Între alegeri: lungul drum de la intimidare la solidaritate

M-am oprit din arhivarea avalanşei interminabile de insulte la adresa candidatei PSD la preşedinţia României, fostă prim-ministră. Acest delir productiv din ultimii ani, în care se combină fantasme misogine, anticomuniste şi totalitare, e un fenomen de masă în istoria culturală recentă, care e îmbrăţişat cu braţele deschise şi relativ puţine rezerve de clasele mijlocii şi societatea largă. Dincolo de opţiunile politice ale acestui ciclu de alegeri, e un obicei de rău augur în sfera publică, de a cărui generalizare e responsabilă toată lumea ce l-a practicat sau l-a încurajat. Tocmai generalizarea sa e o tendinţă de prostire colectivă – fiindcă normalizarea violenţei tocmai asta înseamnă, stultificarea sensibilităţii critice şi acceptarea abuzurilor prin intimidare.

În aceste fantasme e adăpostită interpretarea dinspre dreapta a unei conştiinţe critice a tranziţiei (tot mai generalizată): după 30 de ani, oamenii au înţeles foarte bine că tranziţia la capitalism a fost un mare furt, o păcăleală, însă nu prea vor să admită pînă la capăt păcăleala, iar frustrările şi dezamăgirile lor se bucură de receptare pozitivă, sînt recunoscute în primul rînd dinspre teritoriul cultural al anticomunismului, fiindcă nu există încă în sfera publică un pol de dimensiuni comparabile care să recepţioneze aceste frustrări cu o interpretare dinspre stînga (doar în scenele culturii independente). Anticomunismul va da vina şi în anul 46 al tranziţiei – de care sîntem mult mai aproape decît de ‘89 – pe ciuma roşie şi corupţii săi. Azi, Viorica a devenit Elena. Nu e o ideologie foarte complexă, dar e maleabilă, înlocuind ţintele în mod metonimic. Istoric, anticomunismul nu a fost niciodată foarte departe de antisemitism, rasism şi misoginism, iar prezenţa inedită în istoria tranziţiei a unei femei prim-ministră a dat oportunitatea reactivării în masă şi în public a misoginismului. Poate că nu sîntem departe şi de activarea celorlalte părţi întunecate ale anticomunismului.

Un tip de gîndire violentă poate fi regăsită şi la candidatul PNL la preşedinţie, în aroganţa cu care refuză recunoaşterea democratică a oponentei sale şi a partidului acesteia. E o aroganţă superficială, ce ascunde o teamă profundă fiindcă este în mod manifest o negaţie. În ea poate fi recunoscută atitudinea dreptei obediente, autocolonizate, din periferii din toată lumea, care consideră că mandatul său naţional înseamnă în primul rînd să fie omul asimilat al marilor puteri, sau coada locală a dulăului global, dincolo de orice premisă democratică locală. O astfel de dreaptă îşi doreşte mai mult sau mai puţin conştient depolitizarea societăţii largi şi joacă la intimidare cu însăşi lipsa de (alte) opţiuni, mizînd pe instaurarea cinismului ieftin şi condamnarea in toto şi in aeternum, cu o înjurătură, a politicii – care ar trebui lăsată în mîinile elitelor civilizate, cele care ce ştiu să asculte cel mai bine de ultimele ordonanţe internaţionale.

Alegerile au devenit şi un prilej de a încuraja sub pretextul patriotismului tocmai tendinţa de asimilare a migranţilor români din Occident, care au ocazia să îşi uite propriul itinerariu, să treacă de la intimidare la bravură, şi să se pună în fine în pielea omului alb civilizat. “La noi în Germania votăm cu Iohannis”; “votăm unirea cu Germania”. Ha-ha. Probabil că în direcţia asta se îndreaptă şi turul doi, cu bravură şi indiferenţă fudulă – deocamdată – faţă de transformările prin care trece Germania însăşi. Rămîne de văzut dacă dreapta ce va veni la putere va marşa pe direcţia reactivă, de răsturnare a brumei de politici sociale introduse de PSD, încercînd să minimizeze statul şi să maximizeze piaţa, sau le va răspunde acelor electori care au votat-o din speranţe oneste, pe linia unei variante locale de protecţionism. Nu va mai conta că tocmai asta fusese direcţia anunţată nu demult de PSD însuşi.

