Lets UnDo It, Romania! Poluatorul plătește, nu sponsorizează

Sursa: GAS

Reglementările europene stipulează ca principiu că poluatorul plătește, nu sponsorizează. Lets Do It, Romania! (LDIR) este cea mai amplă mobilizare socială din istoria postdecembristă a României. Susținuți de multinaționale prin proiecte de Responsabilitate Socială Corporatistă (CSR), 150.000 de voluntari anul trecut și, pare-se, mai puțin de 100.000 anul acesta au curățat „într-o singură zi” țara de deșeuri, în locul multinaționalelor și autorităților. Însă rampele ilegale din apropierea orașelor și satelor românești, chiar și deșeurile rămase în urma picnicurilor la marginea pădurilor sunt o problemă de „mentalitate” „specific românească” doar într-o măsură secundară. Aruncarea gunoaielor în natură este o problemă de ordin structural, iar soluțiile LDIR de voluntariat colectiv sunt, în cel mai bun caz, ineficace. În cel mai rău caz, LDIR propune printr-o manipulare majoră cea mai mare campanie greenwashing din spațiul românesc a corporațiilor transnaționale, prezente într-un număr record, așa cum indică și harta sponsorilor de anul trecut pe care o vedeți în imaginea de mai sus, o hartă neoliberală a țării înghițită de branduri.

La prima ediție am participat din curiozitate și în speranța că, în urma sudării unor solidarități cetățenești, LDIR va avea o abordare mai matură la ediția de anul acesta. Nădăjduiam că în 2011 organizatorii LDIR să atace aceste probleme structurale semnalate, chiar dacă proiectul ar fi fost mai puțin susținut de companii. Ca să nu fiu înțeles greșit, cred că la un prim nivel, senzorial și empiric, LDIR are un efect benefic de conștientizare a cetățenilor cu privire la proporțiile gigantice a deversării de gunoaie, produse de societățile noastre industriale, de economia de consum, iar mobilizarea colectivă este salutară. Cu toate acestea, nivelul înțelegerii cauzelor poluării este superficial, iar în acest sens există un lobby corporatist eficace în România și în alte țări pentru ca autoritățile publice să minimalizeze implicarea companiilor în recuperarea deșeurilor, așa cum prevede legislația internațională și națională, pe baza principiului „poluatorul plătește”.

De exemplu, Ministrul Mediului, Laszlo Borbely, spunea, în ianuarie 2010, la o lună după investiția sa ca ministru al Mediului, că „voi prezenta în curând un sistem de recuperare a PET-urilor“. Borbely pomenea în ziarul Adevărul de soluții diverse din ţările UE. „În Germania, dacă dai un PET înapoi primeşti câţiva eurocenţi. Eu voi prezenta în curând un sistem de recuperare a PET-urilor. Este vorba de un aparat de mici dimensiuni, care în 20 de secunde presează un PET până îl transformă într-un disc. Aceste PET-uri comprimate se pun în saci de 10 kilograme, care se pot trimite şi prin poştă firmei de reciclare. În Ungaria, se face contract cu şcolile, copiii vin cu PET-urile, iar şcoala câştigă nişte bani. Asemenea aparate se pun şi în magazine, omul comprimă PET-ul apoi îl pune în saci şi magazinul recuperează sacii”[1], promitea ministrul „în curând”. Din surse abilitate din zona corporațiilor, mi s-a arătat că nu e doar incompetența autorităților, ci că există un lobby serios din partea multinaționalelor pentru a nu fi introdus un sistem de recuperare a PET-urilor la supermarketuri, iar costurile de mediu ale producției capitaliste, nu doar cele sociale, să fie astfel eludate. În România, responsabilitățile companiilor în ceea ce privește rata de colectare a gunoaielor, convenite la nivel de negocieri între autorități și asociațiile care reprezintă multinaționalele, nu se știu exact, în consecință nici nu există o presiune publică asupra lor. Totuși, cred că se poate schimba situația prin petiții, articole, acțiuni de stradă care să determină Ministerul Mediului să introducă o legislație mai clară de responsabilizare a producătorilor privați și un sistem mai eficient de recuperare a deșeurilor, în cazul acesta al PET-urilor, dincolo de gargara declarativă: „Hai s-o facem! Hai să curăţăm România! E vorba de implicarea a milioane de oameni. Dar dacă numai într-o singură zi facem această curăţenie, n-am făcut nimic. Ce-i mai important, pe lângă acţiune, este ceea ce se va întâmpla după“, spunea ministrul Borbely la acțiunea de lansare a proiectului LDIR. Iar „după” nu s-a schimbat mai nimic.

Un prieten activist, Korosfoy Sandor, implicat anul trecut la Cluj în organizarea LDIR, știe cât de pervers poate fi uneori mediul de afaceri, orientat către o etică a profitului, pentru că desfășoară campanii ecologiste prin Asociația Ecologistă Floarea de Colț. Acțiunile asociației sunt adesea sponsorizate de corporații care accentuează astfel o presupusă responsabilitate socială (celebrul CSR). De asemenea, oferă consultanță în domeniul protecției mediului prin firma lui. „CSR e un mod de înverzire a firmelor cu probleme. Mulţi nu s-au implicat în Let’s Do It, Romania! pentru că nu existau campanii de promovare a firmelor lor, ceea ce nu le-a convenit şi de aceea nu au mai participat financiar sau cu o mobilizare a angajaţilor”, afirma ecologistul. Totuși, crede că firmele trebuie implicate în comunitate prin programe de CSR. „Un CSR adevărat… ca în Coran, unde ți se spune să donezi comunității, însă fără să o spui public. CSR-ul prost e când se cheltuiește mai mult pe promovare decât pe proiect în sine. Iar la noi e adesea greenwashing[2], îmi spunea el într-un interviu în urmă cu un an.

„Multe dintre autorități știu de aceste probleme pe care le au, gărzile de mediu au niște hărți [cu rampe ilegale] în fiecare județ însă nu au fost făcute publice cum e a noastră. Spun că se văd neputincioși în a schimba ceva, nu pot da amenzi pentru ca nu îi prind în flagrant pe făptași, nu au buget de materiale informative sau buget să organizeze acțiuni. Un cerc vicios pe care se pare că Let’s Do It, Romania! a reușit să îl spargă și în care a implicat și aceste autorități”[3], declara înaintea campaniei de anul acesta Anamaria Hâncu, unul dintre principalii artizani ai proiectului. Obligațiile autorităților nu sunt atacate, mai mult sunt înlocuite de voluntariat.

În contrast cu funcționarea CSR a LDIR, am putea face presiuni asupra autorităților pentru ca producătorii să își colecteze produsele lansate pe piață într-o proporție care să se apropie ideal, în timp, de 100%. Ar trebui să luptăm pentru conștientizarea unui principiu de bază ale unei producții responsabile: lansarea pe piață a unui produs de către companie conduce obligatoriu la recuperarea lui după utilizare, ca recunoaștere a costurilor de mediu ale capitalismului, pentru ca vina să nu fie îndreptată facil către autorități sau „mentalități”. Până atunci, organizatorii și voluntarii LDIR vor face gratuit și cu rezultate derizorii munca autorităților și multinaționalelor.


[1]http://www.adevarul.ro/interviurile_2_plus_1/Laszlo_Borbely_-_-Guvernul_raspunde_pentru_Rosia_Montana_0_191981333.html

 [2] http://think.hotnews.ro/korosfoy-sandor-utopia-unei-lumi-fara-gunoaie.html

[3] http://www.fishingtonpost.ro/2011/06/8936-lets-do-it-romania-se-intoarce/

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.