parte și Statuia Libertății pe cealaltă parte. O publicație austriacă de 1 mai din 1891 îl prezintă pe Marx, ținând în mână o copie din Capitalul, arătând dincolo de mare către una dintre acele insule romantice familiare contemporanilor din picturile cu caracter mediteraneean, în spatele căreia se ridică soarele de 1 mai, care urma să devină cel mai durabil și mai puternic simbol al viitorului. Razele lui purtau sloganurile Revoluției Franceze: Libertate, Egalitate, Fraternitate, care se găsesc pe atâtea insigne și însemne din primii ani ai Zilei de 1 mai. Marx este înconjurat de muncitori, care se presupune că sunt gata să pună în funcțiune flota de nave ce trebuie să navigheze către insulă, oricare ar fi aceasta, cu pânzele inscripționate: Vot Direct și Universal. Ziua de Muncă de Opt Ore și Protecție pentru Muncitori. Aceasta era tradiția originală a Zilei de 1 mai.
Acea tradiție s-a dezvoltat cu o rapiditate extraordinară — în decursul a doi sau trei ani — printr-o simbioză curioasă între sloganurile liderilor socialiști și interpretările deseori spontane ale acestora date de militanți și de muncitori obișnuiți. A luat formă în acei primi ani uimitori ai înfloririi neașteptate a mișcărilor și partidelor muncitorești de masă. Atunci când fiecare zi însemna o creștere vizibilă, când însăși existența unor asemenea mișcări, însăși afirmarea clasei, părea a constitui o garanție a triumfului viitor. Mai mult decât atât: părea a fi un semn al triumfului iminent pe măsură ce porțile noii lumi se deschideau în fața clasei muncitoare.
Totuși, mileniul nu a venit, iar Ziua de 1 mai, ca atâtea alte lucruri din mișcarea muncitorească, a trebuit regularizată și instituționalizată, chiar dacă ceva din vechea înflorire a speranței și triumfului i-a revenit în anii de mai târziu, după mari lupte și victorii. Lucru pe care îl putem observa în zilele futuriste nebunești de 1 mai ale Revoluției Ruse timpurii și aproape peste tot în Europa în 1919-1920, când revendicarea inițială de 1 mai pentru ziua de muncă de opt ore a fost într-adevăr îndeplinită în multe țări. Îl putem observa în Zilele de 1 mai ale Frontului Popular francez timpuriu, în 1935 și 1936, și în țările continentului eliberat de sub ocupație, după înfrângerea fascismului. Oricum, în majoritatea țărilor cu mișcări socialiste muncitorești de masă, Ziua de 1 mai a devenit rutinieră undeva înainte de 1914.
Curios, chiar în această perioadă de intrare în rutină, 1 mai a dobândit un aspect ritualic. Cum spunea un istoric italian, când a încetat să mai fie văzută ca anticamera imediată a marii transformări, a devenit „un rit colectiv ce avea nevoie de propriile liturghii și dumnezeiri”, acestea din urmă fiind de regulă identificabile cu acele tinere femei cu părul desprins și costume largi, arătând drumul către soarele care răsare unor mulțimi sau procesiuni din ce în ce mai imprecise de bărbați și femei. Era Libertatea, sau Primăvara, sau Tinerețea, sau Speranța, sau Aurora cu degete trandafirii, sau câte puțin din toate acestea? Cine poate spune? Din punct de vedere iconografic, ea nu are nicio trăsătură universală în afară de cea a tinereții, și chiar și boneta frigiană, care este extrem de uzuală, sau atributele tradiționale ale Libertății, nu se regăsesc întotdeauna. Putem trasa parcursul acestei ritualizări a zilei prin florile care, după cum am văzut, sunt prezente de la început, dar spre sfârșitul secolului devin, cum ar veni, oficializate. Astfel, garoafa roșie și-a căpătat statului oficial în landurile habsburgice și în Italia începând aproximativ cu anul 1900, când simbolismul ei a fost expus pe larg în foaia volantă deosebit de vivace și talentată din Florența, care îi și purta numele. (Il Garofano Rosso a apărut în data de 1 mai până la Primul Război Mondial.) Trandafirul roșu a fost oficializat în 1911-1912. Și, spre durerea revoluționarilor incoruptibili, lăcrămioara complet nepolitică a început să se infiltreze în Ziua de 1 mai a muncitorilor la începutul anilor 1900, până când avea să devină un simbol obișnuit al sărbătorii.
Cu toate acestea, marea epocă a Zilelor de 1 mai nu s-a sfârșit atât timp cât rămâneau în același timp legale — altfel spus, capabile să aducă mase mari în stradă — și neoficiale. Odată devenite sărbătoare dată sau, mai rău, impusă de sus, au devenit în mod necesar altceva. Și din moment ce mobilizarea publică a maselor era esența lor, nu puteau rezista în ilegalitate, chiar dacă socialiștii (mai târziu, comuniștii) din Piana del Albanesi se mândreau, chiar și în zilele negre ale fascismului, cu faptul că trimiteau negreșit câțiva tovarăși de fiecare 1 mai către strâmtoarea din munți unde, de pe ceea ce încă se cheamă piatra doctorului Barbato, apostolul local al socialismului li se adresase în 1893. În același loc, banditul Giuliano a masacrat demonstrația renăscută a comunității și picnicul familial după sfârșitul fascismului în 1947. Începând cu 1914, și mai ales din 1945, Ziua de 1 mai a început să devină fie ilegală fie, mai probabil, oficială. Numai în acele părți relativ rare ale Lumii a Treia unde s-au dezvoltat mișcări socialiste ample și neoficiale care să permită înflorirea Zilei de 1 mai există încă o reală continuitate cu vechea tradiție.
