În ajunul alegerilor prezidenţiale filozoful se întreabă care sunt limitele democraţiei reprezentative, revoltându-se împotriva confiscării puterii populare.
Le Nouvel Observateur: Alegerile prezidenţiale sunt prezentate în general ca fiind punctul culminant al vieţii democratice franceze. Nu şi pentru dumneavoastră. De ce?
Jacques Rancière: Datorită principiului care-i stă la bază, dar şi originii sale istorice, reprezentarea este exact opusul democraţiei. Democraţia se întemeiază pe ideea competenţelor egale ale fiecăruia. Iar modul normal prin care ea îşi desemnează aleşii este trasul la sorţi, aşa cum se practica el la Atena, menit să împiedice acapararea puterii de către cei care râvneau la ea.
În ceea ce-o priveşte, reprezentarea este un principiu oligarhic: cei care sunt asociaţi astfel puterii nu reprezintă o populaţie anume, ci statutul sau competenţele ce le conferă autoritatea pe care o au asupra acestei populaţii: naşterea, bogăţia, cunoaşterea sau orice altceva.
Sistemul nostru electoral este un compromis istoric între puterea oligarhică şi puterea celor mulţi: reprezentanţii puterilor consacrate au devenit reprezentanţii poporului, dar şi invers, poporul democratic îşi deleagă puterea unei clase politice creditate cu o cunoaştere aparte a problemelor de interes general şi a exercitării puterii. Tipul de alegeri şi circumstanţele în care acestea se desfăşoară înclină balanţa în favoarea unuia sau a celuilalt.
Alegerea unui preşedinte ca încarnare directă a poporului a fost inventată în 1848, împotriva populaţiei de pe baricade şi din cluburile populare, şi reinventată de către de Gaulle pentru a servi de “călăuză” unui popor prea agitat. Departe de a fi o încununare a vieţii democratice, ea reprezintă punctul maxim al deposedării electorale a puterii populare în favoarea reprezentanţilor unei clase de politicieni ale cărei facţiuni opuse îşi împart cu rândul puterea “competenţilor”.
NO: Dat fiind că François Hollande promite să fie un preşedinte “normal”, iar Nicolas Sarkozy îşi propune să “dea cuvântul poporului”, nu iau aceştia act de insuficienţa sistemului reprezentativ?
JR: În viaţa celei de-a V-a Republici, un preşedinte “normal” este un preşedinte care concentrează în mâinile sale un număr anormal de puteri. Hollande ar putea fi cel mult un preşedinte modest. Asta nu înseamnă că nu va fi tot o încarnare supremă a puterii populare, legitimat să aplice programele definite de mici grupuri de experţi “competenţi” şi de o Internaţională de bancheri şi şefi de stat, reprezentând interesele şi viziunea puterilor financiare dominante.
Cât despre Nicolas Sarkozy, declaraţia lui este de-a dreptul comică: funcţia prezidenţială face inutil din principiu cuvântul poporului, din moment ce acestuia din urmă nu-i rămâne altceva de făcut decât să-l aleagă în tăcere, o dată la cinci ani, pe cel care va vorbi în numele lui.
NO:Campania lui Jean-Luc Mélenchon intră şi ea în aceeaşi categorie?
JR: Operaţiunea Mélenchon constă în ocuparea unei poziţii marginale bine integrate în logica sistemului: cea a partidului care este în acelaşi timp înăuntru şi în afară. Mult timp, aceasta i-a aparţinut Partidului Comunist. Apoi a fost ocupată de Frontul Naţional, iar acum, Mélenchon încearcă la rândul lui să o câştige. În cazul PCF-ului, însă, această poziţie se baza pe un sistem efectiv de contraputeri care-i permiteau să aibă o agendă diferită de cea a întâlnirilor electorale.
În cazul lui Mélenchon, ca şi în cazul lui Le Pen, nu e vorba decât de a exploata această poziţie în cadrul jocului electoral al opiniei publice. Sincer, nu cred că ne putem aştepta la mare lucru. O adevărată campanie de stânga ar trebui să denunţe funcţia prezidenţială însăşi. Iar o stângă radicală ar presupune crearea unui spaţiu autonom, cu instituţii şi formule de discuţie şi acţiune independente de agenda oficială.
