Jocul de-a Păunescu

Moartea lui Adrian Păunescu, și funeraliada quasi-națională cu tobe, bocitoare și ”frați siamezi” ce a urmat, va intra în memorie ca unul dintre rarele momente când despre poezie s-a vorbit atât de mult. Circulau pe net, ziare și la tv cântece, versuri, interpreți, clipuri video și audio, interviuri, maxime și fragmente de metafore. Încât România/Moldova păreau a fi mai degrabă cluburi literare decât țări ”politice” sau economice.

Și nu era rău dacă națiunea se apuca să discute versuri după atâtea șiruri de gripe aviare, crize politice, violuri și alte din astea. Dar națiunea nu discuta: ea proclama – Eminescu a mai murit o dată, Păunescu e un sfânt.

…Și cum se întâmplă în cazuri de astea, brusc poporul și-a dat seama că se pricepe la versuri, deci la poezie mai ditamai decât criticii literari și că distanța între poezie, fotbal și politică nu e, pe alocuri, atât de mare…Asta pe fonul unei tăceri suspecte a criticii literare (din evlavie creștinească, sau din frică obișnuită) și pe un alt fon al deconstrucției lui Păunescu, făcută însă de personaje a căror credibilitate intelectuală constituie și ea un subiect aprins de discuție – Vladimir Tismăneanu ori Andrei Cornea, ambii mult prea băsescieni, mult prea angajați politic încât să mai fie și crezuți din oficiu…

Păunescu, adevărat, a fost un poet complex ce a exploatat intens sensibilitatea şi emoţiile cititorului, fiind mai ales un poet al inconștientului pasional.

Poziția sa, într-un sens, e nihilistă. Întreaga sa creaţie poate fi citită prin grila opoziţiei/negării Progresului, Modernității și Civilizaţiei. A preferat Tradiția Inovaţiei, Noului necunoscut vechiul trăit şi idealizat; emergenţei familiei moderne, cu mobilitatea sa inerentă, Păunescu i-a opus o familie statică, tradiţională, fondată pe dragostea necondiţionată de mamă; deteritorializării şi intensificării migraţiei –  casă părintească, societăţii globale –  Patria. E, în această creație poetică, o nostalgie nedisimulată după mica comunitate rurală, frăţia, ca opusă societăţii anonime, construită pe relaţii abstracte.

(Figura lui Păunescu seamănă atât de izbitor cu cea a lui Grigore Vieru încât necroloagele lor pot fi trecute la indigo și utilizate interșanjabil.)

Vacarmul necrofil e însă și un bun prilej de meditație pe marginea situației literaturii (în special poezia) în spațiile mioritice:

– rapid, ba chiar foarte rapid s-a topit (dacă o fi existat vreodată) granița dintre versificare și poezie. Mintea comună, neispitită de complexitățile ezotericităților poetice în care se scaldă noua poezie, acceptă drept poezie bună orice versificare ce se întâmplă să posede 2 calități: o oarecare rimă (că d-aia e poezie) și un oarecare apel sentimental (cum ar veni, să trezească sentimente, că noi simțim, da nu gândim).

Din această diviziune simbolică a muncii a rezultat o struțo-cămilă interesantă – proza ar trebui să se ocupe de gândire (de aia și n-o citește nimeni), iar poezia – de simțire, emoții și pasiune. Poeziile gândite ar fi, în această clasificare, poezii impure, deci trebuie abolite/ignorate. Prozele poetice, pe de altă parte, mai ales din alea cu conținut sentimental intens ce storc lacrimi din melesteu, sunt binevenite, pentru că sporesc cantitatea de emoție în lume….Și asta-i așa de frumos.

– Dacă, cum a fost cazul lui Grigore Vieru sau Adrian Păunescu, poezia mai e și cantabilă (adică construită ca și cântec), nemurirea-i la o azvârlitură de băț iar calificative precum Eminescu, Luceafăr și restul nu par chiar atât de năstrușnice.

Într-un sens, poezia cantabilă e polimediatică – ea antrenează mai multe medii: muzică, text, interpret/voce – așa încât se construiește ca un spectacol mai complex (în pofida conținutului simplu al poeziei însăși), mai impresionant (urlete, voci, lacrimi, lumânări), mai social, adică colectiv (e făcută pentru a fi consumată între oameni) și din toate motivele astea, mai convingător.

S-ar putea ca hipertextualitatea de care se face atâta zarvă în poeziile contemporane să fi neglijat un aspect strategic: hiper-medialitatea, adică abilitatea de a apela la mai multe medii și canale de comunicare.

Oricât de hipertextuală n-ar fi poezia postmodernă, până la urmă se vede închisă tot în limitele textului/textelor (și rar de tot imagine), în timp ce poezia sentimentalistă marca Păunescu/Vieru/Goga/Coșbuc transcende aceste limite și angajează într-o horă complexă muzica, dansul, arta scenografică, decorul, costumul, actorul…

– nu prea există, în mediul românesc o clasă mijlocie a culturii (o fi emigrat la culesul căpșunilor în Spania) ce ar îndeplini două funcții complementare: să asigure un public suficient de numeros și competent poeziei zise elitiste, bune, academice, înalte (The Good Reader al lui Nabokov). Doi, să funcționeze ca translator (prin intermediul mass media, cluburi de lectură) al diferitelor tipuri de poezie publicului mai larg. Pe de o parte mediator, pe de altă parte tălmăcitor – asta ar fi, pe scurt, funcțiile acestei clase mijlocii a culturii. Care nu-i la noi din varii  motive. Așa încât funcția de selectare a grâului de neghină, pe care ea o îndeplinește, a căzut azi în mintea și mințile cronicarilor din pagina a 8 a ziarelor, reporterilor ce se dau cu părerea despre sfecla de zahăr, bomba atomică și Eminescu cu aceeași lejeritate și ”competență”.

