Medierea sau privatizarea justiţiei

IuliaPopovici1Pro-mediere sau anti-mediere? Depinde. O cale instituțională alternativă de rezolvare a unor litigii e oricînd de dorit, dar cu măsură – în privința modului ei de funcționare și a aplicabilității. O măsură pe care actuala lege națională a medierii n-aș zice c-o găsește.

Legea Medierii există în România din 2006, pe vremea altui partid la guvernare – fără rezultate majore, însă. Medierea „din 2012-2013“, cea care naște acum atîtea discuții, s-a născut, totuși, în Europa. Mai exact, în momentul de față, post-2008, legi privind medierea legală ca formă de ADR (Alternative Dispute Resolution) sînt introduse sau urmează să intre în vigoare în toate statele membre UE în urma unei directive a Parlamentului European (2008/52/EC), cu dată de implementare 2011. Inițial, Directiva viza rezolvarea litigiilor transfrontaliere, însă sugera aplicarea și în cauze comerciale și civile domestice și lăsa la latitudinea statelor extinderea în domeniul dreptului muncii, al dreptului familiei, cel succesoral etc. La fel ca inițiatoarea modificărilor de acum de la noi, deputata PNL Alina Gorghiu, Parlamentul European avea drept argument degrevarea instanțelor, dar într-o logică întoarsă nu spre micșorarea numărului de dosare ale judecătorilor, ci spre beneficiile pe care le-ar avea cetățenii prin ieșirea din rotativa înceată a instanțelor: durata mai mică de rezolvare a disputei (cu în medie un an), costuri mai mici (generate tocmai din reducerea duratei) și acceptarea de către ambele părți a soluției (spre deosebire de rezultatul unui proces). Un exemplu: conform Ministerului Justiției din Marea Britanie, în anul 2010, 87.000 de cauze civile (peste trei sferturi dintre procese) au fost rezolvate prin înțelegerea părților survenită în timpul judecării – ceea ce înseamnă că, în teorie, în tot atîtea ar fi putut fi finalizate prin mediere.

Cît despre România, vastitatea domeniilor de drept în care legiuitorul a decis ca informarea privind medierea să fie obligatorie, iar medierea – posibilă a fost cel mai probabil generată de lipsa de celeritate a rezolvării tuturor proceselor în instanțele naționale. Iată un caz de dreptul muncii (neplata drepturilor salariale) în care acțiunea în instanță a fost depusă în septembrie 2012, iar primul termen de judecată a fost stabilit în… decembrie 2013. Soluția națională a fost că… se mediază practic orice în afară de crime, incendii și atentate teroriste. Obligativitatea e tot o aplicare locală – în ultimii șase ani, de cînd există mediere în România, nu multă lume s-a înghesuit să se înțeleagă în afara tribunalelor – din neîncredere într-o instituție nouă, din convingerea că judecătorii le vor da dreptate etc. N-a funcționat decît în dreptul comercial (pentru care a fost, parțial, gîndită).

Notă. Cauzele volumului ridicat de activitate în instanțele românești nu au legătură cu o presupusă procesomanie generalizată printre cetățenii români, descurajată astfel prin mediere. Numeroase instanțe reclamă schema de personal incompletă (una dintre cele mai solicitate judecătorii din țară, cea din Timișoara, are doar 39 de magistrați în loc de 51), posturile fiind în continuare blocate.

În România, instanțele civile sînt constant încărcate de procese generate de proasta gestiune a actelor juridice emise de însuși statul român. Timp de cel puțin doi ani, un număr ridicat de dosare îi priveau pe funcționarii publici și alți angajați ai statului care urmăreau recuperarea tăierilor salariale operate de Guvern, iar de exemplu, din cele 5.626 de cauze aflate în primele șase luni ale lui 2012 pe rolul Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscală a Tribunalului Vrancea, circa un sfert (1.618) vizau recuperarea taxei de primă înmatriculare.

Într-o pledoarie pro-mediere din 2010, președintele Tribunalului Vrancea, Adrian Neacșu, nu doar afirmă explicit că aglomerarea instanțelor se referă la civil, nu la ansamblul cauzelor, dar și recunoaște, ingenuu, că medierea românească e în primul rînd o economie la buget – cheltuielile privind rezolvarea litigiilor fiind transferată, astfel, direct cetățenilor („Statul roman este printre ultimele din Europa care își permite luxul de a suporta de la bugetul național absolut toate procedurile judiciare“).