NO: Comentatorii politici se grăbesc să-i apropie pe Marine Le Pen şi pe Jean-Luc Mélenchon, acuzându-i de populism. Consideraţi întemeiat paralelismul?
JR: Noţiunea de populism a fost construită pentru a amalgama toate formele de politică ce se opun puterii competenţelor autoproclamate, suprapunând toate aceste rezistenţe uneia şi aceleiaşi imagini: cea a unui popor înapoiat şi ignorant, ba chiar hain şi brutal. Se invocă pogromurile, marile mitinguri naziste şi o psihologie a maselor în stilul lui Gustave Le Bon pentru a identifica puterea poporului cu dezlănţuirea unor revolte rasiste şi xenofobe.
Vedem noi, însă, astăzi mulţimi furibunde distrugând magazinele magrebinilor sau fugărindu-i pe negri pe străzi? Dacă există xenofobie în Franţa, aceasta nu aparţine poporului, ci Statului care se încăpăţânează să menţină străinii într-o situaţie de maximă precaritate. Ne confruntăm cu un rasism de sus în jos.
NO: Prin urmare, alegerile generale ce punctează viaţa societăţilor moderne nu au nicio dimensiune democratică?
JR: Sufragiul universal este un compromis între principiul oligarhic şi cel democratic. În pofida tuturor lucrurilor, regimurile noastre oligarhice au nevoie de o justificare egalitară. Oricât ar fi de restrânsă, această recunoaştere a puterii tuturor face ca, uneori, sufragiul să ajungă la nişte decizii ce vin în întâmpinarea logicii celor competenţi.
În 2005, Tratatul Consitituţional european a fost citit, comentat, analizat; pe internet s-a format o cultură juridică comună, incompetenţii au făcut dovada unui anume grad de competenţă şi textul a fost respins. Cu toate acestea, ştim prea bine ce s-a ales de el! În cele din urmă, tratatul a fost ratificat fără să mai fie supus aprobării populare, în numele argumentului: Europa e o problemă a celor competenţi, iar destinul său nu poate fi lăsat în seama sufragiului universal.
NO: Unde se situează, atunci, spaţiul posibil al unei “politici” în sensul pe care-l daţi dumneavoastră acestui cuvânt?
JR: Actul politic fundamental este manifestarea puterii celor care n-au niciun drept să o exercite. După “primăvara arabă”, mişcarea “indignaţilor” şi ocuparea Wall Street-ului sunt cele mai interesante exemple de acest fel din ultimul timp.
Aceste mişcări ne-au reamintit că democraţia nu este vie decât atunci când îşi inventează propriile forme de exprimare şi reuşeşte să aducă fizic la un loc un popor care nu mai este divizat în funcţie de opinii, grupuri sociale sau corporaţii, un popor al nimănui şi-al tuturor. Aici se află diferenţa între gestiune – care organizează nişte raporturi sociale în care fiecare este la locul său – şi politică – ce reconfigurează distribuţia acestor locuri.
Tocmai de-aceea actul politic este întotdeauna acompaniat de ocuparea unui spaţiu deturnat de la funcţia sa socială pentru a-l transforma într-un loc politic: ieri, universitatea şi uzina, astăzi, strada, piaţa sau scuarul. Bineînţeles că aceste mişcări n-au ajuns până într-acolo încât să poată conferi acestei autonomii populare nişte forme politice capabile să reziste în timp: forme de viaţă, organizare şi gândire aflate într-o totală ruptură faţă de ordinea dominantă. Recâştigarea încrederii într-o astfel de capacitate va fi o operă de lungă durată.
NO: Veţi merge la vot?
JR: Nu fac parte dintre cei care susţin că alegerile nu sunt decât un simulacru şi că nu trebuie să votăm niciodată. În anumite circumstanţe, chiar are sens să ne reafirmăm această putere “formală”. Cu toate acestea, alegerile prezidenţiale reprezintă forma extremă a confiscării puterii poporului în numele acestuia. Iar eu aparţin unei generaţii a cărei trezire la conştiinţa politică s-a petrecut în epoca lui Guy Mollet şi pentru care istoria stângii este cea a unei perpetue trădări. Aşa că nu, nu cred că mă voi duce să votez.
Interviu realizat de Eric Aeschimann
Traducere: Alexandru Macovei