Așa încât poeții/scriitorii/artiștii sunt obligați să se adreseze direct publicului înțeles în mod general. Care are preferințele sale – vrea sentiment, muzică, emoție, un tip de metafore.

– Odată cu moartea poetului Grigore Vieru și a poetului Adrian Păunescu se creează două goluri (pe care sper, din toată inima, să nu le acopere nimeni!) – instituţiile „poezie naţională” şi „poet naţional”, ambele rămăşiţe ale unei centralizări a artei de care aş vrea să uităm cât se poate de curând…

Instituţia „poezie naţională” a fost utilă regimurilor care au practicat forme de control ale creaţiei: naţionalismul deşănţat nu se prea deosebeşte, în acest caz, de comunism. Ambele tipuri de mentalitate colectivă unică au avut nevoie de creaţii „reprezentative” şi „educative” care ar fi desăvârşit, la nivel imaginar, unitatea/uniformizarea clamată de naţiune/partid.

De cealaltă parte, funcţia de „poet naţional” a fost o reificare logică a nevoii de profeţi naţionali/de clasă de care Puterea a avut nevoie. Era poate, cea mai neliberă funcţie din statul politico-poetic: cu rigorile sale tematice rigide şi obligativitatea unor atitudini şi sensibilităţi. Nu ştiu dacă Grigore Vieru ori Adrian Păunescu au prins „chestia” asta, există însă destui inşi care au făcut capital politic şi cultural pe seama lor…

Azi, odată cu dispariţia fizică a lui Vieru și Păunescu, devine reală anularea acestor două posturi. Mai ales cea de păstor al naţiunii. Literatura autohtonă s-ar debarasa de complexele naţionale şi profetice şi s-ar crea un climat poetic normal, cu multe centre concurente, idei, oameni asociați în cluburi ideatice, nu clanuri personal. În care inovaţia ar fi salutată şi apreciată. În care criteriile succesului nu ar fi legate de aderenţa/nonaderenţa la nişte construcţii extraliterare (şi deci anormale) de genul: literatura naţională, poetul naţiunii etc. Pentru asta, Uniunile Scriitorilor trebuie restructurate, un glasnosti şi perestroika la kolhozurile scriitoricești de pe ambele maluri ale Prutului ar fi mai mult decât necesare.…

Cine vine după Adrian Păunescu?

Nimeni. Pentru că așa e normal și firesc. Locul vacant a fost șters din lista funcțiilor disponibile. Biroul ”poet național” a fost închis. Pentru multă vreme. Poezia a fost alungată în stradă. Adică în piață. Rușii au aceeași problemă. Și bulgarii, cehii, polonezii. Toată lumea.

Din cel puțin 2 motive:

– schimbarea paradigmei legitimității. Cu bine ori cu rău, am schimbat dominația charismatică (prea era aproape de cultul personalității!) pe cea legal-rațională. Prorocul-păstor, cu legătură directă la supranatural (a se citi orice hagiografie a lui Stalin, Ceaușescu, Brejnev, dar și, la scară mai mică poeții naționali, eroii și trădătorii) a fost înlocuit de conducerea administrativ-birocratică, impersonală, homeless, adică vagabondă, construită după reguli tehnice ce reglamentează distribuția responsabilităților, cerințele de calificare și remunerare. Festivismul s-a topit sub presiunea plictiselii (democrația, zice Adam Michnik, poartă culoare gri), baricadele au fost restructurate în birouri, iar soldații, formali și informali au devenit funcționari. Sfinții carismatici nu mai sunt la modă nici măcar în Biserică – de la o vreme, administratorii (gen Pius al XII-lea, sunt la căutare).  Birocrații nu cred în providență, doar în procedură. În sistem nu e loc pentru minuni și eroism, adică imprevizibil, ci doar pentru eficiență, productivitate și reproducere a ordinii simbolice.

– replierea (retragerea) în individualism și pluralism (două mari fluvii ale postmodernismului). Intelectualii providențiali mai aveau un rost al existenței în cadrul unor ierarhii valorice stabile, în vârful cărora, aidoma steluței de rubin de pe Turnul Kremlinului, sta Binele, Frumosul, Adevărul, necontestate, deci incontestabile, la care făcea referință atât Puterea, cât și Opoziția… Nu e loc în pluralismul axiologic pentru valori cu literă mare, nu au legitimitate, în etica libertății personale, sugestiile venite de Sus, chit că acel sus este definit autoritate politică, căreia îi opunem societatea civilă, sau că acel sus este vreo normă estetică/etică/literară. Valorile se negociază ori se discută, nu se descoperă. Limbajul pozitivist al poeziei unui Vieru e cumva în afara unor vremuri în care dincolo de Mine sunt doar Eu… Intelectualii de tip socialist își au loc doar într-o lume în care un minim de lucruri sunt subînțelese: Mama, Frumosul, Binele, Minciuna, Răul…Am depășit lumea subînțelesului.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.