Ideea e, însă, că dacă tot mergi pe rezolvarea specifică a problemelor locale, ai face bine să-ți și fie clar care sînt aceste probleme. Într-o țară în care numărul scandalurilor publice legate de malpraxis e invers proporțional cu cel al pedepselor pentru culpă medicală, în care Colegiul Medicilor, Ordinul Asistenților Medicali, Direcțiile de Sănătate Publică și conducerile spitalelor lucrează împreună spre minimizarea greșelilor medicale (pentru că primele de asigurare sînt mici, spitalele sînt de stat, n-au bani și mai nou, jurisprudența înclină către obligarea la plata daunelor a instituției medicale în solidar cu medicul). În condițiile în care, în ultimul deceniu, doar cinci pacienți au primit compensații de peste 10.000 de euro, medierea în cazurile de culpă medicală e văzută de multă lume drept un pas intermediar pînă la adoptarea modificărilor la Legea Malpraxisului, care permite plata de despăgubiri mai rapid și fără proces. Dar asta e soluția? Ca medicul, spitalul și asiguratorul să dea niște bani, iar cel dintîi să practice în continuare, fiind sancționat doar cu mărirea primei de asigurare? Frecvența cazurilor de malpraxis nu se califică drept o problemă socială de maximă importanță în România, care necesită măsuri de pedeapsă și prevenire mai serioase decît stabilirea unui mecanism rapid de despăgubire?

Situația accidentelor de muncă, și ele încurajate să ajungă la mediere, e similară: sînt multe și doar o atenție sporită acordată lor poate ameliora interesul dat de companii pentru siguranța propriilor lucrători. În general, dreptul muncii în România se orientează atît de mult înspre angajator în ultima vreme, încît insistența pe medierea conflictelor de muncă e de fapt o nouă presiune asupra muncitorilor deja fragilizați. Prin mediere, o firmă de construcții poate închide oricîte dosare de accident de muncă, fără să schimbe un milimetru din condițiile de siguranță ale angajaților săi și primind în continuare, eventual, cu acest istoric atît de curat, contracte de la stat. Oricum, avînd în vedere, cum o arată și exemplul de mai sus, durata extinsă a acțiunii în instanță în cauze privind dreptul muncii, presiunea asupra angajatorilor de a respecta interesele angajaților e ca și inexistentă (o companie cu juriști angajați are tot interesul să tragă de timpul de judecată, o persoană fizică – nu) – iar ceea ce ar urma să facă medierea cea atît de încurajată e să forțeze muncitorului abuzat să accepte tot mai puțin (dar mai repede).

Nici în ce privește dreptul familiei nu transpare excesiv grija față de cetățeni. Conform legii din 2006, cauzele ce pot fi supuse medierii privesc inclusiv exercitarea drepturilor părintești, stabilirea domiciliului minorilor etc., situație în care „Mediatorul va veghea ca rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului, va încuraja părinții să se concentreze în primul rînd asupra nevoilor copilului, iar asumarea responsabilității părintești, separația țn fapt sau divorțul să nu impieteze asupra creșterii și dezvoltării acestuia“. Faptul că legea nu prevede reguli și formare speciale pentru mediatorii în dreptul familiei, iar „autoritățile competente“ în apărarea intereselor minorului intervin doar la sesizarea mediatorului, în caz că el „ia cunoștință de existența unor fapte ce pun în pericol creșterea sau dezvoltarea normală a copilului sau prejudiciază grav interesul superior al copilului“, îl plasează pe sus-numitul mediator într-o poziție de decizie privind drepturile copilului riscantă pentru minor și nu chiar cușer în ce privește Codul Familiei. Legea spune că doar înțelegerile care implică divorțul și aspectele accesorii lui se depun (și sînt „ratificate“) de instanța competentă – cu restul (de pildă, dacă tatăl și mama sînt necăsătoriți și-și dispută exercitarea drepturilor părintești) ce se întîmplă și cine garantează că interesele minorului sînt respectate (mediatorul nefiind un garant, din punct de vedere legal, și nici obligat la o formare specifică, așa cum se întîmplă în alte țări unde cauzele legate de dreptul familiei se pot media)? (Protecția copilului în situația medierii în dreptul familiei face obiectul mai multor recomandări ale Consiliului Europei și constituie încă un subiect sensibil; legea românească are cele mai neglijente prevederi dintre cele pe care le-am putut citi.)

În nici o țară din Uniunea Europeană, aplicabilitatea medierii nu e atît de mare și nu evită atît de insistent intervenția instanței – în cele mai multe, judecătorul e cel care recomandă medierea (în alte spețe decît cele de drept comercial, succesoral și unele tipuri de cauze civile), în funcție de particularitățile cazului, și de multe ori informarea e făcută tot de judecător, la prima înfățișare, ca parte a mecanismului de desfășurare a procesului. Restrîngerea dreptului de a dispune de acțiunea în justiție – prin condiționarea acceptării pe rol de existența unei informări la care nu se știe clar cine, cum participă și semnează „de primire“ – nu pare a fi o practică mai pe nicăieri.