Bineînțeles, Ziua de 1 mai nu și-a pierdut vechile trăsături chiar peste tot. Totuși, chiar și unde nu este asociată cu căderea vechilor regimuri care fuseseră odată noi, ca în URSS și în Europa de Est, nu este exagerat să spunem că pentru majoritatea oamenilor, chiar și din mișcările muncitorești, termenul de Zi de 1 mai evocă mai degrabă trecutul decât prezentul. Societatea care a dat naștere Zilei de 1 mai s-a schimbat. Cât de importante sunt astăzi acele comunități rurale proletare pe care și le amintesc italienii bătrâni? „Mărșăluiam în jurul satului. Apoi era o masă publică. Toți membrii de partid erau prezenți și oricine altcineva care voia să vină.” Ce s-a întâmplat în lumea industrializată cu cei care în anii 1890 se puteau încă recunoaște în versul Internaționalei „Sculați, voi oropsiți ai vieții”? Cum spunea în 1980 o doamnă italiancă în vârstă, amintindu-și Ziua de 1 mai din 1920, când ținea steagul în calitatea ei de muncitoare în vârstă de 12 ani, care tocmai începuse munca la fabrica de textile: „Astăzi toți cei care merg la muncă sunt doamne și domni, primesc tot ce cer.” Ce s-a întâmplat cu spiritul de 1 mai al acelor slujbe ale încrederii în viitor, ale încrederii în defilarea rațiunii și progresului? „Instruiți-vă! Cursurile și școlile, ziarele și cărțile sunt instrumente ale libertății! Beți din izvoarele Științei și Artei: așa veți deveni îndeajuns de puternici pentru a face dreptate.” Ce s-a întâmplat cu visul colectiv al clădirii Ierusalimului în ținutul nostru verde și plăcut?
Și totuși, chiar dacă Ziua de 1 mai a devenit nimic altceva decât o sărbătoare ca oricare alta, o zi — ca să citez o reclamă franceză — în care nu trebuie să iei un anumit calmant, căci nu trebuie să lucrezi, ea rămâne o sărbătoare specială. Se poate că nu mai este, în cuvintele mândre, „o sărbătoare în afara oricărui calendar”, din moment ce în Europa a intrat în toate calendarele. Reprezintă, de fapt, întreruperea lucrului în mod mai universal decât oricare altă zi, cu excepția lui 25 decembrie și 1 ianuarie, întrecându-și cu mult ceilalți rivali religioși. Însă ea a venit de jos. A fost născocită de înșiși oamenii anonimi ai muncii care, prin ea, se recunoșteau pe ei înșiși, dincolo de diferențele de ocupație, de limbă și chiar de naționalitate, ca o singură clasă, prin decizia ca, o dată pe an, să oprească deliberat lucrul: să ia în derâdere constrângerea morală, politică și economică a muncii. Cum spunea Victor Adler în 1893: „Aceasta este semnificația sărbătorii de 1 mai, a încetării muncii, de care se tem adversarii noștri. Acesta este lucrul pe care ei îl simt ca fiind revoluționar.”
Istoricul este interesat de acest centenar din mai multe motive. Într-un fel, el este important pentru că ne ajută să explicăm de ce Marx a devenit atât de influent pentru mișcările muncitorești alcătuite din bărbați și femei care nu auziseră de el înainte, dar care recunoșteau pledoaria necesității de a deveni conștienți de sine ca o clasă și de a se organiza ca atare. Într-altul, este important pentru că demonstrează forța istorică a ideilor și sentimentelor venite de jos și scoate în evidență modul în care bărbații și femeile care, deși ca indivizi nu se pot exprima, sunt lipsiți de putere și nu contează în vreun fel, pot totuși să își pună amprenta pe istorie. Însă, mai presus de toate, centenarul acesta este pentru mulți dintre noi, istorici sau nu, un eveniment emoționant, pentru că reprezintă ceea ce filosoful german Ernst Bloch numea (și discută pe larg în două volume groase) Principiul speranță: speranța unui viitor mai bun într-o lume mai bună. Dacă nimeni nu își mai amintea de el în 1990, era obligația istoricilor să o facă.
Traducere de Ștefan Guga
[Această lucrare a fost prezentată pentru prima oară de Hobsbawm cu ocazia unei prelegeri la University of London, în data de 3 mai 1990. Originalul în limba engleză este disponibil aici.]
[1] Vezi Friedrich Engels, „Ziua de 4 mai la Londra” [1890], în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere complete, vol. 22, București, Editura Politică, 1965, p. 60.