Iar stînga formală a PSD – o stîngă nominală – continuă să joace în mod perdant pe puterea în sine a aparatelor statului, pe tactici de intimidare internă, în timp ce acceptă fondul general de erodare a statului sub neoliberalism şi de stîrnire a conservatorismelor etno-naţionaliste şi religioase. Poate că nu are de ales în contextul electoral îngust, dar e o susţinere superficială a suveranităţii, care continuă să cadă în plasa complicităţilor temporare de interese şi să mizeze pe votul reactiv sau din disperare, în loc de speranţă. De asemenea, încă nu pare a înţelege că “locul” stîngii e definit la nivel internaţional, nu local şi că trebuie să îşi formeze discurs unitar şi cadre tocmai în acest sens. În fine, ea lasă cel mult în planul doi ceea ce ar trebui să constituie avantajul său moral natural, susţinerea celor vulnerabili. Şi cu toate astea, în ciuda scandalurilor, şi cu tot cu incompetenţii şi oportuniştii săi, guvernarea sa a avut ceva rezultate ce o situează în comfortabil în jumătatea de sus a guvernărilor după 1989. Iar asta doar cu tactici defensive, fără curaj ideologic şi vizionar – oare ce posibilităţi s-ar putea deschide altfel?…

Măcar după alegeri, considerarea contextului internaţional ar trebui să dea de gîndit, la stînga şi la dreapta: o nouă serie de bailouts tocmai au salvat bănci din Wall Street, dar de data aceasta fără a mai trece măcar prin faţa vreunei comisii a aleşilor publici; cel mai cunoscut dizident politic al Occidentului e supus unui proces-mascaradă, în timp ce mediile şi instituţiile democratice se ilustrează prin tăcere; prinşi în toiul ultimelor scandaluri între elite, mai nimeni nu pare a se gîndi la schimbările istorice ce vor avea loc curînd – de la cele prevăzute, din Marea Britanie şi Germania, Frankfurt şi Washington, care pot lua calea unei noi subsidieri masive a ruinelor capitalismului, susţinută cu toate forţele necesare, la cele imprevizibile, anunţate de noile zone de conflict, de înmulţirea publică a neofasciştilor în toată Europa şi recrudescenţa unui nou val de asalturi violente împotriva indigenilor în părţile din America Latină unde a avut loc recent schimbarea polarităţii politice de la stînga la dreapta. În Brazilia focurile din Amazon se alătură unui val de asasinate din acest an a indigenilor; în Bolivia, extrema dreaptă a adus elicopterele armatei să tragă din aer asupra populaţiei din Cochabamba, a tăiat cu foarfeca drapelul indigen Wiphala din steagul Boliviei, şi a supus-o pe primara din Vinto, Patricia Arce, unei umiliri publice ce pare a proveni direct din repertoriul sinistru al violenţelor şi violurilor publice practicate pentru intimidare sub dictatorii de dreapta instalaţi în anii 1960-1970 – cei sub care s-a introdus neoliberalismul. Ruinele, dezastrele şi însărăcirea lăsate în urmă de extractivism şi fundamentalismul pieţei nu mai pot fi negate, însă noul val de dreapta se anunţă cu promisiuni şi acte concrete de violenţă. Dar în ciuda acestor intimidări, un nou val de mişcări sociale anti-neoliberalism s-au anunţat deja în Caraibe, America Centrală şi de Sud şi Europa. Lumea se mişcă încă în direcţii diferite.

Pe acest fond pînă şi stînga alternativă formală din România îmi dă impresia că se mulţumeşte cu zona unui pseudo-pragmatism călduţ al politicilor în interiorul statului sau eventual al “Europei” (prin care se înţelege exclusiv UE), fără mize grele şi fără simţul urgenţei, ba mai mult: fără nicio susţinere răspicată a unei organizări alternative a economiei şi societăţii şi fără munca relaţională – nu doar cognitivă – de cultivare a solidarităţii. Unde să mă uit să văd altceva?

Iar stînga alternativă informală, din cîte pot să înţeleg dintr-o serie de articole, discuţii şi comentarii recente, riscă şi ea să devină o Dilema 2.0, răspunzînd la intimidări prin acomodarea în confortul unei critici aproape de cinism, fără angajamente de partea alternativelor sau fără interes măcar manifestat pentru acestea. Ar fi o lecţie de învăţat chiar din căderea guvernării lui Evo – căci el a căzut în primul rînd datorită fracturilor interne, dincolo de ameninţările din afară şi presiunea armată dinspre dreapta, dincolo chiar şi de presiunea şi conflictele de interese ce au crescut odată cu creşterea de trei ori a economiei Boliviei sub mandatele sale democratice. Guvernarea sa şi-a pierdut coeziunea şi solidaritatea cînd aripa internă a socialiştilor eurocentrici au făcut un coup în interiorul mişcării indigene CONAMAQ, cu colaborarea poliţiei, crezînd că ei ştiu mai bine şi că sînt mai radicali. Nu au făcut decît să dea în cei apropiaţi şi să rupă eforturile de recompoziţie socială. La ce a folosit pînă la urmă atîta acumulare? O membră a elitei de dreapta, nealeasă democratic, a ajuns în cele din urmă să jure, în mod simbolic, cu o mînă pe o Biblie creştină – şi cu ochiul pe bateriile de litiu din laptopurile lumii întregi.

Desigur, lupta e departe de a se fi terminat. Încă mai e deschisă runda alegerilor reale.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.