Singurul stat european în care am găsit informații asupra medierii în cauze penale este Cehia (Legea privind Serviciul de Probațiune și Mediere 257/2000, instituție publică în cazul căreia medierea nu privește o înțelegere între părți ce anulează răspunderea penală, ci stabilirea de compensații către victimă în situația în care infractorul este condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate – cum ar fi munca în folosul comunității – sau i se suspendă executarea pedepsei; medierea penală există, în afara UE, în Republica Moldova sau Turcia). În fapt, însă, există încă din 1999 o recomandare a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, numită R(99)19, privind medierea în cazuri penale, complementară sau alternativă procedurilor penale tradiționale. De fapt – așa cum se vede și din felul în care funcționează ea în Republica Cehă –, medierea în cazuri penale, așa cum era gîndită de Comitetul de Miniștri, ține de justiția reparatorie/ restaurativă și în mare măsură viza dimensiunea civilă a proceselor penale. Impactul acestei recomandări încă face obiectul analizei în grupuri de lucru la UE, motiv pentru care Uniunea se abține să revină asupra ei (una dintre probleme este impactul social – e neclar dacă, de pildă, i se poate restrînge dreptul la mediere unui acuzat-recidivist sau în ce măsură poate mediatorul depune mărturie, eliberat fiind de clauza de confidențialitate, în diferite tipuri de cauze penale).

Prevederile Legii Medierii au intrat în atenția publică abia la modificarea actului normativ, odată cu includerea obligativității informării „privind avantajele medierii“ (aceasta e marea schimbare, nu posibilitatea medierii în cauze penale – vezi aici, ea exista din 2006). Iar firul citirii legii românești s-a rupt în mai multe locuri pe traseu. În primul rînd, prin confuzia între „informarea privind avantajele medierii“ și medierea propriu-zisă (obligativitatea privește doar informarea). Apoi s-a rupt prin neclaritatea statutului informării în sine – conform legii, ea este gratuită, dar nicăieri în lege nu rezultă de ce ar vrea un mediator să ofere servicii cu titlu gratuit și modalitatea concretă prin care justițiabilul (mai exact, reclamantul) ar avea acces la lista mediatorilor dispuși să facă informarea (e una dintre problemele „administrative“ notate de judecătorul Cristi Danileț la o întîlnire a Consiliului Suprem al Magistraturii cu reprezentanți ai Consiliului de Mediere și ai Ministerului Justiției). Probabil, e de la sine înțeles că mediatorii ar fi interesați de informare ca mod de „recrutare“ a clienților (dacă accepți medierea, cel mai adesea vei apela tot la mediatorul care te-a informat). Sau, chiar dacă mediatorul nu poate pretinde onorariu, poate cere o taxă pentru eliberarea procesului-verbal (obligatoriu) despre informarea părților; nu se știe, sîntem un popor inventiv. Legea nu spune foarte bine nici cum rămîne cu asistența juridică a „mediaților“ – pe termen lung, poate că un proces ar genera costuri cu avocații mai mari, pe termen scurt, însă, plata unui mediator și a unui avocat nu e tocmai o plimbare în parc, cîtă vreme tarifele mediatorilor, „rezonabile“, zice legea, merg de la 300 de lei pe ședință pentru succesiune la 1.000 de lei pe ședință pentru divorț cu partaj. Practic, ce spune statul român prin modul în care a conceput Legea Medierii e că preferă ca mai toate problemele legale – mult peste recomandările UE –  să ni le rezolvăm privat, pe cheltuiala noastră (și aici sîntem mult dincolo de litigii precum al cui e copacul de pe linia de hotar dintre două proprietăți), fiindcă el, statul, e incapabil să-și pună în ordine prioritățile.

Din păcate, discuția despre hibele legii medierii a devenit extrem de rapid una concentrată asupra unui singur subiect – aplicabilitatea ei în cazurile de viol fără circumstanțe agravante – și cu o regretabilă tendință către ierarhizarea traumelor (de multe ori, violul e însoțit de vătămare corporală – poți discerne și stabili o ordine de prioritate între ele?). La fel cum nu poți ierarhiza gradul traumei în urma oricărui fel de viol, nu poți stabili priorități de gravitate între aceasta și trauma unei mame care-și pierde singurul copil din vina medicilor – trauma psihică e prin definiție un aspect subiectiv, iar minimizarea ei prin comparație nu e un bun teren de dezbatere. În realitate, dacă legislația europeană se ferește să încurajeze recursul la mediere în cauze penale (de orice fel), o face tocmai pentru caracterul subiectiv al implicațiilor sociale pe care le generează diversitatea spețelor în domeniu – iar România ar trebui să renunțe, la rîndu-i, la această practică de promovare (prin necesitatea ca victima să refuze explicit informarea) a medierii penale. Tot așa, ar face bine să considere zone precum culpa medicală, accidentele și conflictele de muncă o prioritate socială care nu se rezolvă prin cumpărarea victimelor una cîte una, întru degrevarea instanțelor.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.